Ziarul de Duminică

Adrian Buz: „Literatura e un act al conştiinţei şi nu unul juridic, ea spune nişte adevăruri şi o face subiectiv”/ de Stelian Ţurlea

Adrian Buz: „Literatura e un act al conştiinţei şi nu unul juridic, ea spune nişte adevăruri şi o face subiectiv”/ de Stelian Ţurlea

Autor: Stelian Turlea

14.08.2014, 09:17 208

Adrian Buz (n. 1971, Craiova) este absolvent al Facultăţii de Litere din Craiova. Volume publicate: Ultimul capitol (proze), Editura Maşina de scris, 2001 (premiul revistei România literară pentru debut), Zidul moale (proze), Editura Polirom, 2005. Traducător de literatură americană – William Burroughs, John Dos Passos, Hunter Thompson, Bret Easton Ellis, Hubert Selby, Dave Eggers, Augusten Burroughs. Este prezent în presa culturală inprint sau online (Ramuri, România literară, Noua literatură, Liternet, Respiro) cu proze, eseuri, studii sau traduceri.

 

- Cel mai recent roman al dvs., 1989, apărut la Editura Polirom, relatează ultimele momente ale fostului regim comunist, văzute prin ochii unui tânăr de 18 ani care urmează un an şi patru luni de armată obligatorie. E un roman despre comunism sau unul pur şi simplu autobiografic? 

- „1989” e un roman despre o vârstă biologică într-o vârstă istorică, e un roman despre un tânăr care în anul 1989, la căderea lui Ceauşescu, are 18 ani şi e încorporat, ceea ce pentru el e un fel  de sfârşit al lumii. Nu cred că lucrurile pot fi separate şi puse unul înaintea altuia. În orice caz, autobiografismul mi-a folosit ca pretext, a fost motorul primar care m-a scos din inerţie şi a rămas ca un schelet de sârmă care ţine în picioare acest roman, dar care nu e un roman neapărat autobiografic, chiar dacă autorul poartă o parte din cicatricile protagonistului, iar multe din personajele menţionate în roman apar cu numele lor reale. De foarte multe ori, am schimbat accentele, am adăugat sau am tăiat povestea personală, şi chiar şi celelalte poveşti pe care le-am intercalat, pentru ca romanul să ia şi alte adâncimi, să se completeze într-o poveste care să vorbească atât despre neajunsurile unei vârste, dar şi despre cele ale anului în care se petrece. Cam ăsta a fost unul din motivele pentru care nu am mers fidel pe firul autobiografismului. Aş fi putut foarte bine să nu menţionez absolut deloc filonul autobiografic, am făcut-o în ghilimele, în prezentarea de coperta a patra. Ceea ce m-a interesat cel mai mult, în cele din urmă, a fost să creez senzaţia de autencitate, să reproduc atmosfera anului 1989. 
„1989” e un roman frescă despre încheierea unei epoci şi intrarea într-una nouă. Romanul arată  cum era viaţa noastră sub Anomalia comunismului ceauşist, cum era întinată de ea până în plăselele ei, cum trăiam noi prinşi în şuruburi în acest sistem hidos şi o face fără condamnări, fără discursuri răspicate, cu ironie, de multe ori amară, intrând pur şi simplu pe sub coaja lucrurilor simple. Noi eram atunci victimele unor vremuri strâmbe, deşi niciodată prea pregătiţi pentru a cunoaşte adevărata adâncime a condiţiei noastre… Mai ales, luând cazul protagonistului meu, la o vârstă la care experienţa lumii abia începe… Şi apoi relatează cum s-a produs schimbarea, reconfigurarea politică, cu toate convulsiile, iluziile şi dezamăgirile care au avut loc atunci. Toate sunt povestite dintr-o perspectivă comună, neparticipativă, cu o morală neeroică… aşa cum cei mai mulţi dintre noi am trăit revoluţia, tulburaţi de emoţie, dar fără eroism, fără înflăcărări. La fel cum, de altfel, rememorează secvenţele şi parcursul acestei schimbări de regim, fără speculaţii senzaţionaliste, fără să răstoarne istoria oficială. Mi s-a părut mult mai cinstit să urmez acestă cale decât să produc insolit.

 

- Vă număraţi printre cei care cred că e nevoie să înfruntăm (să retrăim mijlocit de literatură) toate prin câte am trecut ca un fel de exorcizare? În felul acesta, nu vom mai fi atinşi de nostalgia unui regim ale cărui orori şi presiuni asupra psihicului le uităm cu trecerea timpului? Odată aţi spus, totuşi, că literatura nu vindecă…

- Nu, nu cred că literatura poate să facă aşa ceva. Vaccinul Caragiale n-a scăpat neamul românesc de bogăţia năravurilor naţionale, deşi se poartă în şcoli de generaţii bune. Vaccinul Kafka n-a produs nici măcar un cartier de oameni mai buni, undeva în lumea asta, mai elastici în faţa felului idiot în care societatea se birocratizează aproape de la sine. Vonnegut ar trebui să fie un fel de staţiune balneo-climaterică, dar nu e, e un om muncit de gânduri bune în faţa unei lumi strâmbe, cu un talent literar ieşit din comun.

Cred că omul e un animal mult mai sofisticat decât i se pare lui, nu învaţă din propriile lui greşeli, darămite din poveştile altora, plus că uită repede, iar a doua oară nu i se mai pare ce i s-a părut prima oară. Literatura e un antidot secretat natural, aproape o farsă, şi care de multe ori abia dacă-l ajută pe cel care o produce… Ca să nu mai vorbim că se poate întâmpla ca de sub o operă talentată şi plină de anticorpi să scoată capul un om foarte îndoielnic. Aşa că treaba asta cu literatura vindecătoare e o treabă complicată, îl ajută pe cel predispus să fie ajutat…

Eu nu am vrut să vindec pe nimeni, am vrut să rememorez, să extrag dintre spinii trecutului şi să aduc printre noi un martor. Un martor care vorbeşte despre un timp, despre cum s-a schimbat el şi despre cum arătam noi atunci, trecând prin această schimbare. Şi am vrut să o fac cât mai credibil, asta însemnând, în mod paradoxal, că uneori a trebuit să nu intru în toate detaliile epocii. Dacă te duci azi într-un liceu şi le descrii cât se poate de realist elevilor de-acolo un săpun ceauşist sau o noapte pe străzile oricărui oraş al patriei socialiste sau un magazin de haine, cum să te mai creadă apoi că tu, de fapt, aveai o viaţă şi puteai să fi cool, în felul tău? De genul ăsta de dileme, înaintea altora poate mai profunde, n-am reuşit să scap până când am pus punct, la final. Aşa că am simţit nevoia să distribui cu grijă detaliile, să recurg mereu la trucuri narative, să împing lucrurile în egală măsură în toate direcţiile, pentru a evita zgâlţâieli care ar fi putut să pară demonstrative.      

 

- S-a insistat mult asupra faptului că „1989” ar fi un roman autobiografic, fapt pe care chiar dvs. l-aţi afirmat. Ce este un roman autobiografic? De ce credeţi că unii consideră că autobiografia ar dăuna calităţii unui roman, care în fond trebuie analizat în funcţie de cât de bine scris este, de stil şi altele, şi nu de inspiraţie?

- Probabil că am rămas cu o traumă. Scriind proze la persoana întâi, s-au găsit destule voci care să cerceteze elementul autobiografic, deşi nu era cazul. Apeşi butonul ăsta cu insistenţă şi-o să-l auzi pe Carlo Collodi cum strigă exasperat: OK, Pinocchio c`est moi! Dar de ce să împingem lucrurile atât de departe? Cu ce ne ajută?

„1989” e un roman. Am pus această sintagmă, roman autobiografic, doar în textul de prezentare, nebănuind c-o să iasă atâta fum. I-am împrumutat protagonistului foarte multe elemente biografice, nevoia acestei cărţi de la ele a pornit, am furat poveştile reale ale unor oameni reali, dar toate sunt trecute printr-un proces de literaturizare, „autobiografia” mea suferă de dialog, de distorsionări ale memoriei, poveştile personale reale au fost doar un pretext, le-am mai brodat sau retezat şi ce m-a interesat, în cele din urmă, a fost pactul autenticismului şi nu cel al autobiograficului. Acest proces de transfigurare, cu artificii literare de atmosferă sau ajustări ale biograficului după cum m-a bruscat inspiraţia, ba uneori chiar cu neadâncirea unor adevăruri care azi ar putea să pară exagerări, deşi atunci nu erau, cu detaşări ironice, m-au făcut să nu mă mai consider un memorialist, un autobiografist. De aceea, roman. Bun, şi pentru că roman autobiografic e o sintagmă care, din câte cunosc, nu există în literatura română. Se pare că romanul e promis ficţiunii, în limba română.

 

- Spuneaţi într-un alt interviu că foarte mulţi tineri au dat în „damblaua stângistă”. N-a fost mai mereu aşa? Cum credeţi că poate fi contracarată această alunecare?

- Nu ştiu… a fost întotdeauna aşa? Mie mi se pare că suntem la capătul unui proces care, dacă e privit cu onestitate, e de înţeles. S-au acumulat foarte multe nemulţumiri. Sentimentele antiamericane şi anticapitaliste, fireşti, după 11 septembrie 2001, după prăbuşirea economiei mondiale pe bază de deregularizări aberante în sistemul bancar, de monopol corporatist şi de crize financiare, sunt convertite local în sentimente antiputere, o putere UE şi proamericană, o putere care a gafat şi a produs conjuncturi care nu i-au fost deloc favorabile. Partea ciudată e că toată această acumulare ţâşneşte iraţional, visceral, sectar spre stânga, nu spre o stângă moderată, social-democrată, ci spre o stângă revoluţionară. Un virus care are în sine ceva bizar, dar care, după ce trece fantoma Cortinei de fier, are un aer şi mai hidos, complet absurd. Tu poţi să le spui că stânga e terenul lui Stalin, al lui Pol Pot, al lui Ceauşescu… o echipă întreagă de călăi, la propriu, că revoluţia roşie, de fiecare dată când s-a produs, a făcut milioane de victime şi că puterea asta populară a născut sărăcie lucie populară şi bunăstare şi privilegii pentru o nomenclatură politică, adică exact ceea ce impută ei duşmanului ideologic, că derapajele puterii de stânga sunt mai odioase şi ţipă mai tare, iar ei îţi vor răspunde cu un set de enormităţi care te crispează, te amuţeşte. Fugind de dracu’ se aruncă aruncă în braţele lui tac-su, în mileniul trei, cu iPhone-ul în buzunar, dar şi cu experienţă nefericită trăită pe propria piele. Activismul ăsta tifoid şi neobosit are toate calităţile din totdeauna ale zonei lui politice: se bazează pe minciuni şi provocări, şi orbiri, şi enormităţi care te turtesc, îţi înfrâng, om onest fiind şi sensibil la chestii raţionale, orice reacţie.

Nu ştiu cum poate fi contracarată alunecarea. Nu am decât soluţia naivă… să nu ne lăsăm împietriţi de încă o scârbă, ca şi cum nu ne-ar ajunge prima, cea care le dă apă la moară, şi să ne găsim resurse să le spunem: acum minţi de îngheaţă apele, iar ieri ai bătut câmpii rău de tot, iar eu nu cred că asta e soluţia.

Te întrebi cum am putea scoate societatea omenească din acest algoritm de măgar şchiop şi cu memoria scurtă care nu funcţionează decât în doi timpi. E foarte posibil să nu poţi. Dar cred că, de amorul artei şi ca să nu se cheme că trăim degeaba, merită să încercăm.

 

- Care e părerea dvs. despre rolul literaturii?

- Te poate ajuta să-ţi extinzi cunoaşterea asupra lumii omeneşti, mutându-te, atunci când îi iese, nu doar în alte locuri şi timpuri, cu adâncimea lor socială şi culturală, dar şi în alţi oameni, de asemenea, cu adâncimea lor psihologică şi culturală. Pur şi simplu. Şi ar fi bine să o facă distrându-te şi nu bătându-te la cap. 

Dar asta e un efect, şi nu un rol. Ar fi bine să nu-i dăm unul, să n-o transformăm într-un instrument. Arta fără inefabil e un monstru, un clişeu, dar unul adevărat până la sfârşitul lumii.

Mă rog, dacă ar fi să îi atribui un rol, de dragul discuţiei, acela ar suna cam aşa: să te ţină ocupat într-un mod plăcut, o vreme, cât să uiţi că ai de plătit un impozit şi că cineva te duşmăneşte din motive care nu ţin de tine.

 

- V-aţi născut, aţi trăit şi aţi lucrat multă vreme în provincie, dar sunteţi un iubitor de Bucureşti. Cum se face? E cumva pentru că, aşa cum scriaţi mai demult, „povestea rădăcinilor nu v-a inspirat niciodată foarte tare”?

- M-am născut şi am trăit foarte mulţi ani… cea mai mare parte din viaţă… în Craiova, fără să mă simt oltean o singură clipă, mă rog, poate uneori, prin mimetism. Dar am nostalgii, care se găsesc în cartea despre care am vorbit mai devreme. Bucureştiul a fost, nu pentru că aşa mi-am planificat, ci pentru că aşa s-au nimerit lucrurile, o staţie de tranzit. Şi dacă e să-mi amintesc ceva din el, îmi amintesc câinii din Drumul Taberei, mierlele din mestecenii aceluiaşi cartier şi o seară cu ninsori viscolite undeva în Cotroceni.

Cred că get-beget aparţin unui spaţiu mai amplu, şi acela se cheamă limba română. E o patrie la purtător, o iei cu tine şi dacă e să te doară, te doare naţional şi nu microscopând regional o mie de mândrii şi dureri mici. 

 

- Aveţi un blog în care comentaţi mare parte din ce se întâmplă în jur sau din ce vi se întâmplă. Pe alocuri arată ca un jurnal, socotit captivant de mulţi. Vă ajută la crearea literaturii proprii sau măcar la promovarea ei? Nu puteţi fi acuzat de narcisism, că prea insistaţi asupra propriei imagini? Cumva parte din blog se va transforma într-o altă carte?

- Blogul a fost un jurnal… un teren de lucru pentru ceea ce la un moment dat mi-a umplut mintea sau mi-a stat în gât şi aşa mai departe. Dacă pentru unii a fost captivant, pentru alţii a fost intim, chestie care ar fi trebuit să treacă drept ceva neplăcut… alţii mi-au reproşat fie că sunt prea sfătos, fie că sunt mai critic decât… nu ştiu, compun arpegii… Eu cred că a fost un jurnal, aşa cum sunt şi alte jurnale ale altor scriitori, şi singurul meu regret e că nu am scris mai mult în el. Singura diferenţă faţă de jurnalul clasic de scriitor e că m-am folosit de internet pentru a sări cei zece ani (măcar) pentru a-l publica. Aşa că nu cred că mai are nevoie de hârtie. Am folosit timpul trecut eronat, jurnalul continuă, din păcate mai rar decât mi-aş dori, dar mă străduiesc să-l ţin în viaţă. Ultimii doi ani, dintr-un exces de scrupule, mi-am înfrânt nevoia de a comenta în el evenimentele care mi-au măcinat viaţa. Această constrângere e pe cale să se încheie, pentru că viaţa mea va urma foarte curând alt curs. Jurnalul… blogul se găseşte acum pe platforma weebly (adrianbuz.weebly.com), la pachet cu siteul de autor. L-am mutat acolo pentru că e un spaţiu mai ofertant şi am vrut să-mi promovez un pic romanul recent apărut. E singurul narcisism pe care mi l-am permis. Altfel, nu cred că a vorbi despre lucrurile care te frământă se cheamă narcisim. 

 

- Aţi tradus destul din literatura americană. Care este autorul de care v-aţi ataşat cel mai mult? V-a influenţat cumva?

- Am tradus în jur de zece titluri din aproape tot atâţia autori americani. Ultimul, „Mătura sistemului”, din David Foster Wallace, a apărut zilele acestea la Curtea Veche. Cred că, atunci când traduci o carte, vrei-nu vrei păţeşti o influenţă. Pentru că trebuie să convieţuieşti cu autorul, cu ce-a vrut el să spună, în felul lui. Dacă tu crezi că eşti cineva, trebuie să uiţi cine eşti şi să devii autorul pe care îl traduci, inclusiv stilistic. Nu m-au mişcat niciodată, ba dimpotrivă, traducerile în care traducătorul ţine să fie prezent în pielea unei traduceri, fie prin neaoşisme, fie prin altfel de crize care ţin de limitările lui de om, care e atât un stil, cât şi o psihologie sau filosofie. O traducere e aproape o probă zen, o probă de caracter, adică de renunţare la caracterul personal. După aia vine restul, partea ştiinţifică.

În general propun eu traduceri. Cele mai multe au fost din autori cu literaturi foarte puternice. Şi dacă o vreme am făcut aproape o fixaţie pentru William Buroughs, în clipa asta îmi vin în cap fragmente din Bret Easton Ellis, mai ales finalul din „Glamorama”. Şi galeria de ticăloşi şi de personaje aberante, dar foarte omeneşti, din „Ultima ieşire spre Brooklyn”, volumul de povestiri al lui Hubert Selby.     

 

- Care este programul dvs. ca scriitor? Cum vă vedeţi, unde vă situaţi?

- Mă situez doar la o masă de scris, înconjurat de lucruri care mă ajută să-mi împlinesc menirea asta ingrată. Mai departe, nu sunt atât de convins că altfel de situare e treaba mea. Şi cam la fel arată şi programul, îmi doresc să-mi închei şantierele de lucru… chiar dacă, în acest moment, fiind extraordinar de obosit, mi se pare că asta ar însemna să trăiesc o veşnicie. 

 

- Are nevoie scriitorul de un critic care să-i explice opera? Mi se pare că v-aţi împotrivit mereu acestei idei…

- Are nevoie în măsura în care criticul nu face din această poveste un fel de competiţie. Nu are nevoie de criticul care ţine să dea sfaturi de pe o cracă superioară, de criticul al cărui metru e subiectiv până într-acolo încât măsoară închipuiri personale şi fără voia lui spune mai multe despre sine decât despre autor.  

AFACERI DE LA ZERO