Bonjour tristesse/ de Françoise Sagan

Un sentiment necunoscut, a cărui amărăciune, graţie mă obsedează; ezit să‑i dau numele, fru­mosul nume grav de tristeţe. E un sentiment atât de deplin, atât de egoist, încât aproape că mi‑e ruşine că am considerat întotdeauna tristeţea onorabilă. Nu mi‑era cunoscută, trăisem doar amărăciunea, regretul şi, mai rar, remuşcarea. Astăzi, ceva se lasă asupra mea ca o mătase, supărătoare şi moale, şi mă desparte de ceilalţi.

În vara aceea aveam şaptesprezece ani şi eram pe deplin fericită. „Ceilalţi“ erau tatăl meu şi Elsa, iubita lui. Trebuie să lămuresc de îndată această stare care poate părea falsă. Tatăl meu avea patruzeci de ani şi era văduv de cincispre­zece; era un bărbat tânăr, plin de viaţă, de oportunităţi şi, când am terminat pensionul, acum doi ani, înţelesesem fără doar şi poate că el trăia cu o femeie. Nu mi‑a fost însă la fel de uşor să accept că o schimba la fiecare şase luni !

Dar în curând felul lui seducător de a fi, viaţa nouă şi uşoară, starea mea de spirit m‑au făcut să accept situaţia. Era un bărbat superficial, abil în afaceri, mereu curios şi gata de‑o schimbare şi avea trecere la femei. Nu mi‑a fost deloc greu să‑l iubesc, cu duioşie, pentru că era bun, generos, vesel şi plin de afecţiune faţă de mine. Nu‑mi închipui un prieten mai bun şi mai amuzant.

La începutul verii, a fost atât de grijuliu încât m‑a întrebat dacă tovărăşia Elsei, iubita lui actu­ală, m‑ar deranja pe timpul vacanţei. N‑am putut decât să‑l încurajez să o ia cu noi, pentru că ştiam câtă nevoie avea de femei şi, pe de altă parte, Elsa nu ne‑ar fi stânjenit. Era o roşcată înaltă, pe jumătate întreţinută, pe jumătate mondenă, care făcea figuraţie în teatrele şi barurile de pe Champs‑Elysées. Era drăguţă, destul de simplă şi fără pretenţii. Tata şi cu mine eram, de altfel, prea fericiţi să plecăm, ca să ne cramponăm de orice altceva. Închiriase, pe malul Mediteranei, o vilă mare şi albă, izolată, încântătoare, la care visam de când dăduse căldura în iunie. Se înălţa pe un promontoriu ce domina marea, ascunsă de şosea printr‑o pădure de pini; o cărăruie cobora într‑un mic golf auriu, mărginit de stânci ruginii, în care se legăna Mediterana.

Primele zile au fost splendide. Petreceam ore întregi pe plajă, răpuşi de căldură, şi pielea noas­tră căpăta o culoare sănătoasă şi aurie, mai puţin a Elsei, care se înroşea şi se cojea, pradă unei suferinţe teribile. Tatăl meu făcea exerciţii complicate cu picioarele ca să scape de începutul de burtă nepotrivit cu pretenţiile lui de Don Juan. Intram în apă la revărsatul zorilor, o apă răco­roasă şi limpede în care mă afundam, mă dedam la mişcări haotice până la epuizare, ca să mă spăl de toate nălucile, de tot praful Parisului. Mă întindeam pe plajă, luam un pumn de nisip, pe care îl lăsam să se scurgă printre degete într‑un şir gălbui şi molatic, îmi spuneam că aşa se scurge şi timpul, că era o idee de doi bani şi că era plăcut să ai astfel de idei. Era vară.

L‑am văzut pe Cyril prima dată în a şasea zi. Naviga de‑a lungul coastei într‑o barcă mică cu pânze şi s‑a răsturnat în faţa golfuleţului nostru. L‑am ajutat să‑şi recupereze lucrurile şi, printre hohote de râs, am aflat că se numea Cyril, că studia dreptul şi îşi petrecea vacanţa împreună cu mama sa, într‑o vilă învecinată. Avea o faţă de hispanic, foarte oacheşă, foarte deschisă, care sugera echilibrul, protecţia, şi mi‑a plăcut. Cu toate astea, îi evitam pe studenţii de la Universitate, agresivi, preocupaţi de ei înşişi, mai ales de tinereţea lor, în care‑şi găseau un subiect dramatic sau un pretext de plictiseală. Nu‑mi plăcea tinereţea. Îi preferam oricând pe prietenii tatălui meu, bărbaţi de patruzeci de ani care‑mi vorbeau curtenitor şi duios, dând dovadă de o blândeţe de tată şi amant. Dar Cyril mi‑a plăcut. Era înalt şi uneori frumos, o frumuseţe care îmi dădea încredere. Fără să împărtăşesc cu tatăl meu aversiunea faţă de urâţenie care ne determina adesea să frecventăm oameni stupizi, simţeam pentru cei lipsiţi de orice farmec fizic un soi de jenă, de răceală; resemnarea lor de a nu fi plăcuţi mi se părea o infirmitate indecentă. Căci, ce altceva căutăm, dacă nu să fim plăcuţi de ceilalţi?  Nici azi nu ştiu dacă această apetenţă de a cuceri ascunde un surplus de vitalitate, o dorinţă de a domina sau nevoia ascunsă, nemărturisită, de a te linişti în ceea ce te priveşte, de a te susţine.

Când ne‑am despărţit, Cyril s‑a oferit să mă înveţe să navighez cu o barcă cu pânze. M‑am întors la cină cu gândul la el şi aproape că nu am participat la conversaţie; abia dacă am remar­cat că tata era nervos. După cină, ne‑am întins pe fotolii, pe terasă, ca în fiecare seară. Cerul era presărat cu stele. Le priveam, cu vaga speranţă că ele ar putea să o ia înaintea timpului şi să brăzdeze cerul în cădere. Eram însă la început de iulie, stelele nu se clinteau de la locul lor. Greierii cântau în pietrişul de pe terasă. Trebuie să fi fost mii şi îşi depănau cri‑cri‑ul ciudat nopţi întregi, ameţiţi de căldură şi de lumina lunii. Mi se explicase că greierii obţineau acest sunet frecându‑şi elitrele, dar preferam să cred că e un cântec gutural, instinctiv, ca acela al pisicilor în călduri. Ne simţeam bine; doar mici fire de nisip între piele şi cămaşă împiedicau asaltul gingaş al somnului să pună stăpânire pe mine. În acel moment tata a tuşit şi s‑a ridicat de pe şezlong.

– Am să vă dau o veste, a zis el.

Am închis ochii disperată. Prea eram liniştiţi, nu avea cum să dureze !

– Spune‑ne repede cine, a strigat Elsa, avidă mereu de mondenităţi.

– Anne Larsen, a zis tata şi s‑a întors spre mine.

L‑am privit, prea mirată ca să reacţionez.

– I‑am spus să vină dacă se simte prea obo­sită din pricina colecţiilor ei şi... vine.

Nu m‑aş fi gândit niciodată. Anne Larsen era o veche prietenă a sărmanei mele mame şi nu avea decât slabe legături cu tatăl meu. Nu‑i mai puţin adevărat că, la terminarea pensionului, acum doi ani, tata, foarte stânjenit din pricina mea, mă trimisese la ea. Într‑o săptămână ea mă îmbrăcase cu gust şi mă învăţase să trăiesc. Nutrisem pentru această femeie o admiraţie pătimaşă, pe care Anne o deturnase abil către un tânăr din anturajul ei. Aşa se face că îi datoram primele mele apariţii elegante şi prima iubire şi de aceea îi eram foarte recunoscătoare. La patruzeci şi doi de ani, era o femeie foarte sedu­cătoare, foarte căutată, cu o faţă frumoasă, mândră şi plictisită, indiferentă. Indiferenţa era singurul lucru care îi putea fi reproşat. Era amabilă şi distantă. Exprima întru totul o voinţă neţărmurită, un calm sufletesc care intimida. Deşi divorţată şi liberă, nu se ştia dacă avea vreun amant. De altfel, nu ne învârteam prin aceleaşi cercuri:  ea frecventa oameni fini, inteligenţi, discreţi, iar noi tipi zgomotoşi, însetaţi, cărora tatăl meu nu le cerea decât să fie frumoşi sau amuzanţi. Cred că Anne ne cam dispreţuia pe mine şi pe tata, pentru că preferasem lucrurile amuzante, fri­vole, aşa cum dispreţuia orice formă de exces. Ne uneau doar mesele de afaceri – ea se ocupa de modă şi tata de publicitate –, amintirea mamei şi eforturile mele, pentru că, deşi mă intimida, o admiram enorm. În fine, sosirea asta neaşteptată era cumva inoportună, dacă aveai în vedere prezenţa Elsei şi ideile despre educaţie ale lui Anne.

Elsa a urcat să se culce după o groază de întrebări despre poziţia lui Anne în societate. Am rămas singură cu tata şi m‑am dus să mă aşez pe trepte, la picioarele lui. S‑a aplecat şi şi‑a pus mâinile pe umerii mei:

– De ce eşti aşa de slăbuţă, scumpa mea?  Pari o pisicuţă sălbatică. Mi‑ar plăcea să am o fată frumoasă, blondă, mai bine făcută, cu ochi de porţelan şi...

– Problema nu e asta, am zis. De ce ai invitat‑o pe Anne?  Şi de ce a acceptat?

– Poate ca să‑l vadă pe bătrânul tău. Nu se ştie niciodată.

– Nu eşti genul de bărbat care s‑o intereseze pe Anne, am zis. E prea inteligentă, se respectă prea mult. Şi Elsa?  Te‑ai gândit la ea?  Îţi ima­ginezi cum ar fi o conversaţie între Anne şi Elsa?  Eu nu !

– Nu m‑am gândit, a mărturisit el. Ai drep­tate, e îngrozitor. Cécile, scumpa mea, dacă ne‑am întoarce la Paris?

Râdea încetişor, mângâindu‑mi ceafa. M‑am întors şi l‑am privit. Îi străluceau ochii întunecaţi, conturaţi de mici riduri caraghioase, în vreme ce buzele i se răsfrânseseră puţin. Semăna cu un faun. Am început să râd şi eu, ca de fiecare dată când se complica singur.

– Scumpa mea complice, a zis el. Ce m‑aş face fără tine?

Avea un ton atât de sigur, atât de tandru, încât am înţeles că ar fi nefericit. Am vorbit până târziu în noapte despre iubire şi complicaţiile ei. În viziunea tatălui meu, ele erau imaginare. Refuza sistematic noţiunile de fide­litate, seriozitate, angajament, explicându‑mi că erau arbitrare, sterile. Dacă altcineva mi‑ar fi spus aşa ceva, aş fi fost şocată. Ştiam însă că, în cazul lui, viziunea asta nu excludea nici tandreţea, nici devotamentul, sentimente pe care le nutrea cu atât mai uşor cu cât le dorea şi le ştia provizorii. Consideram seducătoare această concepţie:  iubiri grăbite, violente şi trecătoare. Nu aveam vârsta la care fidelitatea poate atrage. Ştiam puţine despre dragoste:  întâlniri, săruturi şi plictiseală.

Fragment din Françoise Sagan, Bonjour tristesse. Traducere din limba franceză de Ana Antonescu. În preghătire la Editura Polirom, colecţia Biblioteca Polirom, seria ESENŢIAL

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels