Fiecare copil vine pe lume cu biografia gata scrisă. E responsabilitatea părinţilor, desigur, să angajeze din timp un biograf bun. Dar biografii buni nu se găsesc chiar pe toate drumurile, iar tarifele lor sunt destul de pipărate. Cu bani puţini, Harry şi Zadel nu‑şi permit să‑i cumpere fiului lor, Simon, decât o biografie de mâna a doua, ba chiar una neterminată. Când viaţa lui se apropie de paginile albe, Simon descoperă că mai sunt şi alţii ca el, oameni cu biografii incomplete sau ale căror destine prescrise s‑au pierdut într‑un incendiu sau care s‑au revoltat şi au reuşit să se elibereze singuri din capcana cuvintelor.
Biografia este o distopie transparentă care îmbină în mod fericit eleganţa stilului cu o cunoaştere aprofundată a naturii umane şi cu un umor cu totul special. Nu suntem şi noi condiţionaţi, în mare măsură, de proiectele pe care ni le‑au schiţat părinţii în copilărie? Nu ne dorim, uneori, să ia altcineva în locul nostru hotărârile importante? Şi dacă ar fi chiar aşa? Şi dacă autorul propriilor noastre biografii ar fi un scriitor veleitar oarecare, unul leneş şi prost‑dispus, nu tocmai o forţă divină? Dacă, în lipsa unui corector bun, în vieţile noastre s‑ar strecura greşeli catastrofale?
Didier Desbrugères s-a născut în 1960 şi locuieşte în Bretagne. A ţinut o galerie de artă, a lucrat în domeniul aeronauticii, a practicat pictura şi sculptura. A debutat în 2010 cu romanul Delegatul (premiul Draveil pentru roman de debut), apoi a publicat romanul Biografia (2013) şi volumul de proză scurtă Limon (2014).
La comandă
Oare Harry proceda greşit? În multitudinea aceea de senzaţii inedite, întrebarea îl bântuia în cel mai prost moment cu putinţă, tocmai când miza îi cerea o concentrare totală. Era convins de existenţa zăcământului ascuns între coapsele lui Zadel, dar reglarea dispozitivului de ochire la o înălţime adecvată îi dădea de furcă. Oare era prea sus sau un pic prea jos? Să ţintească rinichiul sau, dimpotrivă, să‑l ocolească făcând un arc pe deasupra lui?… Aceste întrebări de artilerist, care îl făceau să vadă cu alţi ochi arta militară, îl tulburau peste măsură. Tatona terenul cu disperare, având ca armă o parte din el însuşi care nu era nicidecum potrivită pentru o recunoaştere topografică. Se simţea ca un orb care îşi încearcă norocul agitând cheia în faţa broaştei uşii, cu speranţa că, în cele din urmă, o va nimeri. Loviturile de sondă întâlneau în cale când carnea caldă şi catifelată, dar impenetrabilă a lui Zadel, când golul, pe care îi era atât de greu să‑l identifice… Şi, ca şi cum n‑ar fi fost destul, anxietatea îl copleşea când îşi aducea aminte că nu‑i mărturisise că era încă virgin. Deodată, cinci degete îi cuprinseră sexul, cu delicateţe, dar şi cu hotărâre. Iar inima i se opri în loc.
Se lăsă ghidat. Se afundă încet, cu grijă, pradă neîncrederii şi lucidităţii, cam aşa cum ar fi făcut un explorator. Era cu ochii în patru, dar total neimplicat în acţiune. Zadel se dezlănţui. Începu să zvâcnească, să se onduleze pe loc şi apoi să se zbuciume frenetic, să frământe cu putere umerii, şalele şi fesele lui Harry, pe care i le atingea printr‑o mlădiere nervoasă. El era atât de dezorientat, încât nici măcar nu‑şi dădea seama ce se întâmplă.
Simţi că de acolo, din josul pântecelui, pierde ceva din el… şi el însuşi se pierdea cu totul în scurgerea aceea fierbinte, acidă, vie, în timp ce Zadel gâfâia în descrescendo. Harry se scălda într‑un fel de zăpăceală în culori blânde şi schimbătoare. Nu ar fi putut să descrie ce se petrecuse cu adevărat în lipsa precizărilor ulterioare făcute de Zadel. Cunoscuseră deopotrivă extazul. Deşi noaptea nunţii fusese o bâlbâială de acţiuni confuze şi manifestări amoroase nearmonizate, ea avea să se dovedească rodnică, după cum urma să se confirme ulterior.
După ce, de bine, de rău, îşi îndeplini datoria, Harry adormi fără să fi apucat să‑şi revină din buimăceală. Mângâind visătoare capul soţului său, sprijinit pe pieptul ei generos, care prevestea deja opulenţa, Zadel putu să se concentreze pe acel freamăt de mobilizare neobişnuit care bolborosea în străfundurile ei tainice. Fără cea mai mică urmă de îndoială, era pe cale să rămână însărcinată. A doua zi dimineaţă, simţi în trup o căldură aparte, ca într‑un cuib în care sunt clocite ouăle. Avea acum dovada că nu se înşelase.
Trebuiau să‑şi revizuiască planurile. Fuziunea biografiilor lor, pentru care îşi luaseră angajamentul încă de la început, plini de emoţie şi nerăbdare, aşa cum făcea toată lumea, fu abandonată. Timpul îi presa: era momentul să ia o hotărâre în privinţa prenumelui şi a numelui şi să aleagă sexul copilului lor, ca să evite astfel riscul ca Natura să îi blagoslovească, fără voia lor, cu mai mulţi copii. Mulţi alţii, înaintea lor, fuseseră puşi în faţa faptului împlinit, fără a avea vreun cuvânt de spus. Cu excepţia unor condamnabile capricii nataliste, dintr‑o asemenea neglijenţă te puteai trezi cu cvintupli. Dar Harry şi Zadel nu aveau de gând să lase lucrurile în voia sorţii, nutreau ambiţii înalte pentru fiul lor – că doar trebuia să fie un băiat, nu‑i aşa? Iar această preferinţă se afla, dintr‑odată, în capul listei planurilor lor matrimoniale. Deci nu le mai rămânea de făcut decât un singur lucru: să‑şi înzestreze odrasla cu un destin scris negru pe alb, ca nu cumva hazardul s‑o împingă pe cine ştie ce căi lăturalnice ale vieţii. Asta era prima datorie a lor ca părinţi: să comande o biografie care să fie înregistrată oficial.
Cei care făceau parte din înalta societate beneficiau de hagiografii studiate în amănunt, în care chiar şi cel mai mărunt detaliu al existenţei lor, prevăzut dinainte, nu prea lăsa loc apariţiei unor surprize neplăcute. Încă de pe când erau în scutece, primeau o carte personală care le trasa parcursul de la un capăt la altul, ca o linie dreaptă care uneşte două puncte.
La polul opus, cei neprevăzători sau lipsiţi de mijloace materiale se mulţumeau cu biografii făcute de mântuială, cu fascicule standard, în care erau jalonate vieţi identice, fără strălucire. Fabricate în număr mare de serviciile sociale, aceste notiţe stereotipe erau prost croite, atârnând ca nişte haine de‑a gata. Din această cauză, exista posibilitatea unor interpretări perfide, improvizaţii hazardate şi greşeli necontrolate. Pentru că nu se încumetau la asemenea cheltuieli, economiile le erau risipite apoi înzecit în tribunale şi închisori.
Din fericire, sacrificiile pe care Harry şi Zadel erau pregătiţi să le facă îl fereau pe copilul lor de o astfel de ameninţare. Le luă trei zile cu totul pentru a alcătui această viaţă întreţesută cu a lor, pentru a se pune de acord asupra momentelor‑cheie, pentru a savura anticipat clipele de fericire familială şi pentru a se minuna din timp de reuşitele celui pe care îl iubeau deja mai mult decât orice pe lume. Aşa că, în mod excepţional, Harry ceru un concediu. Se închiseră în casă. Era o casă într‑un cartier bun, lipită de cele învecinate, cu faţada înveselită de viţă sălbatică. Zadel se odihnea pe canapea, întinsă pe burtă, graţioasă ca o balenă eşuată. Sarcina o făcea să se simtă mai importantă şi părea că are de gând să profite din plin de toate avantajele pe care i le conferea această stare. Se văicărea de parcă ar fi fost o martiră, iar Harry îşi stăpânea cu greu iritarea, mai‑mai să izbucnească.
Îşi dorea să aleagă pentru moştenitorul său un nume prestigios, care să poarte amprenta precedenţilor lui deţinători şi să‑i poarte noroc. Chinuit de exuberanţa şi sclifoselile soţiei, reflectă îndelung la această problemă, aşezat în fotoliul luxos, achiziţionat de curând, semn al gusturilor sale burgheze. Secţiunea „nume proprii“ din dicţionar fusese un ajutor preţios. Bineînţeles, multe personaje celebre se eschivau. Nu aveau de gând să se compromită intrând în această poveste, aşa că avuseseră grijă ca un detaliu compromiţător din scurta lor cronologie să‑l facă să renunţe la ideea de a‑şi plasa progenitura sub patronajul lor. Dar mai erau atâţia alţii… Harry se apucă să le compare meritele cu intransigenţa unui recrutor. Cunoscut în toată lumea, Flemming putea fi un model tutelar foarte convenabil, doar că, cercetându‑i mai îndeaproape viaţa, îţi dădeai seama că singurul lucru bun pe care reuşise să‑l facă fusese să izoleze o substanţă, fără să fie însă în stare să dezvolte aplicaţia terapeutică, de parcă nu ar fi fost capabil să‑şi ducă ideile până la capăt. Harry avea oroare de zăpăceală mai mult decât de orice altceva, aştepta de la un fiu să ducă lucrurile până la capăt. În ce‑l priveşte pe Livingstone, acesta avea toate calităţile necesare şi, în nici un caz, nu se putea spune că nu avusese voinţă. Dar, pe lângă faptul că aventuroasele sale călătorii nu‑i aduseseră o avere pe măsura prestigiului, preferase, tocmai în momentul în care renumele său atinsese apogeul, să renunţe la propria‑i ţară şi să se stabilească într‑un sat din pădurea virgină. Harry simţea că îl cuprinde disperarea. Luând totul de la început, privirea îi căzu pe numele Nicolas Appert. Departe de a fi cunoscut gloria de care se bucuraseră bacteriologul şi exploratorul, Appert adusese şi el un imens serviciu umanităţii, punând la punct o metodă revoluţionară de conservare a alimentelor, dar şi familiei sale, dat fiind că această invenţie făcuse din el primul mare fabricant de conserve din lume. APPERT! Două silabe care sunau ferm, fără fandoseală sau provocare penibilă. Appert… Numele fu imediat adoptat.
În tot acest timp, stând pe pat cu picioarele îndoite, Zadel moţăia, iar pe chipul ei se citea beatitudinea unei sfinte. Un sforăit uşor îi întredeschidea buzele la intervale regulate. Resemnat, Harry se duse să umple carafa cu apă şi o puse apoi în aşa fel în cât să‑i fie la îndemână. În cele din urmă, epuizat de această căutare obositoare, supunându‑se parcă unui soi de fatalism, alese şi prenumele copilului: Simon. Aşa îl chema pe tatăl său.
Fragment din Biografia, de Didier Desbrugères, în pregătire la Editura Univers, Colecţia Globus. Traducere din franceză de Ana Mihăilescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
