"Literatura fetelor ia ofensivă cu optimism, amor, moralitate, voie bună şi - cum este firesc - mediocritate. Nu mai avem deci scriitori tineri. Dar avem fete, numai fete, şcoli de fete, interioritate de fete, fete amoroase, fete studente. Înainte, fetelor! Să faceţi cultură şi bucătărie! Şi iată bucătăria devenită salon cultural: Erastia Peretz, Anişoara Odeanu, Lucia Demetrius, Yvonne Rossignon, Sidonia Drăguşanu, Marta Rădulescu, Coca Farago, Elena Eftimiu etc. etc."
"Mă simt cuprins de o mare îndoială şi curiozitate. Aş vrea să văd critica - analiza şi comentarea - unui volum de poezii de dragoste făcută de o femeie!"
"Ca toţi oprimaţii, femeile (ca şi ovreii şi emancipaţii sau parveniţii de tot felul) când apucă să iasă la iveală, să strâmbă în chipuri variate, dar deopotrivă deplorabile. Sistematic am evitat toată viaţa literatura şi arta feminină. Fiindcă iarăşi, ca toţi oprimaţii, femeile sunt necontemplative şi esenţial neartiste".
"Femeile în literatură mi-au apărut de cele mai multe ori în forma acelui veleitarism, faţă de care toată viaţa am simţit o surdă împotrivire. Tinerele şi femei care au rămas şi mai târziu, până în zilele bătrâneţelor comune, garda credincioasă a maestrului (E. Lovinescu) compuneau nelimitat în versuri şi proză, alinând suferinţe vizibile. Mecanismul mi se părea prea transparent. Femeile scriitoare îmi păreau că întruchipează viţiul literar prin excelenţă, pornirea de a-ţi publica intimitatea…"
"Oricât de evoluată ar fi sub raportul talentului de expresie, feminitatea este o formă larvară a lirismului, a transfigurării obiectului printr-o emoţie de mare frecvenţă, ea e reziduul unor fuziuni de lucruri disparate reduse la unitatea temperamentală a artistului. Supunerea la individualitate implică de la sine supunerea la sex şi la condiţiile lui; scrisă de o femeie, o astfel de literatură devine feminină, centrându-se pe singura axă a vieţii femeii, dragostea sub toate formele ei: sensibilitate, senzualitate, după temperament".
Poate părea ciudat, însă citatele de mai sus nu aparţin unor veleitari plini de prejudecăţi, ci câtorva nume de prim plan ale culturii române interbelice. Să le cităm, aşadar, pe rând, în ordinea transcrierii de mai sus: Eugen Ionescu, G. Ibrăileanu, Paul Zarifopol, Tudor Vianu, respectiv E. Lovinescu. Cu nuanţe sau fără, cu teorii estetice legitimatoare sau în afara lor, ele reflectă o poziţie mai generală, mă tem, faţă de statutul femeii în cultura română. Atitudini, desigur, întrucâtva scuzabile istoric, dar care recidivează voalat şi astăzi într-o lume culturală încă dependentă de patriarhatul mai mult sau mai puţin subtil al societăţii româneşti. O critică sociologică profesionistă, absentă la câteva decenii bune de la dispariţia marxism-leninismului (fantomă înspăimântătoare şi azi pentru spiritele superstiţioase), ar fi în măsură să ne facă mai conştienţi de clişeele de discurs cu care analizăm şi evaluăm încă "literatura feminină".
De aceea, nu cred că mai trebuie pusă la îndoială utilitatea unei cărţi precum cea a Biancăi Burţa-Cernat*, de unde am extras citatele de mai sus. Cu atât mai mult cu cât "Fotografie de grup cu scriitoare uitate" nu urmăreşte să înfiereze, de pe poziţii militante, erorile criticilor de ieri şi de azi, cât să dea seama de evoluţia unui fenomen marginalizat. Şi, din acest punct de vedere, subtitlul "Proza feminină interbelică", prea modest, nu acoperă mizele şi importanţa volumului. Căci avem de a face aici, trebuie spus din start, cu cea mai consistentă contribuţie critică de la noi despre literatura feminină. Fără a-şi propune s-o ghetoizeze - s-o înţeleagă, adică, şi s-o evalueze separat în canonul cultural românesc -, Bianca Burţa-Cernat îi stabileşte originile instituţionale, modalităţile de evoluţie şi dilemele centrale. De notat neapărat dialectica subtilă a autoarei, care şi-ar fi putut oricând frânge discursul în faţa unei problematici tabu şi - mai complicat - intens detabuizate în ultimii ani la noi şi aiurea: insularizarea literaturii feminine în studiul de acum nu reflectă credinţa în insularitatea ei, ci un exerciţiu de privire în vederea unei (re)integrări viitoare. Frumoasa metaforă a "camerei separate" preluată de la Virginia Woolf îi serveşte, după ani, Biancăi Burţa-Cernat în definirea relaţiei literatură feminină-literatură în general: "E de dorit ca scriitoarea să aibă o «cameră separată» într-o locuinţă mixtă, nu într-o casă locuită exclusiv de femei sau, mai rău, într-un ghetou".
De pe această poziţie relativistă în spirit, nu în ideologie, e refăcută admirabil povestea pătrunderii definitive a Scriitoarei în literatura română. Interesant e că Bianca Burţa-Cernat nu se slujeşte de argumente sociologice pentru eliberarea certificatului de naştere a literaturii feminine (deşi inventariază şi a citit majoritatea cărţilor publicate de la jumătatea secolului XIX până în interbelic), ci de simboluri din literatura vremii ce dau seama de mai profunde intarsii ale imaginarului colectiv. "Doamna T" nu e doar misteriosul personaj feminin al lui Camil Petrescu, ci deopotrivă un topos literar şi o "fantasmă" psihologică devenite realităţi în literatura anilor '30: "În mod simbolic, intrarea femeii în lumea literară, afirmarea sa ca scriitoare - nu prin excepţie, ci ca o consecinţă logică a emancipării sociale -, este suplimentar legitimată prin acest personaj, prin Doamna T. «Patul lui Procust» afirmă firescul prezenţei feminine în Cetatea Literelor". Anişoara Odeanu sau Cella Serghi, urmează să aflăm câteva zeci de pagini mai târziu, îşi raportează cât se poate de conştient destinul existenţial şi literar la modelul "doamnei T". În această confuzie între viaţă şi literatură - subtil întreţinută de Bianca Burţa-Cernat de-a lungul întregii cărţi - e de regăsit şi succesul în consacrarea unui adevărat mit al Scriitoarei române, cu atât mai impresionant cu cât el exclude exagerarea valorică a prozatoarelor analizate. Literatura feminină interbelică nu se impune prin vârfuri valorice (cu veşnica excepţie a Hortensiei Papadat-Bengescu), o spune la tot pasul tânăra comentatoare, ci printr-un portret de ansamblu nuanţat.
Ce-i drept, expertiza interpretului face în acest caz cel puţin la fel de mult ca "materialul" avut în vedere. Bianca Burţa-Cernat e, de câţiva ani, unul dintre cele mai autorizate nume ale criticii de întâmpinare româneşti - nu îndeajuns de constante, din păcate. A recomandat-o, încă de la început, un amestec cu totul particular de "pudoare" (nu zic feminină) şi de tranşanţă, ceea ce i-a şi făcut faimă de critic "rău", dar în acelaşi timp extrem de serios. Cronicile sale demolatoare erau cu atât mai credibile cu cât observaţiile contondente par să-şi aibă originea, mai mereu, într-o pudoare înfrântă. Abia în "Fotografie de grup cu scriitoare uitate" cele două aspecte aproape antagonice ale criticii sale se resorb într-o sinteză superioară, ireductibilă la calităţile cronicarului. Dacă Bianca Burţa-Cernat n-a fost niciodată o stilistă (ea scrie de cele mai multe ori alb şi neutru), în schimb, discreţia şi fermitatea în valorizare devin, pe spaţiile largi ale volumului, apanajele unui spirit analitic nuanţat, cum puţine avem în critica tânără de azi.
Nu voi insista prea mult - o simplă cronică literară e insuficientă - asupra rezultatelor cărţii. Voi spune doar că, analizând aproape monografic proza a nouă autoare (Hortensia Papadat-Bengescu, Ticu Archip, Sanda Movilă, Henriette Yvonne Stahl, Lucia Demetrius, Anişoara Odeanu, Cella Serghi, Ioana Postelnicu, Sorana Gurian), Bianca Burţa-Cernat reuşeşte să ataşeze un relief inedit atât de complexei noastre literaturi interbelice, fără să-i falsifice vreo clipă axiologia. Mai deloc dispusă să transforme cărţile acestor autoare în capodopere (dimpotrivă, deficitele sunt semnalate fără mină eufemizantă), tânăra interpretă le reţine cu subtilitate contribuţia la peisajul general, fie că aceasta înseamnă înnoire indecisă de formulă, contribuţie teoretică neconcretizată, sau îndrăzneală tematică stângaci transpusă artistic. Gestul cel mai important al cărţii e de a reintegra literatura acestor prozatoare în circuitul de idei al epocii, din care au fost înlăturate, măcar câteodată, artificial. Nu veţi găsi, de aceea, în "Fotografie de grup cu scriitoare uitate" nicio încercare de răsturnare a canonului sau o pledoarie insistentă pentru opere considerate profund nedreptăţite. Veţi da, însă, peste o serie de paralelisme extrem de interesante între conceptul de autenticitate al lui Camil Petrescu şi cel al lui Ticu Archip, peste afinităţile dintre Generaţia 27 şi o prozatoare precum Anişoara Odeanu, peste reîntregirea expresionismului românesc prin aporturi punctuale ale Henriettei Yvonne Stahl ş.a.m.d. Şi, aş completa imediat, peste multe portrete excelente ce refac în efigie imaginea unei vieţi literare colorate, deloc reductibile la un club al domnilor. Bianca Burţa-Cernat răsfoieşte la propriu, cu o secretă nostalgie (din fericire) nu îndeajuns refulată de criticul literar, albume cu siluete feminine reconstruite mai mereu prin suprapunerea de instantanee savuroase. De altfel, metoda proiecţiei în oglinzi paralele (autoarei îi place s-o privească pe fiecare din aceste doamne prin lentilele celorlalte, dar şi a bărbaţilor importanţi ai epocii), reînnoită cu fiecare capitol, menţine treaz interesul cititorului de la un capăt la celălalt al cărţii.
Discutabilă, mai ales dacă proiectul autoarei vizează o continuare postbelică, mi se pare doar afirmaţia că sistemul comunist echivalează cu o ruptură în începutul de afirmare individuală a Scriitoarei. Dacă a avut de suferit în timpul comunismului, Scriitoarea a suferit alături de companionul ei de viaţă literară. Argumentul că doar Gabriela Adameşteanu sau Dana Dumitriu ar fi prozatoare notabile nu stă în picioare, întrucât lor li se alătură o pleiadă de poete bune şi foarte bune stânjenite de regimul politic doar în măsura în care el oprima şi literatura bărbaţilor: Nina Cassian, Ana Blandiana, Angela Marinescu, Ileana Mălăncioiu, Constanţa Buzea, Mariana Marin, Marta Petreu sunt doar câteva dintre numele fără de care literatura postbelică poate fi cu greu înţeleasă. O fi comunismul responsabil de multe rele, însă nu cred că "mecanismele exluderii pe criterii de gen par să funcţioneze cu infinit mai multă precizie decât în câmpul literar interbelic". Mai ales că, din câte ştiu - dar aici ar fi nevoie, într-adevăr, de un studiu amănunţit -, afirmaţii critice precum cele citate la începutul acestei cronici sunt simţitor mai puţine în literatura română postbelică. Imaginea Scriitoarei a evoluat, aşadar, cu sau fără ajutorul totalitarismului.
Observaţia nu ştirbeşte însă cu nimic valoarea cărţii de faţă, unul dintre cele mai solide volume ale tinerei critici de azi, de plasat în raft alături de "G. Călinescu. A cincea esenţă" al lui Andrei Terian şi de "Avangarda română şi complexul periferiei" al lui Paul Cernat.
*) Bianca Burţa-Cernat, "Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică", Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011, 336 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
