Ideea capturarii memoriei unei vieti si a unei cariere prolifice este tema designului de carte semnat de Eugen Vasile si Alexandru Braniste. Primul semnal il da monograma lui Ciubotaru grafiata delicat intr-un decupaj rombic din grosimea (si simplitatea) copertii. Alaturi de mai tânarul pictor si grafic-designer Jan Grasu (Eugen Vasile), prieten de grup artistic de aproape doua decenii, Florin Ciubotaru a trudit indeaproape la constructia (subliminala) a albumului ca revelator al unui destin. De la performanta reconstituirii cliseelor afectate de oribilul incendiu al atelierului, din 1997 (vezi foto 1), pâna la saga prieteniilor artistului in fotograme suculente, albumul Ciubotaru se savureaza cu interes aproape cinematografic, datorita chiar caleidoscopicei existente profesionale a personajului insusi. Cea mai veche „vietate plastica" prinsa in memoria filelor este din 1953, de la 14 ani, iar ultimele propuneri de forme ambientale prezente in album asteapta sa fie puse in opera in lunile ce vin. Dichisul designului tipografic cuprinde coaserea paginilor pe format orizontal, apoi incasetarea lor in cartonul tare, de ceaslov, al copertilor. Semnalam si ritmul unor imagini ample pe pagini pliate, care se desfac cu acel moment de suspans al bomboanei ascunse. De pilda, schitele uriasei tapiserii de la Teatrul National merita antologate pentru invatamântul actual de arta.
Functia memorialistica a albumului este asigurata de antologia consistenta a textelor critice (Arghir, Bernea, Haulica, Plesu, Titu, Susara, Vida etc), interviuri si texte de artist, cât si de fotografiile cu grupuri si „situatii" artistice, precum colturile atelierului-ranch de la Otopeni. Ultima fotograma, cea cu investitura de „madlena" este cea a pictorului spre 70 de ani jucându-se cu poneiul personal Bogu. Lemnele de foc, ghemele de lâna sau sfoara, coconii de matase, tepii de salcâm, prescura, bulgarii de pamânt, cufere si pasari se pot regasi, transfigurate, in seriile picturale ale lui „Ciubo". Domesticul poetizat evolueaza alaturi de multe si insolite stimulente figurale, precum zeppeline, menine, cariatide, fecioare de fier ori chiar „imaginea" Zeroului absolut. Apoi, cu toatele, se pot topi la Ciubotaru in conglomeratul „Portretului". Caci „pictez pentru a ma ivi", ar putea spune artistul parafrazându-l pe Paul Klee. Pictând cu har si usurinta performativa, Ciubotaru transmite un duh oracular imaginilor. Pictorul iubeste tandarile, ramasitele „ceva-ului", je-ne-sais-quoi-ul instaurat de Jankélévitch.
Creator mobil si prolific tinzând, pe spirale de sens asumate, spre dezbaterea menirii intru reprezentare a picturii, „Ciubo" nu a visat vreodata „Opera de arta totala", ci unda-cuanta a fragmentului revelator. Iata o depozitie din catalogul artistului (1981): „Refuz gestul disperat si efortul de tip eroic, indeletnicire care se departeaza de cordial si uman. Orice imixtiune in codul imaginii plastice de tip orgolios este eliminata, cunoasterea artistica fiind lipsita de vanitatea cunoasterii absolute."
La mijlocul anilor ’80, Florin Ciubotaru picteaza o serie de naturi statice a caror impostare in spatiu surprinde si fascineaza nelinistitor, cu fior de gol metafizic. Inventarul banal de atelier, cu recipiente de varii calibre, iese lateral din cadrul pânzelor pe se micsoreaza intr-un plan orizontal foarte jos. Protagonistii acestor false naturi statice sunt cortinele-ecran dinspre care se intrezareste un ecleraj slab. Alaturi, evolueaza siluetele stranii de mari continatoare gonflate, proiectate pe fundaluri. Fragmentarea urmata de vidare, adica de marirea intervalului intre pretextele picturii, il preocupa pe artist in aventura de a scapa de lestul reprezentarii „a ceva".
Zece ani (1969–1979), impreuna cu Serban Gabrea, in timpul proiectarii si executiei uriasei tapiserii Teatrul Lumii, aflata la mezaninul Teatrului National din Bucuresti, Florin Ciubotaru a conceput forme in geneza cosmogonica. Compozitia monumentala exprima expansiunea prin explozie a nucleelor de semne plastice, intre care se activeaza un spatiu unificator. „O imagine plastica este un rapel la un depozit urias de semne si semnificatii. In lucrarile mele apare ideea de dispersat cu tendinta de a sereuni",scrie artistul in acelasi catalog al expozitiei de desene, odata eliberat de proba rabdarii penelopice. Tipul de imagine cvasifigurativa a marii tapiserii si energiile create de dialogul formelor se metamorfozeaza de-a lungul etapelor stilistice – de aproape trei decenii – parcurse de atunci.
Spre anii ’90, Ciubotaru se joaca cu motive figurative „gospodaresti" precum ghemul de sfoara, colacul de lâna, gogoasa de matase, spinul, legatura de lemne. In jurul oricarui pretext figurativ din pânzele lui Ciubotaru prolifereaza o scriitura picturala fragmentara. Fondurile sunt zona lui de libertate proiectiva, câmpul din jurul asa-zisului motiv. Este indiciul pretios al unei cautari nesupuse retetei lui de „a picta bine". O draperie, o ambigua linie a orizontului, consistenta particulara a luminii sau vidul amplu din câte un fundal – acestea sunt indicatiile laconice la care recurge pentru a-si articula gândurile. Mai ales verva manipularii fundalului e admirabila la acest pictor. Dintr-un element de obicei neutru, simplu suport al unui prim-plan semnificativ, fundalul capata la Ciubotaru o patetica suprematie, acoperind, eventual, trei sferturi din suprafata tabloului. „Asemenea fundaluri sunt locuite numai de virtuozitatea tusei, de miracolul picturii", scria Andrei Plesu in catalogul din 1985.
Dupa vârsta de 50 de ani, pe Ciubotaru il preocupa golul din jurul unui motiv, de fapt, pierderea, estomparea, fragmentarea, dezintegrarea motivului. Este solutia de a scapa de anecdotic si de a investi intervalul cu indicele tare al expresivitatii picturale. Fundalul, acolo unde se sparge coaja lucrurilor, devine un spectacol „autofigurativ" care modeleaza instabilitati.
In expozitia Portretul (1986), Ciubotaru derealizeaza tema chipului pâna la geologic si schema de ortogonalitate. Figurile dobândesc, treptat, cu tensiuni vizibile intre fragmente de materie, asemanari cu omenescul, pe liniile aluzive ale chipului-cruce. Sunt pânze mari, in care Andrei Plesu vede un Arcimboldo neanecdotic, cu ipostaze de conglomerare ale fizionomicului dintr-un omenesc „posibil" al intregului cosmic.
La expozitia de la Sala Dalles (2000), la trei ani dupa incendiul devastator al atelierului, in mijlocul pânzelor mari, oblonge, apare o elipsa ca o gogoasa de matase, sugerând vidul. La Galeria Simeza (2004), motivul elipsoidal evolueaza spre conturul lobat al unei palete de pictura ori masti din profil, ori boabe de fasole nefriforma. Aventurile spatiale si relationale ale elipsei se petrec intr-un laborator rafinat al desenului colorat, pentru ca apoi sa fie reluate intr-o pictura-racla. Sunt cutii de plexiglas, unde intervine pictura peste limitele suportului, pe canturi. Dupa un traseu lucid, marcat de un senzualism sceptic in privinta „ratiunii de a picta", artistul s-a lasat prins intr-o colivie a zabrelelor de pagini. Ciubotaru este, de-acum, pecetluit intr-o Carte cu lespezi tari din nisipul frecusului cu viata, carte cu miez din ambra, pastrând memoria sezoanelor de inflorire ale carierei unui pictor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
