Boemi in Singapore (I)

3 feb 2004 Autor: George Astalos



L-am intalnit pe George Astalos in noiembrie anul trecut, la Targul de Carte Gaudeamus. Isi lansase primul volum din ciclul de memorii Exil. Astalos este un vulcan. Poet de avangarda, dar mai ales dramaturg de succes peste hotare (jucat la Washington pe aceeasi scena cu Eugen Ionescu), si-a facut din boema o filosofie de viata atat la Bucuresti, cat mai ales la Paris, unde s-a stabilit in 1971, convins ca nu va mai privi inapoi niciodata. (Marcela Gheorghiu)





Ionescu si Beckett, francezi ca si mine



In mintea mea, lucrurile nu vin intr-o ordine cronologica sau sentimentala, pentru ca ceea ce francezul numeste "vecu" la mine este de o asemenea densitate, incat ierarhizarea amintirilor ar putea fi luata drept ticalosie. Daca are cineva curiozitatea sa rasfoiasca densitatea mea biografica, nu are decat sa arunce o privire asupra volumelor "Fie painea cat de rea, tot mai bine la Paris" sau "Exil", ca sa nu pomenesc decat doua din cele 46 de volume publicate in sase tari, printre care SUA ("Contestatary Visions"), eu fiind al treilea dramaturg de dupa al doilea razboi mondial incoace editat in circuitul comercial din Statele Unite. Ceilalti doi sunt Ionescu si Beckett.



In principiu, amintirile care incoltesc primele atunci cand ne invioram trecutul pivoteaza in jurul femeilor pe care le-am iubit. Evident, de la un scriitor se asteapta luminosul raspuns privitor la amintirea debutului, a primei carti, a primei piese montate pe scena unui teatru sau a premierei si alte nazbatii conventionale. Daca, insa, ar fi sa evoc una dintre amintirile dragi mie - a carei incarcatura emotionala mi-ar sincopa o clipa respiratia -, aceea ar fi viata de cartier pe care am trait-o intre 10 si 17 ani si carambolajele din scoala primara pana la reforma invatamantului din 1948, cand generatia noastra a fost risipita in cele patru vanturi pedagogice ale "noului invatamant".



Din cartier imi amintesc interminabilele meciuri de fotbal care au dat cativa jucatori celebri in junioratul lor (Corneliu Marcutiu, Constantin Ciomartan), un campion de ping-pong (Mircea Popescu) si cativa jucatori de volei (Puiu Constantinescu, Leonid Pentoc).





Realitate perversa



As fi nedrept cu amintirile mele daca nu as evoca perioada trecerii prin armata, eu fiind de formatie militara. De exemplu, la varsta de patru ani, cand tanti Lenuta sau unchiul Petrica ma intrebau: "Ce vrei sa te faci cand o sa fii mare?", eu raspundeam cu convingerea varstei: "Ofiter de cavalerie". Nu stiu de unde imi venea mie in minte "cavaleria", in familia mea neavand decat ofiteri de aviatie. Intamplarea a facut ca, in 1951, sa ma prezint la examenul de admitere in fostul Institut Geografic Militar (astazi Scoala de Ofiteri de Geodezie, al carei comandant a fost, pana nu de mult, colonelul Cinteza, seful promotiei noastre). Din pacate, in 1964 a trebuit sa demisionez din armata; aveam cinci ani vechime in gradul de capitan (cel mai tanar capitan din Balcani). Motivam ca vreau sa ma consacru in exclusivitate literaturii. Realitatea era infinit mai perversa: urmand sa intru in corpul ofiterilor superiori, nu mai puteam evita adeziunea de intrare in partid, pe care mi-ar fi intins-o gratios politrucul de serviciu. Intorcandu-ma dupa 1989 in Romania, o doamna de la Televiziune, citindu-mi biografia, mi-a semnalat fraza: "A demis din armata cu grad de capitan, pentru a se dedica in exclusivitate literaturii". La care am raspuns: "Doamna, eu nu am demisionat din armata ca sa ma dedic literaturii, ci m-am dedicat literaturii pentru ca am demisionat din armata".





Galerie cu personaje singaporene



Atunci cand parasim o comunitate de spirit (in cazul meu, armata, printre altele), ne simtim complet derutati, fenomen care nu m-a ocolit nici pe mine. Dar cum omul are o oarecare influenta asupra fenomenelor, iar fenomenele, la randul lor, au o influenta certa asupra individului, am reusit sa trec pragul derutei si sa-mi gasesc Nordul in varful penitei. Sigur, nu descopeream scrisul, ba chiar eram destul de insurubat in calimara, dar marturisesc ca-mi daduse prin cap sa-mi fac din scris o meserie.



Pe la jumatatea anilor '60, barbatii mai luminosi si mai luminati nu se lasau pacaliti de bucuriile si anecdotele filosofiei de patronaj de atunci. Apartineam unui grup eteroclit, marginal si marginalizat, din care mai faceau parte Eugen Schileru (istoricul de arta), Nelu Winkler (metamatematicianul), Tudor George zis Ahoe (fara indoiala, cel mai mare poet roman al secolului XX), Teodor Paca (cel care figureaza in documentele secrete de partid ca revizionist al marxismului; recomand citirea acestor documente). Apoi, nobilul Antohi (pictor al noptilor albe, al nicotinei si al jupoanelor), temerarul Ilarion Ciobanu (stralucit rugbist si star de cinema), preafericitul Geo Martiniuc (gasit pe treptele Bisericii Trei Ierarhi din Iasi de catre o spalatoreasa, ceea ce i-a esafodat "o origine sanatoasa" de beton) si patronul nostru spiritual, al tuturor boemilor bucuresteni, Ghita Margarit, favoritul lui George Calinescu, plecat, din pacate, prea devreme dintre noi. E lesne de inteles ca scrisul plutea pretutindeni in aerul pe care il respiram cu totii, in hruba din vestita carciuma binefamata "Singapore", din Piata Rosetti (devenita la un moment dat "Pestera"). Desenul audio il gasim in "Baladele singaporene" ale lui Ahoe, mai exact in "Generatie singaporeana":



"In hruba noastra, zisa Singapore,



O nava esuata-n bulevard...".





Marirea si decaderea lui Martiniuc



Un pion de superioara revarsare boema il constituia Geo Martiniuc, baiat de o cultura zdrobitoare, de un umor ucigator si de o detasare de sine naucitoare. Povestea lui este mult mai ascutita existential decat orice roman populist al lui Paul Feval sau Victor Hugo. Rememorez: Geo Martiniuc, prunc fiind, carte nestiind, a fost abandonat pe treptele Bisericii Trei Ierarhi din Iasi, unde l-a gasit o spalatoreasa care, in bunatatea si milostenia ei, l-a crescut ca pe propriul fiu. Prin anii '50, cand ne aciuiseram noi la Singapore, Geo Martiniuc, cu acest impresionant pedigree proletaro-democratic, facea minuni in lumea noului ordin politic. Personal, nici inainte de Martiniuc si nici dupa el nu am intalnit o origine sociala atat de sanatoasa.



Martiniuc era incadrat in redactia ziarului Contemporanul, unde insa nu pusese piciorul niciodata. In schimb, cu fabulosul lui talent literar, scrisese o piesa de teatru - "Asa s-a dumirit Costache Balan" -, prima din istoria hegemoniei rosii romanesti, care punea in scena colhozul nostru. Pentru ca dramaturgii, criticii si istoricii nostri de teatru sa inteleaga importanta estetica a partiturii lui Geo Martiniuc, semnalez ca, din 24 de teatre active din tara, "Dumirirea lui Costache Balan" se juca in 23. Va dati seama ce rauri de vodca tasneau din drepturile de autor ale orfanului nostru prieten...



Evident, lucrurile nu au continuat in spiritul abundentei. Costache Balan a devenit proletcult, originile sanatoase si-au pierdut stralucirea, iar Geo Martiniuc a sfarsit la ziarul "Clopotul" din Botosani, dupa ce fusese dat afara din partid si trimis bibliotecar la gospodaria colectiva din Roma, sat situat la doi kilometri de Botosani.

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 03.02.2004

 
Cuvinte cheie:
Boemi
, in
, Singapore
, (I)
Vizualizari:
Printeaza
zf.ro
Abonează-te la Închide