Ziarul de Duminică

AVANPREMIERA / Azi ca maine si poimaine

AVANPREMIERA / Azi ca maine si poimaine
10.06.2009, 13:50 159

Fiica a unor imigranti de origine algeriana, Faiza Guene nu avea decat 19 ani in momentul in care s-a apucat sa descrie viata tinerilor din suburbie, mediu din care autoarea insasi provine. Romanul, vandut numai in Franta intr-un tiraj de 400.000 de exemplare, a facut inconjurul lumii, fiind tradus in 28 de tari. A mai publicat Du reve pour les oufs si Les gens du Balto, a realizat si a scris scenariile mai multor scurt-metraje.

Azi ca maine si poimaine este o carte despre adolescentul de astazi, fiinta din carne si oase, cruda in toate sensurile posibile, debordand de personalitate, care cauta sa se exprime pe sine cu propria ei voce. Natural si fara fard, dar nu si lipsit de farmecul unui sarcasm juvenil, proaspat si care asimileaza ludic cliseul, romanul Faizei Guene a sfarsit inevitabil prin a cuceri cititorul de pretutindeni. Romanul va aparea la Editura IBU Publishing, in traducerea Ramonei Harsan, cu o prefata semnata de Alexandru Matei.

AZIZ E UN TIP simpatic, da-n bacania lui ai toate sansele sa dai peste marfuri expirate, asa ca uneori ma duc la Malistar, o mica autoservire care supravietuieste de ani buni, chiar daca numele i s-a schimbat de nu stiu cate ori. Locul a fost botezat si rebotezat cel putin de zece ori numai de cand sunt eu aici: World Provisions, Better Price, Toutipri... Problema e ca acuma fiecare-i zice altfel magazinului, in functie de numele care l-a marcat pe el mai profund.
Asa ca m-am dus la Malistar sa-mi cumpar tampoane, din alea fara marca, cu pachetul portocaliu fosforescent, cum sunt costumele tantilor alora care-i trec pe copii strada-n fata scolii, dimineata devreme. Deja cand vezi cum arata pachetul, iti dai seama pe loc ca sare-n ochi. Adica nu-s tocmai discrete; dupa ce le-ai cumparat, tot cartierul stie ca ti-a venit ciclul. Ajung la casa si, ca din intamplare, coada are lungimea traseului Paris-Dakar. Paris-Dakar pe bita, ca n-ai putea spune ca avanseaza prea repede... Cand sa-mi vina-n sfarsit randul si mie, o noua ironie a sortii: pachetul nu trece de piuitor. Scotea o tiuiala de 10.000 de volti, la cub, de fiecare data cand casiera incerca sa-l treaca. Casiera e Monique, despre care chiar poti sa zici ca are fata de meseria asta. E-atat de plata c-o poti trimite prin fax si-n locul ei i-as fi facut de mult reclamatie frizerului care i-a trantit coafura aia. Monique are foarte mult umor si datoreaza asta casetelor cu Pierre Palmade, la care se uita-n fiecare duminica dupa-amiaza. Pe scurt, cum Monique n-a reusit nicicum sa treaca nenorocitul ala de pachet de absorbante prin casa si deja o lasau nervii, in loc sa tasteze codul de bare, cum fac la Atac, o si vad ca ia microfonul, ca sa faca un anunt. La faza asta mi s-au inmuiat genunchii si perle de sudoare au inceput sa-mi curga-n jos pe frunte, ca unuia din ala care dezamorseaza bombe, inainte de a taia firul rosu. si tipa asta-n microfon cu vocea ei groasa – nu stie ca n-are rost sa tipi, ca-n principiu tocmai de-aia s-a inventat microfonul:
- RAYMOND!!! Cat face pachetul de-absorbante 24 plus 2 gratis,
modelul normal, cu pernute resorbitoare si cu aripioare laterale de protectie?!
Ezita un pic si-apoi o ia de la capat:
- Alo! Raymond!! Dormi sau ce?
Si-atunci s-a auzit o voce diabolica, exclamand cum ca scarba aia de pachet facea doi euro treisopt. Ce-i cel mai rau e ca, dupa toate astea, nici macar n-aveam la mine bani destui ca sa platesc si Monique a trebuit sa-mi dea pe datorie. Daca stiam c-asa patesc, cred ca nici nu-mi mai venea ciclul...
 

Cand am ajuns acasa, am gasit-o iar pe maica-mea la telefon cu tanti Zohra. Se-apropie procesul lui Youssef, de-asta-i asa ingrijorata. Asa c-o suna foarte des pe maica-mea, chiar si seara tarziu, cand nu reuseste s-adoarma. Au niste conversatii foarte lungi si pline de taceri de ambele parti. Stiu, pentru ca maica-mea pune telefonul pe speaker.

- Ti-o jur, surioara Yasmina, esti norocoasa ca n-ai avut fii,
Dumnezeu te-a binecuvantat, nici nu-ti dai seama cum...
- ...
- in sfarsit, vreau sa zic ca cu fetele-i mai usor! Stii, eu nu-mi
vazusem niciodata baiatul plangand... Ieri, cand m-am dus sa-l vizitez, mi-a plans in brate ca un copil, mi se rupe sufletul, stii...
- Dumnezeu sa te-ajute!
- Sa te-auda Dumnezeu, surioara... Ce-o sa-i zic mosului cand se-
ntoarce, ce stiu eu sa-i zic? In doua luni e-aici...
- Roaga-te lui Dumnezeu sa ti se-ntoarca baiatul repede...
Se pare ca amandoua conteaza foarte mult pe ajutorul lui Dumnezeu. Eu sper ca Youssef o sa fie eliberat in curand. Nu merita sa pateasca toate porcariile astea care i se-ntampla. Drept sa zic, nu prea stiu eu multe despre justitie, singurele puncte de referinta pe care le am in domeniu sunt episoadele din Perry Mason, marele avocat. Imi amintesc chiar ca era acolo un judecator care dormea la toate procesele, da’ lumea tot ii zicea „Onorata instanta...".
Pe mine una ma depaseste treaba cu justitia asta injusta, care vrea sa-l bage pe Youssef la puscarie.
*****
ALALTASEARA, debilu’ ala total de Nabil a fost pe la mine sa m-ajute sa-mi fac tema la educatie civica. Subiectul parea un titlu de reportaj gen „Trimis special": „De ce absenteism?".
Asadar, am discutat problema cu Nabilu’-debilu’. Parerea lui e ca, daca luam de exemplu un tip din asta din Paradisului, care de scoala s-a lasat, de lucru nu-si poate gasi, are parintii someri si mai imparte si camera cu vreo patru frati mai mici, apoi clar ca „numai de asta-l mai freaca p-asta grija, ca tre’ sa mearga la vot". Si are dreptate. Adica gagiul asta probabil nu mai stie cum sa faca sa supravietuiasca de pe-o zi pe alta, asa ca ce mai indatoriri cetatenesti si alte alea... Daca situatia lui s-ar imbunatati, atunci poate c-ar simti si el nevoia sa se-agite sa mearga la vot. In plus, nu-mi inchipui cam care-ar fi ala de care s-ar putea simti reprezentat. Asa ca poftim, pe tipul asta ar trebui sa-l intrebam „De ce absenteism?", nu pe-o clasa de acneici de cinspe ani.
Ma gandesc ca poate de-asta lasa oamenii de izbeliste cartiere de-astea ca al meu, pentru ca aici prea putini oameni merg la vot. Suntem inutili politic daca nu votam. Eu una o sa ma duc la vot cand o sa fac optspe ani. Si-asa noi astia de-aicea n-apucam sa ne spunem niciodata cuvantul. Asa c-ar trebui s-o facem macar atunci cand ni se da ocazia.
Pe scurt, in seara aia, in loc sa plece imediat ce-am terminat treaba si sa se duca fuguta acasa la maica-sa, Nabil nu se urnea deloc, turuia in continuare, in timp ce-mi termina pachetul de biscuiti de pe masa. Cred ca pe mine m-ar fi tinut o saptamana-ntreaga pachetul ala, da’ ma rog... in fine, cand intr-un tarziu s-a hotarat debilu’ c-ar fi cazul sa se mai si care, l-am condus pan-afara; dar la usa blocului expresia i s-a schimbat dintr-o data. Si-a luat mutra cea serioasa, a facut un pas spre mine si m-a pupat pe gura. Pe bune.
Adica nu numai ca-mi mananca toti biscuitii, dar mai indrazneste si sa ma sarute fara sa-mi ceara voie! Ce-i cel mai rau e ca si eu, ca o toanta, n-am stiut ce sa zic. Dintr-o data m-am facut rosie ca gogosarii din care face maica-mea sos si-am balbait un „pa" de-abia auzit, inchizand usa-n urma mea. Dupa care m-am grabit sa beau un pahar mare de sirop de menta si m-am spalat pe dinti de doua ori, ca sa scap de gustul lu’ Nabil.
Si-acuma ce ma fac? As putea-ncerca sa-i fac pe toti sa creada c-am avut un accident de bicicleta, in urma caruia am devenit amnezica si nu-mi mai aduc aminte nimic, da’ absolut nimic... Problema e ca povestea asta-i cam trasa de par. Toata lumea stie ca n-am bicicleta si n-am nici o sansa sa fac cumva sa-mi cumpar una la timp. Sau as putea sa-mi fac o operatie estetica si sa ma transform in altcineva, ca el sa nu ma mai recunoasca si sa stiu ca n-o s-o mai ia niciodata de la capat cu treaba asta cu lipitul buzelor lui groase si crapate pe-ale mele. Bleah!
Asta nu seamana deloc cu ce-mi inchipuisem eu despre cum o s-arate primul meu sarut. Nu, eu mi-as fi dorit sa se-ntample intr-un decor de vis, pe malul unui lac, intr-o padure, la apusul soarelui, cu-un gagiu super, care sa semene un pic cu tipul care joaca-n reclama la vitamine, ala care se roteste pe jumate cu scaunul, se-ntoarce lejer spre camera, cu zambetul lui numai bun de facut reclama la pasta de dinti, si pac: „Juvamine – si te simti bine!". Tipul tocmai mi-ar explica cum poti aprinde focul c-o pila de unghii si-o piatra si pe la mijlocul discutiei asteia filosofice, ne-am trezi apropiindu-ne incetisor unul de celalalt, foarte bland, si ne-am saruta cu naturalete, ca si cum numai asta am fi facut de cand ne stim. Acuma, sigur ca-n viziunea mea asupra acestei scene sunt bine coafata, bine-mbracata si am pieptul un pic mai mare.
Cat despre povestea cu gura lui Nabil, n-am mai spus-o nimanui. E prea de tot. Nici lui madam Burlaud si mai ales nu mamei. Daca afla, ma omoara. Sunt suparata pe Nabil ca mi-a furat primul sarut si mi-a golit pachetul cu biscuiti sarati, dar nu chiar asa tare pe cat as fi crezut. In fine, eu ma-nteleg.
*****
AU INCEPUT sa se raspandeasca prin cartier vesti despre Samra. Samra e prizoniera care locuia la mine-n bloc si pe care taica-su si cu frate-su au chinuit-o pana ce n-a mai putut si si-a luat talpasita. A fost vazuta acum cateva zile nu prea departe de-aici, sau tocmai ca departe de-aici, nu mai stiu. In orice caz, se zice c-a fugit de-acasa c-un baiat. Ma gandeam eu ca tre’ sa fi avut un motiv puternic ca sa evadeze ea din penitenciar. Se pare c-o duce bine si ca pe tip l-a cunoscut in La Grande Récré (in traducere literala „Pauza mare": magazin de jucarii - n. tr.)in decembrie trecut. S-a angajat si ea acolo peste vacanta. Treaba ei era sa impacheteze cadourile de Craciun. Ma gandesc c-o fi fost foarte tare la treaba asta si probabil asa l-a dat gata pe tip, care lucra si el acolo. Din cate se-aude, e toubab (nume dat in Africa europenilor - n. tr.), in fine, e alb, un camembert, o felie de-aspirina, ce sa mai... Asa ca fratele lui Samra, ala cu manusa de box in loc de creier, vrea sa-i ia capul bietului baiat, desi singura crima de care se face vinovat e ca i-a oferit surorii lui un pic de dragoste. Eu cred ca mai bine s-ar fi mutat undeva mai departe, daca voiau sa li se dea pace. Asa pe-ascuns, ca doi raufacatori, vinovati c-au facut ceva cat se poate de normal. Cateodata, ma gandesc ca sunt unii carora le e dat sa lupte din rasputeri pentru orice fleac. Pana si ca sa iubeasca tre’ sa se lupte.
Dar oricum, acuma Samra e cu tipul pe care-l iubeste, departe de centrul familial de detentie, si poate face ce vrea... in mare, e libera, ce sa mai. Ma rog, mai mult sau mai putin... Pentru ca tre’ sa aiba grija sa nu fie parasita. Ca, daca dup-un an de comuniune fericita, ala-i zvarle lucrurile de la etaj si urla „Cara-te din casa mea!", n-o sa aiba ce face si-o sa trebuiasca sa plece, resemnata, ca o fraiera... Dupa care o sa fie nevoita sa se mute intr-o camera de hotel mizerabila, pe care-o sa dea o buna parte din salariul ei de calcatoare de rufe la La Farandole. Si mai ales si-ar pierde orice incredere. In barbati, in iubire...
Imi cresc maselele de minte. Doare nasol de tot. O sa fiu nevoita sa-i fac o vizita lui madam Atlan. Madam Atlan e dentista cartierului. Daca te duci la ea, nu tre’ sa-ti faci griji. E foarte simpatica de fel, da’ cred ca meseria a invatat-o pe teren, pe vremea razboiului din Golf sau a invaziilor turcesti, nu stiu exact. In orice caz, ca femeie-asa, e mai degraba dura. Odata un pic i-a lipsit sa-mi smulga mandibula. Eu ma chinuiam acolo pe scaun sa urlu si sa dau din toate alea, ca sa-i dau de-nteles ca ma doare, da’ ea n-avea treaba:
- hai ca te stiu fata curajoasa, suporta.
Pe urma, pentru ca totusi s-a prins ea ca ma doare ca naiba, a-ncercat sa-mi distraga atentia:
- iti plac galustele de cuscus?
Probabil ca-n tinerete s-a gandit mult pana s-a hotarat ce sa se faca: luptatoare de catch, soldat de comando sau dentista. Probabil n-a fost o alegere usoara, dar pana la urma dintre cele trei variante a preferat-o pe-aia care impleteste violenta cu perversitatea. Asta tre’ c-o fi sunat cel mai distractiv pentr-o psihopata ca ea.
Nu mi-e greu sa mi-o-inchipui la varsta mea, adolescenta depresiva si usor maso din cand in cand. Probabil se-mbraca gen Action Man, asculta hard rock inainte de culcare si manca nes cu lingurita la micul dejun. Pe urma, intr-o zi se duce sa-si cumpere o punga de orez de la supermarket si se-ndragosteste de batranul american negru de pe ambalajul portocaliu. Pe tip il chema Unchiul, si Ben’s pe numele de familie. Si mos Ben asta de multi ani tot apare el pe pachetele de orez, ceea ce-nseamna, evident, ca trebuie sa fie foarte batran. Poate c-o fi si murit intre timp, cine stie de cand, si noi habar n-avem. Probabil compania de orez a Unchiului a trecut sub tacere povestea cu decesul, ca sa nu cumva sa-si dezamageasca miile de consumatori de pe tot globul. Daca-i asa, bietul Unchi a murit asa, nestiut de nimeni, singur-singurel la marginea unui lan de orez. Asta-mi aminteste de pustiul ala care aparea pe cutiile de Kinder Surprize. Asta era acum mai bine de douazeci de ani! Asa ca azi tipul trebuie sa aiba pe putin treizeci, probabil c-a ajuns cadrul cel mai important de pe pachetele de dezodorizante cu lavanda, are-o nevasta blonda si pieptoasa si locuieste-n mod sigur in State, prin vreo suburbie din aia bazata unde casele, cu piscina in spate si jeep in fata, seamana toate-ntre ele. Si sa nu uitam de cainele lui care nu musca, stand si el cuminte-n cusca pe care-i scrie numele: Walker.
Ma-ntreb de ce le zice masele de minte... Oare cu cat se fac mai mari, cu-atata stii mai multe? Adevarul e c-acuma simt pe pielea mea ca stiinta doare.
*****
AJUNG EU la liceul Louis-Blanc-nume-propriu-de-dictionar si acolo, ce sa vezi, ma trezesc inconjurata de-o haita-ntreaga de boarfe oxigenate, coafate, si libertate, egalitate, fraternitate. Nu prea arata a prima zi de scoala. Aveam senzatia ca stau la coada la un casting. Toata lumea arata superbazat sau „foarte sic", cum ii mai auzi pe astia pe la TV. Asa ca eu, cu kohol (sulfura de antimoniu, folosita de orientali pentru a sublinia stralucirea ochilor si a feri de oftalmii - n. r.)
pe la ochi si cu blugii mei contrafacuti, nu m-am simtit tocmai din filmul asta.
 

Pe urma ne-au strigat ca sa intram in clasa pe grupe. Directorul e femeie. O cheama Agnes Bernard, fara nici o legatura cu Agnes B. (marca frantuzeasca de confectii si produse cosmetice - n. tr.). E-o profa tanara, pe la vreo trezeci de ani, blonda, sasaita si care se-mbraca cam ca toata lumea. O da, e nesarata rau saraca. Noroc ca-i peltica, altfel chiar ca n-ar mai fi nimic de capul ei. Ne-a explicat in ce consta programa la scoala de coafura si cu ce-o sa ne frecam vremea tot anul. „Tehnologia produselor: regulamente privitoare la produsele pentru igiena corporala, materii prime utilizate in prepararea produselor capilare... Tehnologia materialelor: aparate de uscare si punere in forma a coafurii, unelte si instrumente de tuns, accesorii de coafat... Si, desigur, Tehnici profesionale: spalare, oxigenare, colorare, aplicare de permanent, uscare, coafare...". Chineza goala. Curat biiip. Ce dracu’ caut eu in toata chestia asta?

Pan-am ajuns acasa, deja intrasem in depresie. Nu-mi place deloc sa-mi plang de mila, da’ la faza asta chiar nu m-am putut abtine. Nici n-am ajuns bine la usa blocului, ca m-am si apucat sa dau apa la soareci, mai sa declare astia stare de urgenta ca se inunda blocul. Bine ca n-a fost maica-mea acasa. O stiu eu cum face, s-ar fi apucat si ea sa se smiorcaie, inca dinainte sa afle de ce.
Dupa cateva zile, am terminat-o si cu babysittingul. Eram prea ocupata, aveam prea multe lucruri de facut deodata. Prea multe pe agenda. Nu mai am vreme sa ma mai ocup si de pici. Imi pare rau, da’ asta e.
De fapt, nu ma mai ocup de Sarah pentru c-o face Hamoudi in locul meu. Din moment ce lucreaza-n cartier si termina programul la ora patru, se poate duce el s-o ia pe aia mica. Mai bine-asa. Categoric. In plus, parc-ar fi o familie adevarata.
Ma vad cu Hamoudi de fiecare data cand cobor la cumparaturi. Sta de vorba cu mine in fata la Malistar, in timp ce descarca niste cutii de orez. Si, cum dupa vreo cinci minute, deja ma simt in plus, asa ca ma car. Adevarul e ca acuma se poarta cu mine la fel cum se poarta cu toata lumea. Nu mai e Hamoudi ala din hala 32. Si-o stie si el foarte bine. Alaltaieri am gasit in cutia postala o bancnota de douazeci de euro si-un biletel. Era semnat „Mudi". O porecla. Si-nca una de toata jena. Oricand as fi dibuit una mai reusita. Cand ma gandesc ca pe vremuri toata ziua comenta ca poreclele i se par stupide. Si, cand colo, el imi semneaza „Mudi". Sincer acuma, si Lila asta ar fi putut gasi ceva mai fericit. Mudi, auzi. Ce Mudi? Nu-ti spune nimic, absolut nimic. De fapt, nici el nu-ti mai spune nimic. Da’ nimic, nimic, asa. Si ideea asta cu poreclele prea suna burghez: „O preferi fierbinte, cocosel?". In orice sens ai lua-o, tot n-are nici un haz. Prea de cacao.
Pe scurt, ca sa se scoata ca m-a cam lasat balta-n ultima vreme si se simtea vinovat, mi-a pus acolo si-o scrisorica, langa bancnota de douazeci de euro. Da’ ce-si inchipuie, ca banii pot inlocui pe cineva? Ar trebui sa-nceteze cu cititul anchetelor alora psihologice din revistele pentru femei ale lui Lila. Pana si ce mi-a scris era vax: „Daca ai nevoie de ceva, stii unde ma gasesti...". Ei bine, Hamoudi, nu, tot ce stiu eu e ca nu te mai gasesc in hala 32. Ne-ai lasat de izbeliste pe mine si pe Rimbaud. Dezertorule! Toti sunteti toti la fel: niste dezertori.
Sunt sigura ca pana si madam Burlaud m-ar fi lasat balta, daca n-ar fi fost platita sa ma vada-n fiecare saptamana la ora fixa.
*****
GATA. Am implinit saispe ani. Saisprezece primaveri, cum zic aia prin filme. Toti au uitat. Pana si maica-mea. Asa ca anul asta n-am primit nici o urare de ziua mea. De fapt, la fel a fost si anul trecut... A, ba nu, atunci am primit un bon de comanda de la Agnes B., pe care aveai si-un cadou exceptional daca-l trimiteai inapoi in mai putin de zece zile: „Agnes B. va ureaza la multi ani!". Dar anul asta n-am primit chiar nimica. Agnes B. se face ca ploua. Probabil ca-mi poarta pica pentru ca nu i-am trimis cuponul naibii data trecuta. Oftica-te, na, mi se rupe. Si-asa cadourile lor sunt intotdeauna mai mici in realitate decat le-arata ei in poza.
Iar daca nimeni nu si-a amintit de ziua mea anul asta, mare branza.
Si-apoi sincer acuma, eu una ii inteleg. Nu sunt nici pe departe o fiinta iesita din comun. Sunt si din aia de care toata lumea-si aduce aminte. Sunt unii a caror zi de nastere e mentionata in trecere chiar si in ziar. Dar eu sunt un nimeni. Nu prea stiu sa fac mai nimic. Ma rog, ba stiu sa fac cate ceva, dar nimic extraordinar: stiu sa-mi trosnesc oasele de la picior, sa las sa-mi curga din gura un firicel de saliva, pe care dupa aia sa-l trag la loc, sa vorbesc cu accent italian in fata oglinzii din baie dimineata... Mda, ma descurc totusi. Dar oricum, eu cred ca totul ar fi fost altfel dac-as fi fost baiat... Da, altfel ar fi fost, mai mult ca sigur.
In primul rand, taica-miu ar fi inca aici. Nu s-ar mai fi carat in Maroc. Pe urma, in 1994, de Craciun, as fi primit cu siguranta rolele Fisher Price si, cu ocazia asta, un raspuns la scrisoarea catre Mos Craciun. Da, toate-ar fi fost bune si frumoase daca as fi fost baiat. As fi avut o gramada de poze cu mine cand eram mic, ca Sarah. Taica-miu m-ar fi invatat sa mestec tutun. Mi-ar fi povestit tot soiul de istorioare porcoase adunate de pe santier si din cand in cand mi-ar fi lipit si cate-o palma scurta si complice peste umar, gen „Esti un baiat pe cinste, ma!". Mda, da. M-ar fi amuzat chiar si sa ma scarpin intre picioare cu orice ocazie, ca sa-mi afirm virilitatea. Tare mi-ar fi placut sa fiu baiat. Da’ ma rog, se vede treaba ca sunt fata, din pacate. Sunt tipa. Gagica. Muiere toata ziua, ce sa mai. Lasa ca ma obisnuiesc eu si cu asta pana la urma.
Din volumul cu acelasi titlu in pregatire la Editura IBU Publishing. Traducere de Ramona Harsan. Prefata de Alexandru Matei.


 

AFACERI DE LA ZERO