Ziarul de Duminică

Alecu Ivan Ghilia: Am trait o vreme in Rai

Alecu Ivan Ghilia: Am trait o vreme in Rai

Artistul in atelier

11.07.2008, 18:09 121

Alecu Ivan Ghilia a venit pe lume la 1 martie 1930, in satul Ghilia din fostul judet Dorohoi. A urmat scoala normala in acelasi judet, apoi Belle Arte la Iasi. Drumul sau de plastician ar fi fost batut in cuie, daca talentul de scriitor si cateva mici/mari accidente in propriul destin nu i-ar fi trasat o interesanta acolada literara, care avea sa-i aduca si mari neplaceri politice. Deocamdata insa, in acest episod ne sunt dezvaluite un timp si un spatiu fabuloase. (Marcela Gheorghiu)

Noroiul m-a scos din sat
Cum am aparut pe lume e complicat si greu de povestit - am incercat sa relatez aceasta aventura intr-o carte care insumeaza vreo trei volume - si, in plus, as speria cititorul cu complicatiile nasterii mele si ale cautarii propriei identitati, o preocupare care m-a obsedat toata viata. Pana la 78 de ani, mi-am tot cautat identitatea. De fapt, mi-am pus si eu problemele pe care si le pune orice om de rand - cine sunt, de unde ma trag, ce mostenesc, ce am de dus mai departe, pentru ce anume sunt culpabil, de ce anume sunt responsabil...
La mine, copilaria a fost paradiziaca. S-a deschis intr-un univers curat, frumos, totul era un colt de Rai, cu toate ca satul Ghilia, in care m-am grabit eu sa apar pe lume, era unul dintre cele mai sarace din Moldova. Se numea asa pentru ca era asezat intr-un codru, prin care curgea un raulet limpede, unde femeile de la conacul boieresc din Sendriceni veneau sa ghileasca panza... adica s-o albeasca. Aceasta zona - mitologica pentru mine -, teribil de frumoasa, dar foarte saraca, era inecata in noroaie, care mi-au prins foarte bine pentru ca m-au salvat, m-au impins spre iesire, m-au scos din sat; daca nu era noroiul, poate ca as fi ramas acolo pe vecie.
M-am nascut intre trei mame: cea care mi-a dat viata, o matusa si o bunica. Dintre ele, bunica era imaginea Sfintei Vineri din imaginatia oricarui copil - micuta, slabuta, blanda, duioasa -, o lumina. Bunica era si o mare artista, tesaturile ei fiind neintrecute - panzele, macaturile, covoarele. Copil fiind, cand am iesit prima data din casa - un bordei de lut cu streasina din paie plina de cuiburi de viespi -, mi s-a parut ca streasina aceea acopera cerul. Apoi am descoperit dealul, si el mare ca streasina, si abia dupa aceea cerul, care era cu adevarat nesfarsit. Iar cerurile in noptile din Moldova sunt mirifice.
Dar sa ma intorc la bunica. Bunica - la fel si mama - imi spunea povesti. De fapt, eu cred ca talentul de scriitor il am de la ele, dar m-am naravit ulterior la sculptura. "Vinovat" de acest lucru se face Mos Grigorie, sotul matusii Catinca. Neavand copii si dorindu-si-i foarte mult, ei m-au adoptat, asa incat eu aveam de-acum doua case, doua randuri de mame si o bunica - aceasta din urma suverana peste toti. Asa micuta cum era, bunica era intruchiparea autoritatii. Toti o ascultau. Asta se datora firii sale voluntare, dar si faptului ca in Primul Razboi Mondial ramasese vaduva de tanara, cu cinci copii. Bunicul murise atunci de tifos exantematic. Ei bine, din neamul acela de analfabeti, doar ea si-a dat copiii la scoala. Mama, de pilda, era foarte scolita, avea cinci clase - ceea ce insemna foarte mult atunci. Exceptie a facut matusa Catinca: ea a ramas acasa ca sa-i creasca pe ceilalti. Dar Mosul Luta, cel mai mare dintre baieti, a devenit primul om cu carte din neamul nostru: a ajuns invatator in satul Cobala. Mosul Luta a avut un destin in egala masura exceptional si tragic. A fost primul invatator din toate satele acelea de analfabeti situate intre Dorohoi, Varful Campului si Suceava, sate pe care le-a alfabetizat si crestinat. In timpul Razboiului cel Mare fusese ofiter pe front. Acolo l-a cunoscut pe Ion Mihalache, membru marcant al Partidului Taranesc, de care avea sa-l lege o stransa prietenie. La alegerile din 1946, cand a fost desemnat sa candideze din partea PNT la functia de primar al comunei Sendriceni, chiar inainte de a vota el insusi, Mos Luta a fost arestat. Au urmat pentru el ani grei de Canal.
Bunica a avut, asadar, ambitia si demnitatea sa-si creasca singura copiii, fara ajutor, si sa faca din ei oameni. Nu s-a mai maritat, dedicandu-si viata acestui singur tel.

Si nu ne ierta noua greselile noastre
M-am nascut, asadar, in acest spatiu elevat pentru vremea aceea, care poseda o calitate extraordinara, ce mi s-a transmis de mic: religiozitatea. Toti, dar absolut toti erau religiosi, iar cele sfinte erau cu adevarat sfinte, nu se luau in desert, nu se faceau glume pe seama lor. Oamenii aveau o credinta simpla, curata si tare ca piatra, care se apropia de credinta lui Petre Tutea: nu-si puneau probleme, nu-si rataceau mintea cu prostii. Inclusiv relatia cu moartea era speciala. Mosul Grigore - sculptorul familiei -, de pilda, a murit la 84 de ani. Cand l-am vizitat pentru ultima oara, l-am gasit nu in atelier. Avea o bucatica de pamant langa casa. Acolo l-am aflat. Mi-a spus ca nu mai poate merge, ca picioarele nu-l mai ajuta sa se duca la biserica, dar ca Dumnezeu vine la el pe camp si ca, duminica, acolo se roaga si primeste Sfanta Liturghie. Era foarte linistit si foarte impacat cu moartea. Nevasta-sa, matusa Catinca, murise cu cativa ani in urma, el ramasese singur, il mai ingrijea o sora de-a mea, profesoara de romana la liceul din Dorohoi. A murit foarte senin, pe cuptorul lui; a anuntat ca moare, stia si cand, de aceea nici nu mai manca, se pregatea. A inchis ochii lin, fara suferinta.
Asa mi s-a transmis mie, de mic, sentimentul religiozitatii. Apoi, aveam si eu voce, aratam ca un ingeras... Pentru ca mama isi dorise o fata, ma purta cu plete si rochita. Mie imi era rusine, uneori copiii radeau de mine. Pe urma, desigur, am trecut la costumasele nationale facute de ea si de bunica, amandoua intrecandu-se sa-mi coasa hainute, pentru ca erau mari maestre in cusaturi. Iar cand mergeam la biserica, inca de la trei-patru ani, pe cand nici nu puteam sa-l rostesc pe "r", spuneam Tatal nostru si Crezul. O data m-am suparat rau pe lume si, la Tatal nostru, in loc sa spun "si ne iarta pe noi, cum noi iertam gresitilor nostri...", am spus "si nu ne ierta pe noi, cum noi nu iertam gresitilor nostri...", fapt care a produs stupoare in auditoriu. Mos Grigorie a fost foarte suparat, m-a certat, dar bunica mi-a luat apararea cu multa intelegere si i-a spus Mosului ca "baiatul are dreptate, el e mult mai cuminte decat voi. Oare voi il iertati pe cutare sau pe cutare sau pe cutare?".
La cinci ani, Mosul Grigorie mi-a facut o pereche de opincute fermecate cu care zburam. Incaltat cu ele si cu traista plina cu placintute "poale-n brau" pusa pe spinare, matusa Catinca m-a luat de mana si m-a dus pe jos, cale de 35 de kilometri, pana la Suceava, la Sfantu'. Era praznicul Sfantului Ioan cel Nou. Am plecat din sat cu doua zile inainte si am mers, am mers, matusa ademenindu-ma cu povesti, cu placintute, si uite asa am ajuns la Sfantu'. A fost un spectacol extraordinar. Acolo, de pilda, am descoperit ca ingerii nu au doar doua aripi - uneori au sase si se numesc serafimi. Or, la mine in sat, nu aveau decat doua aripi. Mult mai tarziu, avea sa-mi confirme acest lucru si domnul Andrei Plesu, care este mare specialist in ingeri.

Vremuri de bejenie
M-am nascut crestin, ca sa spun asa, ca poporul roman si am trait o vreme in Rai. Apoi a inceput coborarea. Totul a debutat cu evacuarea din 1944, cand noi ne-am refugiat din calea trupelor sovietice in Ardeal. Inainte de plecarea noastra, eu si ai mei am asistat la drama polonezilor. In fuga lor din nordul Moldovei, acestia s-au scurs pe la noi. Au venit cu mic, cu mare si am vazut cu ochisorii mei de copil disperarea lor. Am vazut si cum oamenii, romanii, sareau in ajutorul acelor napastuiti. Atunci am trait pe viu bunatatea moldovenilor...
Cand ne-am refugiat, tata fiind pe front, am plecat cu Mos Grigorie. Am plecat in refugiu cu o caruta trasa de doi cai si am ajuns in Transilvania, care in buna parte era ocupata de unguri. Am trecut printre ei, printre hortisti, i-am vazut cu pene la palarii, si am nimerit in Lisa, satul lui Octavian Paler, Dumnezeu sa-l odihneasca! De atunci, ne-am imprietenit. Era o oarecare diferenta de varsta intre noi. El era spre terminarea liceului, eu cu cinci-sase ani mai mic. M-a adoptat si mi-a fost un fel de maestru si de ghid prin munti. Cu el am facut primele drumetii si am vazut cel mai frumos loc din tara aceasta: Sambata de Sus. Nu degeaba Brancoveanu a ales acest loc pentru a inalta vestita manastire.

AFACERI DE LA ZERO