Ziarul de Duminică

Camera obscură. Vis, imaginaţie şi banda desenată (I)/ de Ioan Stanomir

Camera obscură. Vis, imaginaţie şi banda desenată (I)/ de Ioan Stanomir

Autor: Ziarul de Duminica

07.03.2014, 00:02 257

Ioan Stanomir este profesor universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti. Dintre cărţile publicate: O lume dispărută. Patru istorii personale, urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici (alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ion Manolescu), 2004; Explorări în comunismul românesc (alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ion Manolescu) volumul I, 2004, volumul al II-lea, 2005, volumul al III-lea, 2008; Spiritul conservator. De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga, 2008; Teodoreanu reloaded, ( împreună cu Angelo Mitchievici), Editura Art, Bucureşti, 2011, Junimismul şi pasiunea moderaţiei, Editura  Humanitas, Bucureşti, 2013, Confruntând revoluţia. Burke şi inventarea conservatorismului, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2013.

Cartea de faţă este o invitaţie la călătorie. Dincolo de copertele acestui volum, se întrevede un continent de semne, lumini şi culori. Prin puterea ei de a da trup închipuirilor noastre şi de a uni cuvântul şi imaginea în cadrele ei narative, banda desenată este expresia rafinată şi unică a sensibilităţii moderne. Departe de a fi un gen minor, ea este încărcată de tradiţie şi deschisă către temeritatea experimentului. Descoperirea ei este redescoperirea propriului nostru curaj de a visa.

Camera obscură. Vis, imaginaţie şi banda desenată, desfăşoară hărţile şi portulanele unei geografii mirifice, vaste şi tulburătoare. Cosmopolită şi eclectică, banda desenată este însufleţită de spiritul viatic al aventurii şi libertăţii, mulţi dintre eroii ei legendari îmbinând o incurabilă nobleţe, cu o minte ageră de detectiv şi cu un idealism imbatabil. Cu acest remarcabil volum, Ioan Stanomir relevă complexitatea acestui univers particular care nu de puţine ori transcende cultura populară către unicitatea, rafinamentul şi subtilitatea capodoperei. Eliminând sistematic prejudecata benzii desenate ca gen minor, autorul redă convingător demnitatea unei specii artistice exilate, cel puţin la noi, în zona literaturii pentru copii. El analizează banda desenată în contextul istoriei culturale europene alături de marea literatură, de marea cinematografie, confruntând background-ul ideologic al unor scenarii cu caracterul exemplar al personajelor înscrise indelebil în memoria atâtor generaţii.” - Angelo Mitchievici

 

Un album de familie

Tintin se află în centrul unui univers care se extinde, ficţional, cu fiecare dintre episoadele ce se adaugă ciclului său narativ. Dincolo de mirabila vocaţie de cartograf pe care Hergé o posedă, adaugând noi tărâmuri la imperiul său de hârtie, geniul textelor rezidă şi în capacitatea de a umple acest spaţiu saturat de aventură şi suspans cu o întreagă familie de personaje. Încă o dată, apropierea de Jules Verne se impune, ca şi evocarea unui mecanism narativ balzacian – Hergé nu este doar demiurgul ce oferă spectacolul deconcertant al genezei, ci şi autorul calculat care îşi transportă eroii, în linia Comediei umane, de-a lungul diferitelor segmente ale epopeii sale.

Seria lui Tintin nu ar mai fi aceeaşi dacă memorabile şi idiosincraticele creaturi zămislite de Hergé nu ar circula, cu dezinvoltură, apărând şi dispărând între limitele trasate de cel care le dă viaţă, consumat de propriile sale fantasme. Vitalitatea ciclului narativ este inseparabilă de vitalitatea imaginaţiei literare şi vizuale, în egală măsură. O dată cu Hergé, banda desenată aspiră să dobândească respectabilitatea himerică a poveştii scrise. Arta lui Hergé este permanent atentă la detaliile de documentare. Pe acest strat de erudiţie şi de minuţiozitate a căutărilor se aşază universul de chipuri şi de sunete.

Tintin ar fi de neimaginat în absenţa acelui cuplu pe care Hergé îl plasează în centrul universului său din chiar momentul în care Le petit vingtième inaugurează ciclul narativ: între Tintin şi căţelul său Milou, relaţia este infinit mai complexă decât în cazul nu mai puţin ilustrului cuplu de detectivi Holmes/ Doctor Watson. Căci Milou, simpaticul patruped care îl acompaniază pe reporterul fără de teamă şi de prihană, nu este doar brav, inteligent şi altruist, dar este încercat, din când în când, de tentaţii canine prin excelenţă. Şi acestea sunt clipele în care geniul lui Milou, (geniu care îl exclude din galeria plicticoasă a eroilor ortografiaţi cu majusculă) este umbrit de pornirea către urmărirea dezordonată de pisici sau de incursiunile, temerare, în băcănii sau muzee de ştiinţe naturale, în căutarea propriului Graal, osul uriaş şi zemos la care nu încetează să viseze. De aici, o dimensiune specială ce evocă graţia bufă a comediilor mute, cele care propun nu doar strălucirea personajelor umane, ci şi alura jucăuşă a animalelor ce împart nemurirea cu stăpânii lor. În ceea ce are mai hipnotic şi ataşant, Milou anticipează căldura magnetică şi ambiţia de explorator neînfricat a unui alt căţel, ce îl acompaniază pe Oblio în pădurea saturată de semne şi de întrebări. Ca şi Arrow, Milou este un animal ce veghează ca nimic din ordinea ideală a firii să nu fie tulburat, intervenind în ajutorul celui care este investit de destin cu misiunea de restaura punctele cardinale într-o lume descentrată.

Darul vorbirii, cu care Hergé îl înzestrează, este şi darul monologului interior – în câteva dintre bulele care se desfac în jurul său, dilemele căţelului devin accesibile cititorului care ştie că totul este posibil în spaţiul de dincolo de oglindă. Recitind textele lui Hergé, o undă melancolică m-a purtat către robustul argonaut Patrocle, gardianul Lizucăi din peripeţiile Dumbrăvii minunate. În cele din urmă, nu este nevoie să fii un om pentru a aduce lumina în jurul tău, iar simbioza dintre Tintin şi Milou este reverenţa pe care Hergé o face acelor căţei fără de nume care ne însoţesc în drumul către moarte, emanând haloul unic al bunătăţii care se devotează, până la capăt.

Şi poate că tot din acelaşi spaţiu al cinematografului, din acelaşi rezervor care îi oferă lui Hergé reţeta inepuizabilă a gagului şi bucuriei, vin şi cei mai adorabili – imbecili detectivi pe care secolul XX îi creează. Ca şi Tintin-Milou, Dupont & Dupond sunt un cuplu inseparabil, cu o alură de siamezi burghezi. Există, în conformaţia lor intelectuală şi vestimentară, în rigiditatea mecanică a mişcărilor lor, un amestec, savant, de desen în maniera lui Magritte (acei domni cu melon interşanjabili coborând din cerul plumburiu) şi de vervă apocaliptică de teatru absurd ionescian. Catastrofele în care intră cu seninătatea decerebrată a celui care se crede a fi Sherlock Holmes sunt o forma lor particulară de iniţiere în tainele lumii.

Relaţia dintre cei doi agenţi burghezi şi Tintin, adesea complicată şi periculoasă, este plasată, inevitabil, sub semnul Legii pe care cei doi se ambiţionează să o întruchipeze. Ca şi agentul Fix, cel din textul vernian, ei sunt dominaţi de monomania ce îi împiedică să recunoască, din primul moment, în Tintin pe cruciatul ce redă justiţiei onoarea ei originară. Şi totuşi, în pofida cecităţii lor ce trimite la aglomerarea de calamităţi a lui Laurel şi Hardy, Dupont şi Dupond devin, pe măsură ce textul lui Hergé se dezvoltă, un reper inconfundabil al imaginarului tintinian. Ei sunt imperfecţiunea perfectă în această scenă livrescă a lui Hergé.

Căpitanul Haddock, lupul de mare fără de care nici o călătorie adevărată nu poate fi pornită, împarte cu detectivii înclinaţia înnăscută pentru dezastre şi nenorociri. În cazul său, Tintin este catalizatorul ce îl scoate din infernul beţiei, spre a-l propulsa în purgatoriul, instabil, al stării de trezie. Haddock are verva verbală inconfundabilă a unui geniu lingvistic. Invectivele sale au o savoare ce face din Hergé un artist ce forţează limitele limbajului. Atitudinile lui Haddock sunt, întotdeauna, excesive, iar umorile sale, atunci când sunt accentuate de vecinătatea funestă a băuturii, sunt asociate cu pierderea uzului raţiunii. De aici, necesitatea prieteniei cu un Tintin care vede în căpitanul doborât de beţie pe urmaşul vânătorilor de corsari şi al curajosului navigator. Metamorfoza lui Haddock este realizată în registru ludic, dar în ea se poate ghici amprenta salvatoarea unui Tintin ce păstrează, intactă, energia acelui bine necorupt ce contaminează şi transformă pe cei din jurul său.

Geniul narativ al lui Hergé este vizibil şi în maniera în care ficţiunea sa prelucrează două dintre reperele imagologice ale veacului pe care îl traversează Tintin: Savantul şi Diva (natural capricioasă) îşi au în profesorul Tournesol şi Bianca Castafiore corespondenţii de bandă desenată. În Tournesol, (cel poate inspirat de Auguste Piccard), Hergé omagiază, pe jumătate ironic, pe jumătate serios, capacitatea ştiinţei de a lumina şi face inteligibil universul. Cuceririle mirabile ale lui Tintin, ca şi bravadele lui Milou sau Haddock, sunt inseparabile de vocaţia faustică a profesorului căruia nu îi este străină imprevizibilitatea lunatecă a unui Paganel.

Castafiore este un Tournesol care se serveşte de instrumentul orfic al vocii pentru a fascina,dar şi agasa, în egală măsură. Capriciile ei sunt parte din decorul mediatic pe care presa îl savurează. Gustul pentru lux şi adoraţie rămâne punctul ei vulnerabil, dar şi raţiunea de a fi unui personaj ce tulbură pacea ficţiunii, prin chiar apariţia ei. Căci Bianca Castafiore este un Haddock feminin, dificil de domesticit, chiar şi în prezenţa geniului solar şi mediator al lui Tintin. Trilurile ei sunt semnul că un vârtej de belcanto pătrunde în spaţiul poveştii.

Într-un purgatoriu marcat de labilitatea psihologică şi de imprevizibilul acţiunilor sale se află şi simpaticul dictator/ revoluţionar sud-american generalul Alcazar. În cazul său, ceea ce şochează este rapiditatea cu care sunt schimbate şi asumate măştile. El poate fi generalul ce conduce propria ţară ca pe o cazarmă, cu vehemenţa unui caudillo, dar poate să se metamorfozeze în conspiratorul ce plănuieşte revenirea la putere, în fruntea unui neînfricat grup de „picaros”. O dată cu Alcazar, Hergé desenează un personaj ce uneşte, cu naturaleţe, extremele caracteriale. El este, simultan, extrovertitul prieten de o clipă, dar şi implacabilul inamic cu care Tintin este invitat să se confrunte.

Şi dacă micul tiran de operetă Alcazar locuieşte un spaţiu intermediar al caricaturii, Rastapopoulos este personajul negativ prin excelenţă al ciclului tintinian. Producător de filme şi traficant de droguri, el are atributele clasice ale conspiratorului infernal din spaţiul hollywoodian. Disimularea este o artă pe care misteriosul şef al nu mai puţin misterioasei organizaţii o duce la perfecţiune. Adversarul este, o dată cu acest nivel al naraţiunii, o combinaţie savantă de cruzime şi ingeniozitate. Capcanele pe care le imaginează domnul Rastapopoulos, până la căpătul seriei de texte, nu încetează să uimească. Natură prodigioasă, asemeni lui Olrik din ciclul Blake et Mortimer, el continuă ilustra tradiţie a literaturii populare, literatură populată de exponenţi intratabili ai răului absolut. Ca şi în prelucrarea temei „thriller”-lui, din L’île noire, scriitorul îşi etalează aici virtuozitatea cu care a topit, în mediul de expresie al benzii desenate, ingredientele intelectuale ale secolului XX.

 

Fragment din volumul în pregătire la Editura Cartea românească

AFACERI DE LA ZERO