La 16 noiembrie, Klaus Iohannis a câştigat preşedinţia României, obţinând 54,50% din voturi la turul doi al alegerilor. Peste mai puţin de trei săptămâni, va depune jurământul de preşedinte. S-a născut pe 13 iunie 1959, la Sibiu, a urmat Liceul „Samuel von Brukenthal” şi a absolvit cursurile Facultăţii de Fizică la Universitatea „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca. Între 1983 şi 1989 a fost profesor la diferite şcoli şi licee din Sibiu şi din împrejurimi, iar, între 1989 şi 1997, a predat fizica la Colegiul Naţional „Samuel von Brukenthal”. În 1990 a devenit membru al Forumului Democrat al Germanilor din România (FDGR), formaţiune al cărei preşedinte a fost între anii 2002 şi 2013. Din 1997, a fost inspector în cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean Sibiu, iar în 1999 a devenit inspector general. Un an mai târziu, a fost ales primar al Sibiului, funcţie pe care o ocupă de 14 ani, câştigând patru mandate până în prezent. Este căsătorit, din 1988, cu Carmen Iohannis, profesoară de limba engleză. În 2013 a devenit membru PNL şi prim-vicepreşedinte al partidului, iar, în iunie 2014, a fost ales preşedinte al acestui partid.
Şi totuşi, se ştiu foarte puţine lucruri despre acest om. Mai multe aflăm din cartea pe care a lansat-o la recentul Târg Gaudeamus, pe care o socotim din multe motive un eveniment editorial. O carte pe care a gândit-o pentru a se face „puţin mai bine cunoscut", fără „ambiţii literare, nici doctrinare”. „Am vrut să creez un mediu prin care să arăt oamenilor cum am evoluat în viaţa publică, care sunt valorile mele aduse din familie, şcoală, cercul de prieteni, cum am văzut eu dezvoltarea în spaţiul public. Aceste lucruri le veţi găsiţi în cartea mea, ceea ce nu o să găsiţi este senzaţionalul. Sunt un om nesenzaţional, nu am niciun un eveniment senzaţional de relatat cum nici nu cred că senzaţionalul este de abordat în politică atunci când vrei să te dedici comunităţii”.
„O viaţă se construieşte pas cu pas – scrie Klaus Iohannis. La fel şi o carieră, o comunitate sau chiar o naţiune. Nimic nu vine peste noapte, cel puţin nimic durabil şi statornic. În acelaşi timp, orice lucru ar face un om în viaţă poate fi un avantaj sau un dezavantaj. Depinde cum foloseşte acel lucru. Mereu am spus că, despre un om, vorbesc cel mai bine faptele. Am fost sigur că treaba mea este să fac, şi nu să vorbesc despre ceea ce am de gând să fac. Am fost convins că este cel mai bun lucru, dar viaţa mi-a pus în faţă situaţii care au contrazis ceea ce crezusem. Din ce în ce mai des mi-au ajuns la ureche reacţii care, oricât de oneste s-ar fi vrut, exprimau clar neîncredere şi suspiciune. «Dacă tace, înseamnă că are ceva de ascuns.» Cine este, de fapt, Klaus Iohannis? De ce nu vorbeşte niciodată despre el? De ce atâta discreţie? Ce fel de om este, de unde vine şi ce vrea să facă?
Astfel de întrebări au devenit tot mai frecvente, pe măsură ce ajungeam din ce în ce mai cunoscut, pe măsură ce reuşeam să duc la bun sfârşit tot mai multe proiecte. Faptul că am refuzat întotdeauna să vorbesc despre viaţa mea personală şi să comentez, la orice oră, păreri despre unul sau despre altul a trecut drept dubios. Preferinţa mea pentru discuţii despre lucruri concrete, despre decizii sau despre strategii de acţiune a început, uşor-uşor, să fie privită cu suspiciune, dacă nu de-a dreptul cu mefienţă. Aveam ceva de ascuns. Sau nu aveam, de fapt, o latură umană, o viaţă ca toţi ceilalţi.
Nimic mai neadevărat. Am o viaţă care poate părea banală, obişnuită. Excepţionalul, dacă despre asta a fost vorba vreodată, am considerat că ţine de tot ceea ce reuşeam să construiesc pentru comunitatea care îmi acordase încrederea. Nu mi s-a părut că vorbele, prea multe vorbe, ar fi fost necesare. Dimpotrivă, am fost mereu convins că tot ceea ce contează şi primează este să duc la bun sfârşit nişte proiecte importante pentru comunitate. După părerea mea, acesta este modul în care un politician trebuie să se prezinte în faţa celorlalţi: printr-un plan bun de măsuri şi prin multă muncă pusă în slujba cetăţeanului. Numai că ceilalţi nu voiau să vadă doar profesionistul, ci şi omul. Voiau să se asigure că el, omul, există. Trebuia, aşadar, să fac ceva!
Cea mai potrivită formă a fost să scriu despre mine. Mi-am spus mereu că, dacă munceşti pentru o treabă, nu o uiţi. Să scriu despre viaţa mea, care, într-o mare măsură, se suprapune cu munca mea, m-a făcut să înţeleg, încă o dată, că lucrurile chiar aşa stau. Este o constatare verificată nu numai în anii în care am fost primar. Este o concluzie pe care am tras-o după o viaţă în care am pus umărul la destul de multe lucruri. Este şi concluzia acestei cărţi.
Am adunat în această carte momente din viaţa publică, încercând să refac, din ceea ce a selectat memoria, traseul profesional care m-a adus de la catedra de fizică la ipostaza de candidat pentru preşedinţie. Am inclus în ea şi lucruri personale, dar nu am făcut-o neapărat pentru a răspunde curiozităţii celorlalţi. Am recuperat acele întâmplări, întâlniri sau detalii care au spus ceva despre felul în care m-am format, despre valorile pe care le-am preţuit. Identitatea mea personală a umplut, prin intermediul faptelor, dar şi prin aceste principii în care am crezut, rolul de persoană publică pe care l-am ocupat de mai bine de paisprezece ani.
Momentele în care am descoperit un adevăr, intervalele în care am învăţat lucruri importante, despre mine sau despre oamenii din jurul meu, i-au adus de fiecare dată ceva şi profilului meu public. Tot ceea ce am dobândit şi tot ceea ce am înţeles de-a lungul unei vieţi cu destul de multe împliniri a lucrat în sprijinul profesionistului care am vrut să ajung. Viaţa mea privată a fost, pentru cei mai mulţi, invizibilă. De fapt, ca orice om, mi-am folosit în public tot ceea ce am descoperit ca fiind valoros în viaţa simplă, de zi cu zi: calmul, discreţia, înţelegerea. Au fost bunuri preţioase, pe care am vrut să le protejez ca să le pot cultiva în continuare. Nu cred că, dezvăluindu-le sursa, le pun în pericol.
Aceasta nu este neapărat o carte de memorii, deşi conţinutul ei ţine, într-o oarecare măsură, de memorialistică. Este mai degrabă povestea unor lupte câştigate, una de care fiecare dintre noi are nevoie la un moment dat. Pe măsură ce se tot adunau paginile, mi-am dat seama că unul dintre personajele cele mai importante ale cărţii este Sibiul, locul în care toate lucrurile despre care am ajuns să povestesc au căpătat o formă şi un sens. A fost aproape imposibil să mă refer la ceva fără să mă întorc la vreo întâmplare petrecută în acest oraş ori să vorbesc despre o anumită convingere fără să ofer măcar un exemplu legat de Sibiu. Este oraşul pe care am putut să-l observ în tot ceea ce are mai ofertant, mai promiţător şi să-l schimb după măsura potenţialului său. A fost un privilegiu, poate cel mai mare privilegiu pe care cariera mi 1-a înlesnit până acum.
A fost important pentru mine să-i adaug acestui soi de confesiune – inevitabil selectivă – pagini despre convingerile mele politice, despre ideile cu care mă identific şi pe care vreau să le văd puse în acţiune. A fost important să lămuresc şi în scris simetria dintre convingerile mele politice, pe de o parte, şi modul de acţiune şi conduită pe care le-am adoptat în toţi aceşti ani, pe de altă parte. De asemenea, a fost important să articulez aceste convingeri într-un tabel cronologic al parcursului meu în «politica mare», în Partidul Naţional Liberal. Nu e un parcurs lung, dar este, cu siguranţă, unul încărcat. Vorbesc despre o perioadă instabilă, transformatoare, cu răsturnări imprevizibile şi cu praguri decisive. Am reconstruit parcursul unor decizii şi, inevitabil, al unor conflicte cu un scop simplu: să pot spune, din punctul în care privesc acum, ce am învăţat, ce cred şi ce pot să fac.”
E pentru prima oară când un preşedinte se dezvăluie în acest fel semenilor săi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
