Ziarul de Duminică

Andreea Nanu: „Cred în continuitatea ideilor, a tradiţiilor culturale care ţin laolaltă o comunitate de oameni” (II)/ de Stelian Ţurlea

Andreea Nanu: „Cred în continuitatea ideilor, a tradiţiilor culturale care ţin laolaltă o comunitate de oameni” (II)/ de Stelian Ţurlea

Autor: Stelian Turlea

15.07.2016, 00:06 247

Continuitate versus ruptură, generalitate versus individualitate? Nu e cumva un model în răspăr cu cel care ne caracterizează existenţa contemporană?

Cred în continuitatea ideilor, a tradiţiilor culturale care ţin laolaltă o comunitate de oameni, până şi identitatea unei naţiuni. Cineva spunea la un moment dat, cu vădit regret, că România este ţara unde trebuie să o iei mereu de la capăt. Dacă duci mai departe un lucru început prin alte părţi, sau dacă vrei pur şi simplu să continui munca unui predecesor, eşti considerat second hand. Dincolo de impedimentele obiective, care ţin de sistem, individualitatea exacerbată de azi ne face să credem că lumea trebuie să înceapă cu noi! Vă mărturisesc, până şi Iacob Tauber cade la un moment dat în această capcană iar eu, ca autor, nu l-am împiedicat să aleagă liber. Însă nu ajunge prea departe, fiindcă înţelege că aparţine unei pleiade de artişti, de muzicieni care, la vremea lor, au avut dileme şi idealuri similare. Înţelege aceste lucruri exersând Variaţiunile Goldberg, în varianta Bach, apoi cea a lui Busoni, pentru a-şi găsi, în final, propria muzică… Vedeţi, tocmai din acest motiv nu am rezistat tentaţiei co-incidenţelor, despre care scrie minunat Christian Crăciun. I-am arătat lui Iacob, reflectată în iubirea lui pentru balerina Olga Ollănescu, povestea de dragoste din Busoni şi Anna Pavlova iar, într-un episod de insomnie berlineză, l-am lăsat pradă durerii de cap de care suferise, în aceeaşi cameră de hotel, cu un secol în urmă, compozitorul Ferrucio Busoni!... Cred în co-incidenţă ca formă subtilă de solidaritate… şi o cultiv.

 

Fiindcă tot am vorbit de „răspăr”… Ştim cât de elogios au scris despre dumneavoastră criticii care v-au citit. Dar ce credeţi despre proza dumneavoastră? E în răspăr faţă de ceea ce se scrie astăzi?

Apreciez discernământul deopotrivă al cititorilor şi al criticilor care sunt, în primă instanţă, tot cititori. Daniel Cristea-Enache spunea, cu prilejul lansării Timpului splendorii că, cel puţin deocamdată, merg pe drumul acestui nou gen de proză de una singură… M-a descris, dacă ar fi să folosim limbajul actual, ca pe un „lone ranger” al literaturii contemporane. Mă recunosc în această caracterizare şi mi-o asum. Însă, fireşte, nu e o individualizare care vine din spirit de frondă faţă de literatura de azi; ar fi cel mai onest să vă răspund parafrazându-l pe Martin Luther, cu al său: aici stau şi nu pot altfel... Scriu aşa fiindcă nu pot altfel!

Revenind la întrebarea dumneavoastră, legat de cum se scrie astăzi… uneori mă întreb dacă astăzi se mai scrie cu adevărat. Scrisul este, pentru mine, un efort de documentare, de discernământ, de selecţie acerbă la nivel de tematică şi limbaj, o misiune de a transfigura lumea în care trăim. Ori, îmi este greu să pun în categoria literaturii orice pagină imprimată într-un limbaj vulgar, care tratează subiecte triviale sau, ca să citez un clasic, pe Dan C. Mihăilescu, o colecţie de „egoficţiuni” şi „egomicţiuni”. Publicul cititor merită mai mult respect, mai multă grijă din partea noastră, a scriitorilor! Scopul unei literaturi care vrea să dureze în timp nu poate fi acela de a scufunda totul în derizoriu, reducând experienţa cotidiană la biologie, ci mai degrabă efortul de a scoate la lumină sensurile a ceea ce trăim, semnificaţia a ceea ce ni se întâmplă.

 

Putem vorbi de o formă de manipulare?

Mă tem că literatura de azi se foloseşte de public, face din explorarea dramelor reale, sau a nevrozelor imaginare, „curent” sau „modă”, prilej de divertisment… Poate că scriu în răspăr cu ce se publică azi, dar o fac din convingerea că scriitorul trebuie să vină în întâmpinarea aşteptării spirituale a cititorului. Aceasta este reală şi ar trebui să i se răspundă pe măsură.

 

Continuând logica „răspărului”, credeţi că titlul romanului este sfidător?

E adevărat, titlul sună aproape sfidător în raport cu felul în care noi percepem astăzi timpul. Un timp devorator, marcat de viteză, de un exces de tehnologie; un timp care pare să nu mai aibă răbdare cu el însuşi, nici cu noi, un timp care se îndreaptă spre autodistrugere.

Ce am putea înţelege printr-un timp al splendorii? Simţim, parcă, nevoia unei explicaţii.

Prima, o găsim în DEX. „Splendoarea” îşi are originea în verbul latin „splendere” care înseamnă „alb”, „strălucire”, „lumină orbitoare”. Vă mărturisesc că e greu să scrii despre lumină într-o lume care se scufundă, adesea cu bună ştiinţă, în întuneric şi corolarele lui: ignoranţă, violenţă, însingurare, disperare, abandon. Şi totuşi, trebuie să crezi. Să crezi în puterea scrisului şi în splendoare, ca posibilitate a unei lumi transfigurate estetic, vindecate dostoievskian prin frumuseţe.

A doua explicaţie e dată de construcţia muzicală a romanului, despre care am vorbit mai devreme. Timpul splendorii este un roman cu şi despre muzică, construit în ritmul Variaţiunilor Goldberg, ascultând discret de tempoul din Arta Fugii. Vocile personajelor, trecutul şi prezentul, anoTimpul toamnei oglindite în mai multe epoci şi destine, ca într-o tapiserie, toate se întrepătrund în polifonia muzicii lui Bach. O muzică ce sugerează tocmai această lumină strălucitoare, de dincolo de lume.

 

În cele din urmă, de ce Bach?

Vă ofer o a treia explicaţie, răspunzându-vă la întrebare… Într-o scrisoare-testament descoperită în arhivele din Leipzig, Bach însuşi îşi mărturiseşte crezul, acela de a-şi închina muzica lui Dumnezeu… Circularitatea muzicii lui Bach dă expresie muzicală timpului veşniciei. Timpul splendorii, tocmai fiindcă îşi construieşte prezentul în toamna lui 2016, proiectează personajele către „ziua a opta” devenită eternitate răscumpărătoare. Tocmai de aceea, personajele nu sunt individualităţi autosuficiente; destinele lor ni se dezvăluie ca parabole pentru căutările, pentru dilemele noastre, ale omului contemporan… Un roman despre timp care, folosindu-se de tempourile muzicii şi baletului, ne invită să trăim polifonic, într-un orizont de aşteptare care transfigurează existenţa cotidiană – misiune asumată ca moto: „Ştiu, vom muri/dar câtă splendoare!”

 

Stilul cărţilor dumneavoastră e aforistic, extrem de frumos şi, nu vreau să vă flatez, dar denotă o vastă cultură. La baza romanelor stă o documentare atentă sau doar imaginaţie clădită pe bibliotecile citite?

Mi-am precizat sursele, un lucru neobişnuit pentru un roman de ficţiune… Fiindcă nu sunt numai surse – m-am documentat mult pentru această carte – ci prezenţe reale care ajung să-ţi vorbească, să ţi se destăinuie, viaţa şi sensul artei lor. De aceea am ţinut să le păstrez numele intacte. Ceva din fiinţa noastră continuă să locuiască în cochilia numelui pe care-l purtăm, chiar şi după ce nu mai suntem.

Este şi felul meu de a-i invita pe cititori să descopere lumile acestor personaje, unele devenite legende din timpul vieţii. Vorbeam mai devreme despre respectul pe care-l datorăm celor care ne citesc. Mă documentez conştientă fiind că imaginaţia nu este suficientă pentru a spune o poveste. Fac fişe, memorez detalii istorice, mă îmbib de atmosfera unor locuri care nu mai există decât în arhive, observ atent portretele sepia ale unor chipuri de demult. Am traversat oceanul cu Busoni, am coborât în lumea sordidă a imigranţilor din Ellis Island, am străbătut în imaginaţie pădurile Turingiei din vremea lui Bach, am zburat în „nocturnele” lui Whistler, am exersat ore în şir alături de Anna Pavlova, ascultând interpretările impresionante ale pianistului Evgheni Kissin. Apoi, mai este solidaritatea culturală despre care vorbeam la început… E necesar tot acest efort, fiindcă astfel se ajunge la scrisul înţeles drept kaloterapie, cum spune Christian Crăciun, de vindecare a lumii prin frumos…

 

Şi tot el a spus, făcând referire la Timpul splendorii: dacă lumea nu e frumoasă, n-ar merita să fie salvată… o literatură estetizantă, care desfată mintea şi simţurile… dar rămâne ea fidelă realităţii?

Citindu-mi atent AnoTimpurile, Dan C. Mihăilescu vorbeşte, într-adevăr, despre o scriitură estetizantă care se adresează simţurilor, însă peste toate, spune el, domină un al şaselea simţ: diafanul care transfigurează „carnalitatea” lucrurilor. Şi asta încerc să fac: să le amintesc oamenilor că nu suntem numai carne, ci spirit, ascensiune… Diafanul nu ascunde realitatea, nu o face opacă. Ana Blandiana adăuga, foarte sugestiv, că în toată scriitura mea care rămâne flou, intervin scene de un realism forte, a căror lectură aproape că îţi face rău… Nu fug, aşadar, de realitate, nu mă refugiez în desuet, sunt conştientă de existenţa răului; dar dozez filtrele prin care privesc lumea, pentru a o putea înţelege. Cred că o carte valoroasă trebuie să aibă puterea de a ne transpune într-o lume frumoasă, de vis; însă tot ea trebuie să ne înfigă cu picioarele în realitate, în miezul ei de adevăr… Diafanul meu este, dacă vreţi, flacăra pe care o aprind pe dinăuntrul lucrurilor pentru a le face vizibilă taina, sporind-o.

 

Cine parcurge întregul ciclu al AnoTimpurilor observă o ruptură, un salt în timp între 1995-1996 şi… toamna lui 2016, un timp care nu a sosit încă! Cum se explică? De ce este Timpul splendorii special, fie şi numai prin situarea temporală diferită faţă de primele trei volume?

Timpul splendorii va rămâne pentru mine un „anotimp” special din mai multe motive. Este volumul care încheie, rotund, ciclul AnoTimpurilor, al vârstelor umane, al imaginilor poetice inspirate de lectura lui Gaston Bachelard; după poetica interioarelor din Ziua cea mai albă, poetica apei şi aerului din Numele ei era Uitare, poetica pământului şi a focului din Insula Melc, am explorat aici poetica visului, a călătoriilor onirice, a mineralelor şi pietrelor scumpe. Cuvintele, şi ele, sunt esenţele preţioase ale limbajului. E un roman scris cu o grijă aparte pentru limbă, pentru muzicalitatea frazelor, pentru construcţia epică. Apoi, este volumul care situează tetralogia sub semnul unui nou destin, al lui Iacob Tauber, fiul Annei şi al lui Maxim Tauber, pianist care, la 20 de ani, descoperă polifonia vieţii exersând polifoniile muzicii lui Bach într-un periplu de concerte prin Europa. Nu în cele din urmă, este volumul care aduce povestea Tauberilor în contemporaneitate, ba mai mult, într-un timp care nu a venit încă, în toamna acestui an, 2016.

De ce am ales ca punct de plecare anul 1995? Primele trei volume se petrec într-o lume care descoperea, după 1989, libertatea, asumarea trecutului, memoria personală. E, de asemenea, lumea în care eu însămi descopeream literatura, călătoriile, muzica, pictura, adică tocmai ingredientele acestui roman.

De ce toamna lui 2016? Volumul face un salt, devine un pod de legătură între generaţia mea, ca scriitor, şi publicul tânăr căruia îi fac o invitaţie să descopere lumea de dinaintea lor şi altfel decât din cărţile de istorie; îi încurajez să imagineze viitorul sub semnul unei alte zodii decât cea care domină atmosfera contemporană, atât de apăsătoare uneori. De aceea am anunţat lansarea acestui roman printr-o scrisoare către personajul meu, de fapt, o scrisoare către tinerii mei cititori, intitulată „Scrisoare către Iacob”. Propun o nouă cheie de lectură a realităţii, una care cere la fel de mult curaj şi, mai ales, luciditate, discernământ. Dacă experienţa nu ni le oferă poate chiar pe de-a-ntregul la 20 de ani, găsim aceste repere în cultură. Trebuie numai să cauţi şi să priveşti, cu o privire atentă, exersată, cultivată… Revenind la dialogul de început dintre Natură şi Cultură, aş spune că natura te învaţă să priveşti cerul, să ţinteşti spre înălţimi, în timp ce cultura te ajută să înţelegi, oferindu-ţi resursele să îndeplineşti acest destin… să duci, cum spunea atât de frumos Ana Blandiana, un lucru la bun sfârşit!

 

După ce scriitorul duce cartea „la bun sfârşit”… îi mai rămâne timp şi pentru altceva? Ce pasiuni are Andreea Nanu? Citindu-vă, cineva ar putea ghici, bunăoară, o pasiune pentru arhitectură, pentru construcţia minuţioasă, ca să o citez pe Teodora Stanciu.

Mă pasionează multe lucruri… Cărţile, pictura, pianul, dansul, călătoriile,  natura, teatrul… Curiozitatea intelectuală e primul lucru care mă defineşte şi, din fericire, avem acum atâtea oportunităţi pentru a ne-o satisface. Mă pasionează modelul omului universal. Trebuie să încerci puţin din toate pentru a înţelege nuanţele subtile în care, de cele mai multe ori, viaţa ne vorbeşte… Revenind la construcţia scrisului meu, mă atrag în mod deosebit arhitectura (interioară) şi corespondenţele. Printre altele, am descoperit că Ferruccio Busoni desena pe marginea manuscriselor lui frontispicii, coloane, poduri, porticuri… îşi acompania construcţiile muzicale de elemente arhitecturale! Apoi, urmărind înregistrări cu Anna Pavlova şi documentare cu istoria şcolilor de balet, am descoperit că există o întreagă arhitectură a mişcărilor în dans. Ascultând Bach, nu poţi să nu identifici o arhitectură muzicală riguroasă, atent urmărită până în cel mai mic detaliu… Timpul splendorii e construit pe corespondenţele dintre aceste arhitecturi, din care se recompune, în fundal, arhitectura existenţei. Mă pasionează întregul, perspectiva, sinteza, unitatea în diversitate, floarea din sâmbure… De fapt, viaţa!

 

Mesajul dumneavoastră către tineri, fiindcă lor li se adresează în special Timpul splendorii… Ce ar trebui să înţeleagă?

Pot spune numai ce am înţeles eu… Am înţeles odată cu Iacob, împărtăşindu-i experienţele, entuziasmul tinereţii lui, că existenţa e, cum spuneam, polifonică; în fiecare zi alegem una dintre multele voci pe care le auzim în noi, urmând o chemare. Exerciţiul libertăţii cere agilitatea şi acurateţea pe care le dezvoltă, în timp, un muzician; nu e de mirare că i-am dăruit tânărului meu Iacob destinul unui pianist. Iacob descoperă, în timp ce interpretează Variaţiunile Godlberg, că important este să-ţi găseşti, de timpuriu, Aria, firul conducător. Aria sau „ideea” cum ar fi spus Noica, vocaţia şi tempoul ei… sau „vremea”, cum scrie înţeleptul Ecleziast… 

 

Eclesiastul spune, destul de neatrăgător pentru omul contemporan: deşertăciunea deşertăciunilor…. Totul este deşertăciune!

Christian Crăciun propusese o variantă de traducere care ar suna puţin diferit: „fragilitatea fragilităţilor, totul este fragilitate”… Însă eu v-aş întreba, în încheierea dialogului nostru, cum ar arăta o lume descrisă astfel: „splendoarea splendorilor, totul este splendoare”?

AFACERI DE LA ZERO