Printre putinele nume din critica noastra tanara pe care as paria fara ezitare se numara Mihaela Ursa. Practicand fara aplomb critica de intampinare (si, poate de aceea, mai putin cunoscuta publicului larg), ea pare sa confirme mai degraba vocatia sintetica si academizanta a "scolii ardelene".
Antiimpresionista si rationalizanta, simtind in categorii si gandind cu sistema, Mihaela Ursa dovedeste mai putina priza la palpitul textului, avand, in schimb, o mana sigura pentru proiectele cu bataie mai lunga. De altfel, dupa un asemenea tipic se desfasoara si volumul de debut al autoarei: Optzecismul si promisiunile postmodernismului (Paralela 45, 1999). La prima vedere, cartea nu face decat sa teoretizeze o disociere care, s-ar zice, plutea in aer; Mihaela Ursa a venit insa cu o demonstratie plauzibila si necesara si a dat un volum devenit, intre timp, un reper inevitabil in cunoasterea fenomenelor amintite. Au urmat monografia Gheorghe Craciun (Aula, 2000) si, de curand, Scriitopia (Editura Dacia, 2005), care isi propune sa investigheze "subiectul auctorial ca figura a imaginarului criticii si teoriei literare". Miza principala a cartii vine din incercarea de a demonstra ca "actul critic este imposibil fara apelul la imaginar: fantasma unui autor locuieste la debutul oricarui act critic, dupa cum fantasma unui critic sau a unui interpret este presupusa in orice opera". Pe scurt, indiferent pe care usa il dau afara teoreticienii literari, autorul se intoarce intotdeauna in text, chiar daca o face sub diferite masti si travestiuri.
Pentru a-si scoate in relief ipoteza, Mihaela Ursa recurge la un mic artificiu tehnic, urmarind in paralel evolutia teoriilor despre autor in Europa si dincolo de Ocean si dirijandu-si astfel lucrarea catre literatura comparata. De altfel, Scriitopia e una din putinele carti de critica literara comparata aparute la noi si, probabil, singura in care sunt puse in balanta alte spatii culturale decat acela romanesc. Fireste, in conditiile in care teoriile comentate sunt folosite mai ales ca suport pentru elaborarea propriei perspective, nu-i putem pretinde autoarei sa ne produca revelatii zguduitoare in analizele propriu-zise. Rezumatele si comentariile teoretice sunt insa oneste, iar bibliografia e, in masura posibilitatilor, adusa la zi.
De aceea, cartea Mihaelei Ursa rezista si pe alocuri (in excelentul subcapitol Dictionar minimal al auctorialitatii, de pilda), si in punctele esentiale. Si asta chiar daca unul dintre pariurile cele mai interesante ale cartii mi se pare doar in parte castigat. E vorba, mai exact, de provocarea ambigua pe care o lanseaza subtitlul volumului: ce inseamna "fictionalizare a subiectului auctorial in discursul teoretic"? Ca teoreticienii ultimelor decenii tind sa conceapa autorul in termenii fictiunii? Sau ca insasi practica lor critica lasa sa transpara una sau mai multe "masti" in text sau indaratul textului? Demonstratia Mihaelei Ursa pare sa incline catre prima varianta; insa nu prea vad cum o asemenea ipoteza ar putea deveni plauzibila in lipsa unor analize care sa releve desfasurarea procesului ca atare.
In lipsa acestor analize, nu avem altceva de facut decat sa-i credem pe cuvant pe teoreticienii citati si sa admiram constructia documentata si inteligenta a Mihaelei Ursa, o autoare de care sunt convins ca vom mai auzi cat de curand. Si cat de frecvent.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
