Există în Bucureşti biserici vechi şi noi, măcar de-ar fi bucureştenii atât de credincioşi pe cât de multe biserici au. Bisericile vechi, construite în secolele trecute, au ajuns monumente istorice (şi / sau obiective turistice) venerate ca atare şi nu doar ca lăcaşuri sfinte. După decembrie 1989, ca într-un gest de iertare şi recuperare pentru deceniile de ateism comunist impus cu forţa, s-au ridicat şi multe biserici noi, mai ales în pustiul atât de înghesuit al cartierelor de blocuri muncitoreşti de la periferie. Aflaţi în autobuze, sau trecând pe jos prin faţa unei biserici, românii au reînvăţat să-şi facă cruce, obicei preluat de din ce în ce mai mulţi tineri.
Există însă o biserică în Bucureşti, tot către periferie, dar nu printre blocuri, în cartierul Dămăroaia, care nu este nici veche şi nici nouă, dar care este hărăzită de Dumnezeu. Biserica din Dămăroaia este una dintre cele trei ctitorite din fondurile asigurate de Ion şi Maria Antonescu în Bucureşti, zidirea ei începând chiar în august 1946 - anul execuţiei mareşalului de către comunişti. Poate că şi acest detaliu îi va spune ceva celui care-l citeşte pe frontispiciul de la intrare.
Relevant este însă ceea ce se întâmplă în biserică, prin harul părintelui paroh Stelian Lăcătuşu, secondat de părintele Marian Pletea: se slujeşte cu adevărat şi din toată puterea fiinţei. Datorită lor, slujbele de duminică au devenit catalizatoare şi regeneratoare aproape indispensabile pentru sufletele celor ce abia, abia mai găsesc loc în biserică. Sunt mulţi, din ce în ce mai mulţi şi diferiţi, foarte diferiţi (după vorbă, după port, după slujbă, vârstă şi profil), cei care vin acolo din toate colţurile Bucureştiului. Toţi sunt reuniţi într-o familie prin harul părintelui Stelian, ale cărui cuvinte şi rugăciuni rostite mereu cu o profundă credinţă şi o sinceră umilinţă, uneori cu dojană, alteori cu umor, deseori în acord direct cu frământările vieţii cotidiene ale tuturor, au devenit balsamul sufletesc de care fiecare a ajuns să aibă nevoie pentru săptămâna următoare.
Spre deosebire de Andrei Pleşu, cu care seamănă foarte tare atât la fizionomie, cât mai ales la spirit, părintele Stelian refuză îndărătnic orice altă expunere publică decât în faţa altarului şi nu "publică" decât în sufletele celor ce vin în biserică, la slujbă, la împărtăşanie, la spovedanie, la maslu. Nici vorbă de litanii, de habotnicie, nici vorbă de intoleranţă, nici vorbă de fariseism. Totul, gândurile, rugăciunile, cântecul, mirul, lumânarea aprinsă vin frumos de la sine şi se aşază împăcate, pentru a tămădui sau alina, peste toate zbuciumările, întemeiate sau nu, ale vieţii noastre de bucureşteni agitaţi, nepăsători, consumatori, orgolioşi nevoie-mare şi miloşi... doar din întâmplare.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
