• Leu / EUR4.7619
  • Leu / GBP5.4653
  • Leu / USD4.1988
Ziarul de Duminică

AVANPREMIERA / Ioan Paul al II-lea – un Papă Sfânt: Zece ani de la vizita istorică a Papei Ioan Paul al II-lea in România

AVANPREMIERA / Ioan Paul al II-lea – un Papă Sfânt: Zece ani de la vizita istorică a Papei Ioan Paul al II-lea in România

Nicolae Mareş s-a născut in 1938, are studii de filosofie, filologie şi istoria artei la Universităţile Bucureşti şi Varşovia. Doctor in ştiinţe umaniste la Institutul Călinescu al Academiei Române.

Diplomat de carieră (1966-1999), a trecut prin concurs toate treptele diplomatice; director la Biblioteca Română de la Paris şi in Ministerul Afacerilor Externe, şeful misiunii diplomatice din Skopje; ministru consilier.
A publicat in presa românească şi străină peste 500 de articole din domeniul literaturii universale, istoriei artei, comparatisticii literare, istoriei relaţiilor româno-polone, receptării culturii române in străinătate, precum şi din sfera relaţiilor diplomatice şi economice. Autor a zece cărţi tipărite, din şi despre Papa Wojtyła. A tradus, publicat şi prefaţat peste 30 de volume, printre care trei antologii de lirică poloneză, cu peste 100 de poeţi contemporani, o antologie de lirică primitivă, volumul de eseuri, Incă Polonia, monografiile despre Polonia şi despre Stanisław Wyspiański etc.
Cuvânt inainte de Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit al Arhiepiscopiei Catolice de Bucureşti
 
 
„Gândul meu se intoarce mereu, cu vie emoţie spre vizita pe care Dumnezeu mi-a dat ocazia să o efectuez zilele trecute in România. A fost vorba de un eveniment cu dimensiune istorică, fiind prima mea călătorie intr-o ţară unde creştinii sunt in majoritate ortodocşi". Aşa işi incepea Papa Ioan Paul al II-lea cuvântarea ţinută la audienţa generală din 12 mai 1999, la câteva zile după intoarcerea din ţara noastră. L-a bucurat mult drumul făcut in România şi de fiecare dată când se mai intâlnea cu românii, amintea de strigătul de la Liturghia ţinută la Podul Izvor: „Unitate! Unitate!" Şi-i râdeau ochii şi faţa evocând vizita in România. Ne-am bucurat de dragostea unui Papă care, venind la noi, ne-a onorat ţara şi pe noi toţi fără deosebire.
Tot la 12 mai 1999 spunea: „Cu acest pelerinaj am dorit să aduc un omagiu poporului român şi rădăcinilor sale creştine... In decursul secolelor, seva rădăcinilor creştine a alimentat o nesecată venă de sfinţenie, prin numeroşi martiri şi mărturisitori ai credinţei..."; „Ţie, cerească Mamă a Speranţei, iţi incredinţez mai ales familiile şi tinerii care sunt viitorul iubitului Popor al României".
S-au scurs de atunci zece ani. Intre timp, Ioan Paul al II-lea a trecut la cele veşnice, şi un alt Suveran Pontif, Benedict al XVI-lea, este urmaşul Sfântului Petru. Istoria merge mai departe, dar noi am ţinut să celebrăm acest aniversar de 10 ani de la vizita memorabilă a unui Papă in România, dovadă şi această carte pe care autorul, domnul Nicolae Mareş o consacră personalităţii Papei Ioan Paul al II-lea. Sigur că toţi care au fost martorii acelei vizite păstrăm in gând şi in inimă ceva; poate un cuvânt al papei, o imagine, o trăire aparte, o intâmplare, ceva cu siguranţă a rămas in noi. De exemplu mie mi-au rămas in minte, printre altele, şi aceste cuvinte rostite in ţara noastră de Ioan Paul al II-lea. „Doresc să imbrăţişez intreaga Românie in toată alcătuirea ei". Nu mai ştiu exact in ce ocazie a spus Sfântul Părinte Papa aceste cuvinte, dar şi eu, gândindu-mă astăzi la vizita Papei de acum zece ani, aş vrea să imbrăţişez acea vizită in toată alcătuirea ei, pentru a atinge aceeaşi lumină interioară care pe atunci ne-a cuprins pe toţi.
 
Karol Wojtyla, tânărul din umbra bazilicii Sfântul Petru din Cetatea eternă
 
„Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale legii tale."
(Ps 119)
 
 
După hirotonisirea săvârşită in noiembire 1946, tânărul preot, Karol Wojtyla a plecat, impreună cu colegul său, Stanislaw Starowiejski, la Roma. Ajunşi de departe, in Cetatea eternă, cei doi aveau să fie primiţi, la rugămintea mitropolitului Cracoviei, de primatul Poloniei, cardinalul August Hlond. Acest inalt prelat polonez trăia din timpul războiului in emigraţie. Nimic intâmplător, aşadar, că era preocupat de situaţia politică, economică şi socială din ţara sa, in care comuniştii se pronunţau tot mai hotărât şi fără echivoc impotriva Vaticanului, aşa cum le dicta Moscova, el fiind acuzat de ruşi şi de polonezii aflaţi la putere de filogermanism. Veştile din ţară, reacţiile acestor preoţi tineri, il interesau in mod deosebit pe cardinalul Hlond, care se pregătea pentru o discuţie cu Papa Pius al XII-lea, audienţă care a avut loc in ajunul Crăciunului.
Preocupările politice nu ii erau străine nici tânărului Wojtyla, — dar, ca preot, trece pe primul plan scopul pentru care venise la Roma: pregătirea la renumitul Pontificio Instituto Internazionale Angelicum. Aici este admis la studii postuniversitare (biennium ad lauream), iar compatriotul său, Stanislaw Starowiejski, la studii teologice universitare. Decanul Facultăţii de Teologie era, atunci, prof. Ciappi OP., mai târziu teolog la Casa Apostolică şi cardinal. Institutul Angelicum era cunoscut, la vremea respectivă, ca un important centru al gândirii tomiste, Summa Theologiae de Sfântul Toma d'Aquino devenind in acei ani cartea de referinţă a tânărului cercetător, dornic să ii cunoască intregul sistem filosofic, pe care il va aprofunda, iar valenţele lui realiste, precise şi clare şi le va apropia. Despre modul in care a descoperit metafizica, Suveranul Pontif va relata mai târziu: „Trebuia să-mi croiesc drum printr-un hăţiş de concepte, de analize, de axiome, fără a putea măcar identifica terenul pe care mergeam. După ce l-am tot străbătut timp de două luni, croindu-mi calea prin acest hăţiş, cum spuneam, am ajuns la lumină, la descoperirea raţiunilor adânci a ceea ce până atunci trăisem sau intuisem numai." (André Frossard, Dialogue…, p. 17)
 
 
Acesta era climatul in care se desfăşurau inceputurile studiilor sale teologice. Căci, la Angelicum, tânărul doctorand din Polonia are prilejul să-l cunoască mai indeaproape pe părintele Reginald Garrigou-Lagrange, o mare autoritate in teologia morală, care — de ani de zile — ţinea cursuri de ascetică şi mistică (autorul cunoscutei lucrări Perfection chrétienne et contemplation), dar şi alte somităţi, precum Aliso Ciappi, Philippe sau Michael Browne. In general, mediul intelectual de la Colegiul Belgian era foarte viu, dominat fiind şi de numele unor părinţi dominicani, precum Marie-Dominique Chenu şi Yves Congar sau al iezuiţilor Jean Danielou şi Henri de Lubac, reprezentanţi a ceea ce se numea La nouvelle theologie.
Inainte de plecare, rectorul seminarului teologic din Cracovia, Karol Kozlowski, l-a sfătuit că i-ar fi util dacă „va invăţa Roma", căci de studiat şi de susţinut doctorate se poate face oriunde. Avid de o cunoaştere subtilă şi pe diverse planuri, Karol Wojtyla nu va neglija sfatul respectiv. In volumul Dar şi taină evocă cum „impreună cu colegii de la Colegiul Belgian, unde locuiam, insoţiţi de cunoscători renumiţi ai istoriei şi monumentelor Romei, vizitam oraşul in mod sistematic. Cu prilejul vacanţelor de Crăciun şi de Paşte vizitam alte oraşe din Italia. Imi amintesc de o asemenea vacanţă, in care am mers cu cartea scriitorului danez Jorgensen la mine şi am vizitat locurile legate de viaţa Sfântului Francisc." Pontiful va recunoaşte că „experienţa Romei" şi-a insuşit-o, pe parcursul celor doi ani invăţând-o intens, mai mult, cu ochiul tânăr şi inima sa de artist, va urmări evoluţia in artă a creştinismului in oraşul de pe Tibru.
 
Padre Pio a ingenunchiat in faţa viitorului Papă
 
In acelaşi timp, va călători, cum menţionam mai sus, prin marile centre italiene: Perugia, Florenţa, Milano, Veneţia etc. Iar - in vacanţa anului 1947, potrivit recomandărilor primite din partea cardinalului Sapieha, va merge in Franţa, Belgia şi Olanda, ţări care ii vor oferi o experienţă nouă, de largă deschidere in domeniul ecleziastic. La Paris, Wojtyla se va intâlni cu acea categorie de preoţi-muncitori. Cu aceştia va va discuta doctorandul polonez despre activitatea de reevanghelizare desfăşurată de aceştia in rândul proletariatului francez post-creştin, reflecţie pe care le va aşterne pe hârtie intr-un eseu publicat la Cracovia in Tygodnik Powszechny, conchizând că noul curent va avea „o importanţă uriaşă". Personal, nu se va da in lături, ulterior, chiar să aplice experienţa remarcată in mediul polonez.
Se mai constată cum, in vizita pe care a făcut-o in toamna anului 1947 la Ars Wojtyla işi intăreşte convingerea că penitenţa se constituie intr-o virtute a creştinismului, iar preotul trebuie să fie „un prizonier al confesionalului".
In literatura romantică poloneză au existat unele previziuni, despre care aminteam, că Polonia va da creştinătăţii un Papă. Remarcându-i-se ascetismul şi devotamentul creştin, au apărut unii indivizi care i-au prezis că va ocupa tronul papal.
Unul dintre primii biografii polonezi ai Suveranului Pontif, J"zef Szczypka, intr-o lucrare despre viaţa şi activitatea marelui polonez, (SJ JP II O) prezintă următoarea intâmplare insolită care s-a petrecut in timpul studiilor sale la Roma.
„Intr-una din zilele lui martie 1947, Karol Wojtyla a vizitat impreună cu Starowiejski localitatea San Giovanni Rotondo din apropierea Neapolului. Ambii au participat la o slujbă lungă, extatică a renumitului călugăr capucin stigmatizat, Padre Pio. Călugărul cu barbă căruntă atrăgea mulţimi insemnate de oameni din toată lumea. Descoperea răni pe care oamenii le aveau incă din timpul primului război mondial, vindecându-le mâinile, picioarele sau şoldurile. Cu glas tremurat, a circulat din gură in gură zvonul că padre işi poate face apariţia oriunde, că se poate strecura invizibil printre oameni şi le poate citi exact gândurile. Padre Pio era considerat drept un om dotat cu capacităţi de bilocaţie, putându-se elibera de propria materie, fiind considerat in primul rând drept o persoană sfântă, tămăduitor şi clarvăzător, cu o putere miraculoasă, reuşind să vindece atât trupurile cât şi sufletele.
Cu noaptea in cap, puhoaie de oameni se aşezau la rând pentru a putea participa la una din slujbele sale, care dura mai multe ceasuri; oficia intr-un stil dramatic, de parcă ar fi urmat să fie imediat răstignit. O gloată de oameni se infiinţa in faţa confesionalului din Casa Sollievo della Sofferenza, construită din contribuţiile credincioşilor. Copil al unui ţăran sărman, simplul şi obişnuitul padre le descoperea oamenilor şi cele mai ascunse taine. Nu se lăsa păcălit de mincinoşi şi le striga: <Cară-te! Cară-te!>, când aceştia işi ascundeau la spovedanie păcatele. Descoperea, deseori, in faţa celor prezenţi ce avea să le pregătească ziua necunoscută de mâine, pare-se fără să se inşele in prognozele sale uluitoare. Cum s-a comportat, văzându-i pe cei doi polonezi in sutane?
S-a scris de nenumărate ori in presă, mai ales in cea italiană, că Padre Pio a recunoscut in persoana preotului Wojtyla pe viitorul Papă. I-a spus nu numai că va fi inscăunat pe tronul papal, dar şi că va fi victima unui atentat. Cineva a scris chiar că padre ar fi ingenunchiat atunci in faţa preotului polonez. Vaticanul n-a dezminţit niciodată aceste ştiri, dar nici nu le-a confirmat. Este sigur, in schimb, că viitorul papă s-a spovedit in faţa sfântului călugăr şi că acesta a produs asupra sa o puternică impresie. Cunoscute sunt totodată şi alte fapte. Păstrând cumva in minte această intâlnire, preotul Wojtyla a trimis in 1962 — de data aceasta ca episcop al Cracoviei — două scrisori pe adresa lui Padre Pio. In una din ele, expediată de la Roma, in timpul Conciliului, i-a cerut să se roage pentru insănătoşirea unei cercetătoare poloneze, mamă in vârstă de 40 de ani. A doua scrisoare, trimisă la o săptămână după aceea, il informa despre insănătoşirea grabnică a femeii, exprimând recunoştinţa bătrânului călugăr pentru că a contribuit la aceasta prin rugăciunile sale. Ambele scrisori au fost incluse in actele de beatificare ale lui Padre Pio.» (cf. op cit. p 123).
Nu se poate să nu consemnăm că la 16 iunie 2002, vădit emoţionat, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea anunţa pe cei peste 300.000 de pelerini adunaţi in Piaţa Bazilicii Sfântului Petru din Roma despre beatificarea preotului Francesco Forgione, al cărui proces de canonizare a fost declanşat de Episcopatul polonez (!) şi a durat cel mai puţin in istoria Vaticanului! Părintele Pio a intrat in istoria Bisericii universale prin numeroasele insănătoşiri infăptuite, printre cei prezenţi aflându-se şi un tânăr italian, care intr-un mod inexplicabil pentru medici a fost vindecat de meningită. Pontiful a amintit şi cu acest prilej de faptul că a fost spovedit in 1947 de Padre Pio, precum şi de ruga eficientă a acestuia pentru insănătoşirea dr. Wanda Poltawska, aflată pe patul morţii. Astfel, in ciuda faptului că Biserica, ca instituţie, manifestă scepticism faţă de asemenea mărturii, beatificarea Părintelui Pio, ca şi a Sfintei Faustina, in timpul Pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea, pot fi interpretate drept o recunoaştere din partea Pontifului a puterii credinţei populare.
Tot in vara anului 1947 tânărului Karol Wojtyla ii este dat să-l cunoască pe monseniorul Giovanni Montini, colaborator apropiat la lui Pius al XII-lea, predecesorul său direct la Scaunul Pontifical, Papa Paul al VI-lea.
In iulie 1947, fostul absolvent al Facultăţii de Teologie din Cracovia işi susţine examenele de licenţă (masterat) şi la Roma, incoronat fiind cu Summa cum laude, obţinând 40 de puncte din 40, după care pleacă impreună cu Starowiejski in Franţa, Belgia şi Olanda, pe un traseu din care n-au lipsit marile oraşe: Paris, Marsilia, Lourdes, Bruxelles, Haga şi Amsterdam.
 
Vizita in Occident şi despre preoţii muncitori
 
După şocurile indurate in timpul războiului, la care se adaugă cunoscutele influenţe ale curentelor de stânga asupra intelectualităţii franceze, ii va fi dat preotului devotat credinţei, Karol Wojtyla, să găsească in Occident o societate destul de sceptică, pe alocuri apatică, şi care nu căuta să afle răspunsul la intrebările şi necazurile ei in religie sau metafizică. Predomina, pe atunci, in acest spaţiu cultural, existenţialismul, promovat de Sartre cu un aplomb nu numai din postura de raţionalist, dar mai ales din cea de ateist, in sensul că doar oamenii slabi sunt gata a se ruga, ceea ce l-a şi făcut pe scriitorul catolic Paul Claudel să-l ironizeze scriind: „Sartre (după mulţi alţii) ne asigură că Dumnezeu a murit, dar nu vede că Dumnezeu are obiceiul perfid de a invia a treia zi".
De reţinut că, la vremea respectivă, printre intelectualii de frunte europeni, numai Mircea Eliade aprofunda istoria religiilor prin prisma cunoaşterii sacrului, aspect pe care viitorul Papă il va reţine şi sublinia pregnant peste ani, chiar şi din inaltul scaun papal.
In această lume, ce se afla intr-o fază de descreştinare, ca să nu spunem de ateizare, care se zbătea din greu, urmare şi a durităţilor inregistrate in lagărul (lagăr — la propriu şi figurat —), denumit socialist, au apărut iniţiative şi concepţii noi, menite să perpetueze totuşi orientarea creştină in societate. Pe fundalul orientărilor respective se inregistra revigorarea organizaţiilor catolice ale tineretului muncitor, nu numai in Europa de vest dar şi in America, Africa, Australia, cunoscute ca Jeunesse Ouvri're Chrétienne (JOC). Formele mai avangardiste de apostolat din acei ani nu erau străine studenţilor de la Colegiul Belgian, unde preotul Joseph Cardijn, creatorul JOC, le propaga.
Se ştie că, in Franţa, incă din timpul războiului, după apariţia lucrării La France, Pays de Mission, semnată de Bodin şi Daniel, respectiv a cărţii Probl'mes missionnaires de la France de Boulard, s-a făcut cunoscută mişcarea preoţilor muncitori, nimic altceva decât preoţi care lucrau direct in uzine, tocmai pentru a apropia proletariatul de Biserică. Experienţa şi modelul respectiv vor fi prezentate in 1949 de Karol Wojtyla in cunoscuta publicaţie catolică poloneză «Tygodnik Powszechny», subliniind că „aceasta este cu siguranţă una dintre acele exprimări surprinzătoare ale Duhului Sfânt, care apare continuu in viaţa Bisericii, prezentând căi şi drumuri tot mai noi, forme până in prezent neintuite. Preoţii-muncitori nu vor obţine acordul Sfântului Scaun pentru a funcţiona cu toate că anumite elemente din activitatea lor este pozitiv apreciată".
Se poate aprecia că abia in dezbaterile din cadrul Conciliului Ecumenic Vatican II, in Constituţiile, Decretele şi Declaraţiile sale se recunoaşte, in toată plenitudinea şi complexitatea ei, această problematică inregistrată la jumătatea ultimului secol al celui de-al doilea mileniu, trăită atât de intens in deceniul al cincilea de actualul Suveran Pontif. Insă, abia in timpul Conciliului din deceniul al şaptelea se va consacra, in chiar Constituţia dogmatică despre Biserică (Lumen Gentium), un intreg capitol, al IV-lea: laicilor; naturii şi misiunii lor; demnităţii acestora in poporul lui Dumnezeu; apostolatului; funcţiilor profetice şi mărturiilor; funcţiilor regeşti; relaţiilor cu ierarhii etc.
Este interesant de reţinut adaptabilitatea Bisericii Catolice la comandamentele timpului, de vreme ce funcţia preoţească este definită după cum urmează: „Hristos Iisus, Marele Preot veşnic, voind să-Şi continue şi prin laici mărturia şi slujirea, le dă viaţă prin Duhul Său şi ii indeamnă necontenit la tot lucrul bun şi desăvârşit.
Intr-adevăr, acelora pe care ii leagă intim de viaţa şi de misiunea Sa, le impărtăşeşte şi din funcţia Sa preoţească, pentru ca ei să aducă un cult spiritual spre gloria lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor. Prin urmare, laicii fiind dăruiţi lui Hristos şi unşi de Duhul Sfânt, sunt chemaţi şi inzestraţi in mod minunat, pentru ca roadele Duhului să crească in ei tot mai bogate. Intr-adevăr, toate lucrările, rugăciunile şi iniţiativele lor apostolice, viaţa conjugală şi de familie, munca zilnică, destinderea trupului şi a sufletului, dacă sunt trăite in Duhul, ba chiar şi incercările vieţii, dacă sunt suportate cu răbdare, devin jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, care — in celebrarea Euharistiei —, sunt oferite cu adâncă evlavie Tatălui, impreună cu ofranda Trupului Domnului. Astfel, şi laicii, acţionând peste tot cu sfinţenie ca adoratori, ii consacră lui Dumnezeu lumea insăşi" (LG 34). Iar funcţia profetică şi mărturia sunt caracterizate după cum urmează: „Hristos, Marele Profet care, prin mărturia vieţii şi prin puterea cuvântului, a proclamat impărăţia Tatălui, işi implineşte misiunea profetică până la deplina manifestare a slavei Sale, nu numai prin ierarhii, care invaţă in numele şi prin puterea Lui, ci şi prin laici, pe care i-a constituit de asemenea ca martori şi i-a inzestrat cu simţul credinţei şi cu harul cuvântului (cf. Fap II, 17–18; Ap 19, 10), pentru ca puterea Evangheliei să strălucească in viaţa de toate zilele, in familie şi in societate. Ei se arată fii ai făgăduinţei dacă, statornici in credinţă şi speranţă, răscumpără clipa de faţă (cf Ef 5, 16; Col 4, 5) şi aşteaptă cu răbdare mărirea ce va veni (cf. Roma 8, 25). Această speranţă ei nu trebuie să o ascundă in adâncul sufletului, ci printr-o continuă convertire şi prin lupta (cf. Ef 6, 12), trebuie sa o manifeste şi prin structurile vieţii pământeşti.
Precum sacramentele Legii Noi, prin care sunt hrănite viaţa şi apostolatul credincioşilor, vestesc un cer nou şi un pământ nou (cf Ap. 21, 1), tot astfel şi laicii sunt adevăraţi vestitori ai credinţei in cele nădăjduite (cf Evr. 11, 1), dacă de viaţa trăită in credinţă leagă mărturisirea fără echivoc a credinţei. Această evanghelizare, această vestire a lui Hristos prin mărturia vieţii şi prin cuvânt, dobândeşte un caracter specific şi o eficacitate deosebită din faptul că este indeplinită in condiţiile obişnuite ale vieţii.
Misiunea aceasta pune in lumină marea valoare a acelei stări de viaţă sfinţite printr-un sacrament deosebit, şi anume viaţa de căsătorie şi de familie. Acolo unde religia creştină străbate intreaga viaţă şi o transformă pe zi ce trece, se află cea mai bună practică şi şcoală de apostolat laic. Acolo soţii sunt chemaţi anume să fie unul pentru altul, şi impreună pentru copiii lor, martori ai credinţei şi iubirii lui Hristos. Familia creştină proclamă cu tărie atât puterea actuală a impărăţiei lui Dumnezeu, cât şi speranţa vieţii fericite. Astfel, prin pilda şi mărturia ei, păzeşte lumea de păcat şi luminează pe cei care caută adevărul.
Aşadar laicii, chiar atunci când sunt angrenaţi in problemele vieţii pământeşti, pot şi trebuie să exercite o preţioasă acţiune de evanghelizare a lumii. Unii dintre ei, atunci când nu sunt suficienţi preoţi sau când aceştia nu pot activa din cauza prigoanei, suplinesc, după puterile acordate lor, anumite funcţii sacre; mulţi işi consacră toate forţele muncii apostolice; cu toţii, insă, trebuie să coopereze la răspândirea şi creşterea impărăţiei lui Hristos in lume. De aceea laicii trebuie să caute cu stăruinţă să cunoască mai profund adevărul revelat şi să ceară de la Dumnezeu darul inţelepciunii". (L G 35)
 
Păstorul nu uită de oaia pierdută
 
In faţa stărilor de fapte din anii '47–'50, cu experienţa sa de viaţă, cu siguranţă tânărul cărturar şi preot avea idei noi pentru a le propune Bisericii. In mare parte, acestea coincideau cu soluţiile abia date de Conciliul Vatican II, din care am citat intenţionat in mod copios, pentru a demonstra că mintea sa iscoditoare s-a pliat tot timpul pe nevoile Bisericii. Căci, iată ce constata Karol Wojtyla la inapoierea in ţară de la Roma: „Imi amintesc din acea vizită scurtă, dar intensă (…) trăirile preoţilor care vedeau descreştinarea amplă a maselor largi din Franţa, nu numai in mediile industriale, dar şi in cele rurale. Am rămas după acele vizite şi intâlniri cu o bună impresie, despre măsurile de spiritualizare a preoţimii, şi chiar cu o anumită simpatie pentru acei preoţi care, cu toată hotărârea, mergea in căutarea mediilor descreştinate, iar unii funcţionau ca preoţi-muncitori, ca in acest fel să fie in mijlocul clasei muncitoare pierdute de către Biserică… In mintea mea, am făcut o asociere cu acel păstor din Evanghelie care lasă nouăzeci şi nouă de oi in pustie şi umblă după cea pierdută până ce o găseşte." (cf Lc 15, 4)
Aici considerăm că se află cheia cunoaşterii Marelui Creştin, Preot, Teolog, Cărturar şi Cardinal, Karol Wojtyla, a viitorului Suveran Pontif pentru mileniul al III-lea. Să umble după oaia pierdută, să o aducă in marea familie a creştinătăţii. Din postura de Suveran Pontif, El este cel care cheamă in mod hotărât intreaga comunitate bisericească pentru a-şi intensifica eforturile in această direcţie, evanghelizarea fiind singura cale de depăşire a crizei profunde prin care trece omul societăţii contemporane in acest secol in care individul este „subestimat intr-o măsură necunoscută mai inainte, intr-o epocă in care valorile umane sunt incălcate aşa cum nu s-a petrecut niciodată".
 
 
Papa Ioan Paul al II-lea devine, după studiile din Italia, Creştinul continuu de veghe, cel care personal conştientizează şi ii conştientizează pe toţi Episcopii şi slujitorii lui Dumnezeu, că sunt chemaţi să acţioneze pentru om, mai mult - să militez pentru a-i apăra identitatea, demnitatea şi dimensiunea sa morală, ceea ce inseamnă - de fapt – infăptuirea acelei res sacra – condiţie supremă.
Nu-mi place expresia «gloată» — care se asociază cu anonimatul- spunea acesta; prefer denumirea de «mulţime» (in greacă plethos: cf. Mc 3, 7; Lc 6, 17; Fap 2, 6; 5, 14 şi altele). Mergea Hristos pe drumurile Palestinei, iar deseori, după El, mulţimi mari de oameni; aşa a fost şi in cazul Apostolilor. Acest serviciu se cuvine a fi indeplinit din plin şi din partea mea, de a mă intâlni cu mulţi oameni, uneori cu mulţimi mari.
Aceasta s-a intâmplat, de pildă, la Manila, unde s-au strâns milioane de oameni tineri. Dar nici in acest caz nu se poate vorbi de o gloată anonimă. Şi aşa-i pretutindeni. (cf. IP II SM)
Constată, in acelaşi timp, că „libertatea este una din valorile cele mai prost inţelese şi serios incălcate in societatea in care trăim."
De subliniat că, incă din tinereţe, Karol Wojtyla, ca preot, nu pierde ocazia de a se intâlni cu compatrioţii săi, emigranţi polonezi ce lucrau ca mineri in imprejurimile localităţii Charleroi, ca să constate - şi in rândul acestora - aceeaşi instrăinare de religie, unii văzând in ateism chiar o mărturie a eliberării sociale.
In lirica sa remarcăm cum in Profilurile Cireneului, muncitorii, fie că sunt cei din fabrica de armament, fie cei din fabrica de automobile, incearcă aceeaşi inevitabilă alienare:
 
Sufletul il am deschis. Vreau doar să ştiu
Cu cine lupt, pentru cine trăiesc?
Iată gânduri mai tari decât cuvântul,
Şi fără de răspuns. Asemenea intrebări
nu se pun cu voce tare…
Nu uita că la şase dimineaţa vei ponta!
 
(Karol Wojtyla, Poeme, p. 115)
 
Şi totuşi:
 
Lumea pe care o clădesc nu-i bună
nici eu nu fac o lume rea!
 
(Karol Wojtyla, Poeme, p. 117)
 
La Roma, doctorandul Karol Wojtyla va scrie dizertaţia cu caracter eminamente teologic: Quaestio de fide apud Sanctum Joannem a Cruce (Chestiunea credinţei la Sfântul Ioan al Crucii), avându-l drept promotor pe profesorul Garrigou-Lagrange, un reformator in sânul bisericii, cu preocupări legate de tradiţia mistică. Va susţine examenul de doctorat la 14 iunie 1948, obţinând 50 de puncte din 50 posibile, iar lucrarea a fost apreciată cu 18 puncte din 20 posibile. Din cauza lipsei mijloacelor financiare — impusă fiind publicarea obligatorie a lucrării — nu i se va decerna diploma.
 
Teza de doctorat susţine ideea că prin credinţă se poate realiza comuniunea dintre sufletul omului şi Creatorul divin. Dumnezeu a dăltuit in suflet o parte din asemănările sale esenţiale. Pentru desăvârşirea sa spirituală omul are nevoie de credinţă, de o credinţă filtrată prin raţiunea umană, propulsată de iubire. Iubirea, de asemenea, va constitui o preocupare atentă şi indelungată in investigaţiile cercetătorului polonez, Karol Wojtyla va scrie - peste ani - lucrarea fundamentală: Milość i odpowiedzialność (Iubire şi responsabilitate), tradusă in numeroase limbi, fragmente in româneşte de mine, şi apoi, integral, in 1999, de polonistul Constantin Geambaşu.
Acest motor al binelui — iubirea işi are sorgintea in Evanghelie, care propovăduieşte apăsat: „Cine iubeşte pe aproapele său a implinit Legea" (cf. Rom 13, 8).
 
Dragostea doare uneori: săptămâni, luni, ani
Limba şi cerul gurii ca pe-o rădăcină uscată
o simt,
buzele crăpate rămân
adevărul cimentează greşeala in timp.
 
(Karol Wojtyla, Poeme, p. 117)
 
In toamna aceluiaşi an, Karol Wojtyla işi prezintă disertaţia pregătită la Roma (ceva mai dezvoltată de data aceasta), la Facultatea de Teologie a Universităţii Jagiellone, avându-l ca promotor pe profesorul Wladyslaw Wicher, un eminent teolog şi moralist, indeosebi pe plan social. Acesta avea să scrie despre lucrare că: „Analiza dovedeşte o gândire pertinentă şi foarte precisă a Autorului, atât de exactă incât cititorul se pierde uneori in masa de amănunte (…) In analiză, Autorul este mai mult dialectician, mai puţin filolog…"
Al doilea promotor, preotul Ignacy Rożycki, aprecia că disertaţia constituie „prima prezentare in intregime a chestiunii credinţei şi a rolului acesteia in ştiinţa mistică a Sfântului Ioan." (cf SJ JP II O, p. 135)
 
Să duraţi şi iarăşi să duraţi. Nu intrerupeţi zborul
umbrelor, vegheaţi să fie doar
din ce in ce mai luminos şi mai clar.
 
(Karol Wojtyla, Poeme, p 9)
 
Fragmente din lucrarea: Ioan Paul al II-lea – un Papă Sfânt, in curs de apariţie la Editura Curtea Veche
 
 
 
 
 

 

Etichete:

Principalele valute BNR - joi, 13:35
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7619
Diferență: 0,1262
Ieri: 4.7559
Azi: 4.1988
Diferență: 0,1121
Ieri: 4.1941
Azi: 5.4653
Diferență: -0,2591
Ieri: 5.4795
Azi: 4.1953
Diferență: 0,2054
Ieri: 4.1867