• Leu / EUR4.7432
  • Leu / GBP5.3799
  • Leu / USD4.2921
Ziarul de Duminică

Amintirile unui pseudodramaturg (IV)

Amintirile unui pseudodramaturg (IV)

Nu ucideti caii verzi

27 iun 2008 19

Orice dramaturg viseaza sa fie jucat. Intr-o dictatura, functioneaza din plin nu numai cenzura, dar si parazitul vorace numit autocenzura. In fiecare moment auzi acea voce interioara: Aoleu! Nu sunt prea obraznic? Ce o sa zica... X sau Y? Mai bine indulcim nitel! Sau, daca facem o critica, aceasta sa iasa din gura unui personaj pozitiv, de preferinta a secretarului de partid, care ideal ar fi sa fie o femeie... A existat o dramaturgie romaneasca protestatara? Iata, au trecut aproape 20 de ani de la evenimentele din decembrie '89 si nu stiu inca sa raspund la aceasta intrebare.

Lungul drum al piesei catre scena
Publicul "epocii de aur" aplauda frenetic si cand intr-o piesa de Shakespeare un personaj spunea: "Caut si nu gasesc nimic de mancare". Cu atat mai mult vibra atunci cand vreun autor lansa replici critice la adresa birocratismului sau parvenitismului socialist. N-am fost in nici un caz singurul care, sufocat de imbecilitatea si servilismul scarbos al unor contemporani, a incercat sa aduca pe scena un "oarecare" protest. Ma imprietenisem cu Adrian Dohotaru si am participat efectiv la frecusurile pe care cenzura i le-a aplicat pana cand piesa sa a reusit sa urce pe scena de la Nottara. Mai tarziu, un alt regretat prieten, Iosif Naghiu, mi-a povestit ce a patit cu Gluga pe ochi. Oamenii gustau si comediile lui Baranga, maiestrit concepute, dar cu un ochi la indicatiile de partid. In fond, a lovi in demagogie, birocratism si parvenitism prin intermediul omului simplu dadea bine, impunand modelul comunistului cu fata umana, cel care-l inlocuise prin anii '70 pe vigilentul si necrutatorul justitiar proletar.
S-a vorbit (nu exista fum fara foc) despre comenzile dramaturgice ferme ale partidului. Adica despre teme propuse de partid unor scriitori consacrati care, exploatand emotional publicul, sa obtina adeziunea acestuia la actiunile PCR de reabilitare a unor oameni persecutati in anii lui Gheorghiu-Dej. Lucretiu Patrascanu fusese unul dintre ei si mai toti romanii fusesera socati de drama sa. Se pare ca sarcina i-a revenit lui Titus Popovici, care scriind Puterea si adevarul a relevat si calitatile extraordinare ale tanarului comunist purtator de nou, in care se ghicea fara efort Nicolae Ceausescu. Ce rau imi pare mie, unul dintre vechii lui prieteni, ca acest mare talent ramane corijent la posteritate, caci exceptand unele proze cum ar fi cutremuratoarea Moartea lui Ipu si unele scenarii de film, romanele sale nu sunt decat documente de epoca. Poate doar Disciplina dezordinei sa razbata prin ceturile posteritatii. Din pacate, arghirofil si dornic de faima si viata usoara, prietenul meu a trait, se pare, o autentica drama. Prea mandru ca sa se vanda in vazul lumii, constient de absurdul "epocii de aur", a acceptat totusi sa fie ales membru al C.C.-ului si deputat in MAN, afisand concomitent un nonconformism bataios. E destul sa-i citesti scrisoarea violenta adresata cerberului comunist Mihai Dulea, care, cu grad de ministru, "tundea" tot ce i se parea neconform cu indicatiile partidului. Scrisoarea se incheia: Cu profund dispret, Titus Popovici.
Mi-am facut iluzii in ceea ce priveste literatura lui de sertar, cu care se lauda fara teama. Cu prietenii mima disidenta, injurandu-i pe Ceausesti. Prin 1987, dupa o masa copioasa cu produse vanatoresti si vin din pivnitele nu stiu carui episcop, mi-a citit (intre invitati fiind si Ludovic Spiess), o piesa de sertar intitulata O noapte corespunzatoare (il sacaia pe creier acest cuvant pasionat, din langajul de lemn comunist). A fost o lectura penibila. El era incantat de fiecare replica, noi mimam admiratia unui text fara nici o noima.
Sa revenim insa la lungul drum al textului dramatic de la scriitor la spectator, in minunata "epoca de aur".
Cum am mai spus-o, primul care te citea era secretarul literar al respectivului teatru, apoi regizorul, eventual 1-2 actori. In aceasta "prima garnitura" partidul nu prea avea incredere: se entuziasmau de abilitatea scriitorului si foarte adesea faceau rabat erorilor politice. Obligatoriu, odata ales, te trimiteau la Bucuresti, la "Directia teatrelor", unde textul era luat in primire de cerberi de meserie, care nu iertau nimic. Unii erau absolventi de filologie, dar altii nu aveau decat "Stefan Gheorghiu", fara bacalaureat. Toti invatasera perfect arta de a-si apara pielea si astfel, ca sa nu se puna rau cu autorii, isi faceau plapumioare din "referatele externe" pe care le cereau unor personalitati culturale (critici, scriitori consacrati etc.). Te trezeai astfel respins nu de X, functionar la Minister, ci de profesori universitari, dramaturgi cu renume etc.
Si iac-asa a ajuns comedia mea Pofta buna canibali la doi referenti externi: tovarasul ambasador Ion Brad, pe atunci director la Nottara si, dupa spusele unui stefan-gheorghist, tov. Tomescu, la tov. Profesor univ. Ileana Berlogea, in acel moment rector al Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica "I. L. Caragiale".
Scrisesem o piesa obraznica, recunosc. Actiunea se petrecea intr-un institut plin cu arhitecti si ingineri constructori, vestiti prin concordia tovaraseasca in care traiau si munceau. O echipa de la TVR tocmai facea un reportaj despre aceasta minunata atmosfera, cand directoarea primeste un telefon-bomba, chiar de la ministrul Comunicatiilor. Aeroportul Otopeni nu poseda un hotel de tranzit si fusese criticat peste hotare. In consecinta, DOAR UNUL dintre inginerii proiectanti urma sa-l insoteasca pe directorul general al TAROM intr-o calatorie de documentare ce facea turul aeroporturilor Kennedy, O'Hare-Chicago, Heatrow-Londra, Leonardo da Vinci- Roma, Orly-Paris etc. Din acel moment, concordia socialista s-a naruit si fiecare a inceput sa-l toarne pe fiecare.
Hazul era ca directoarea, care urzise farsa, l-a indicat pe un umil desenator pe care toti il trimiteau sa le cumpere tigari, sau pe la diferite cozi, drept omul infiltrat al Securitatii, de care depindea de fapt excursia in Occident. Bietul de el, nu reusea sa priceapa de ce acum toti se gudurau pe langa el, desertand cosul cu rufe murdare ale colegului, fost prieten.
Nu e greu de inteles ca o atare comedie ar fi umplut salile. Era prin 1987, cand penuria ameninta cu reducerea la minimum a subventiilor pentru teatre. Conducerea de partid lansase lozinca "autofinantarii", dar bani nu intrau din bilete, deoarece, in acelasi timp, pe scena nu se promovau decat texte partinice, de care lumea era satula pana peste cap. Oamenii preferau sa urmareasca admirativ televiziunea bulgareasca sau pe cea ungureasca. Asa se face ca multe teatre mai reuseau sa scoata ceva paralute confectionand cosciuge in loc de decoruri.
Am oferit textul cu canibalii socialisti mai multor teatre. Dornici sa iasa din criza financiara, secretarii literari de la Craiova, Brasov, Sibiu, Botosani si Oradea au raspuns da, cu entuziasm. Asteptam febril raspunsul lui Ion Brad si pe cel al doamnei Ileana Berlogea. Curand, ambele au sosit, iar tov. Tomescu mi le-a aratat, ranjind satisfacut. Eram facut praf. "Unde a vazut autorul ca in tara noastra oamenii se sfasie pentru o plecare in strainatate, cand aceste delegatii sunt just cumpanite de partid?
Anumite teatre (Oradea, Botosani) au staruit, cerand piesa si in stagiunile urmatoare. Inutil.
Intamplarea a facut sa-l intalnesc pe Ion Brad. Omul m-a privit mirat. Nu auzise niciodata de mine. S-a eschivat abil sa discute cu "un om oarecare" si a iesit furtunos pe usa. Am aflat mai tarziu ca avea obiceiul sa nu se oboseasca de a citi piesele care-i veneau pentru referat, pasandu-le unor secretari literari in subordine. Semna insa dezinvolt aceste referate, caci altfel cum sa te prezinti la casierie pentru onorariu...
In ce priveste referatul distructiv al doamnei Ileana Berlogea, la un pahar de vorba cu criticul Valentin Silvestru, acesta mi-a spus: "Nu vad pe aceasta distinsa doamna capabila de asa ceva". Cateva zile mai tarziu, la un vernisaj, pe cine vad? Doamna Berlogea in carne si oase. Am atacat-o direct. Pofta buna canibali? "He, ce titlu simpatic!" I-am expus tema. A ascultat cu interes, fiindca nu citise niciodata o asemenea piesa. Vei avea succes, doctore, sunt sigura!, mi-a spus. A doua zi m-am repezit la Directia teatrelor. "Vreau sa vad referatul doamnei Berlogea". Tomescu a dat din colt in colt, apoi mi-a adus cateva foi dactilografiate. Lipsea insa ultima pagina, cea cu iscalitura. "Din pacate s-a desprins si s-a pierdut" s-a scuzat el. Asadar, multe dintre asa zisele referate "de la maestri" le fabricau ei, cerberii de la minister. Imi reprosez si azi lasitatea de a nu-i fi strigat in fata: porcule!
Dar hai sa continuam periplul textului dramatic de la dramaturg la spectator. Sa presupunem ca treceai examenul de la directia teatrelor si te aflai pe lista propunerilor pentru repertoriul stagiunii care urma. Respectiva lista trebuia insa vazuta si semnata de tovarasa Elena, la cabinetul 2.
Geniala chimista nu gasea timp vreme de 8-9 luni sa-si arunce o privire asupra listei repertoriale, trecea stagiunea in care piesele ar fi putut sa fie jucate; teatrele aveau totul pregatit: spectacolul, afisele, programele, dar nu se putea face nici o miscare din cauza madamei de la biroul II. Asa se face ca premierele planificate pentru o anumita stagiune se buluceau la inceputul stagiunii urmatoare. In timp ce savanta de renume mondial silabisea titlurile, mai aveau loc si scene ca aceasta (istorisita de unul dintre directorii generali participanti la semnare). Elena (nemultumita): "Bravo toase! Noi muncim sa construim socialismul si comunismul iar voua va arde de 'D'ale carnavalurile'". "E de Caragiale!" indraznise directorul. "Ah, da? Bine, atunci lasati-o!" decretase celebra intelectuala.
De altfel, cultura generala nu se prea purta la varfurile Ministerului Culturii. Bunul meu prieten Alexandru Paleologu, cu care fusesem colocatar prin 1984 in casa nationalizata a fotografului Munteanu, la Campulung Muscel, coleg de proces cu Noica si cu tata, mi-a povestit ca la cativa ani dupa eliberarea din penitenciar s-a intalnit cu Suzana Gadea, pe atunci ministru al culturii: "Imi pari cunoscut tovarase" i-a spus ea. "Sunt Alexandru Paleologu? a raspuns cel care la Campulung se ascundea sub numele de Craifaleanu. "Paleologu?" Dar eu nu v-am intrebat ce meserie aveti, ci cum va numiti, i-a spus cu dulceata ministreasa.
Ciudat pentru doamna Gadea, care totusi era inginer cu diploma valabila si in epoca onorabila profesoara la politehnica.
O intamplare cu iz de comedie s-ar fi petrecut la Ministerul Culturii in biroul unui stab care fixa tirajele unor carti ce urmau sa fie tiparite. Cand a venit la rand Istoria religiilor, directorul editurii a spus: "Am vorbit la telefon cu domnul Mircea Eliade si dansul mi-a spus ca nu e de acord cu tiparirea cartii daca tirajul e mai mic de 5.000 de exemplare. I-ote nene! S-a burzuluit stabul cultural. Dupa ce ca se ocupa de chestii religioase, mai are si pretentii la tiraj! Ia sa mi-l aduci maine la 10 pe Eliade asta, ca-l lamuresc eu...".

Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7432
Diferență: 0,1689
Ieri: 4.7415
Azi: 4.2921
Diferență: -0,1349
Ieri: 4.2846
Azi: 5.3799
Diferență: 0,9589
Ieri: 5.3458
Azi: 4.3319
Diferență: 0,2151
Ieri: 4.3236