• Leu / EUR4.9477
  • Leu / GBP5.8325
  • Leu / USD4.6725
Ziarul de Duminică

Cartea vieţii/ de Deborah Harkness

Cartea vieţii/ de Deborah Harkness

Autor: Ziarul de Duminica

18.06.2015, 23:39 1049

*

*     *

 

 Fantomele n-au prea multă substanţă. Ele nu sunt compuse decât din amintiri şi suflet. În vârful unuia dintre turnurile rotunde ale castelului Sept-Tours, Emily Mather îşi lipi o mână diafană de locul acela din mijlocul pieptului pe care, chiar şi acum, şi-l simţea îngreunat de teamă.

O să devină vreodată mai uşor? Vocea, ca şi restul fiinţei ei, îi era aproape imperceptibilă. Să veghezi? Să aştepţi? Să ştii?

Din câte am observat eu, nu, răspunse scurt Philippe de Clermont. Stătea cocoţat pe undeva prin apropiere şi îşi cerceta propriile degete transparente. Dintre toate lucrurile care-i displăceau la starea lui de fantomă (neputinţa de a o atinge pe soţia sa, Ysabeau, lipsa mirosurilor sau a gusturilor, faptul că nu avea muşchi pentru o luptă cu pumnii), invizibilitatea era prima pe listă. Îi amintea în permanenţă cât de neînsemnat devenise.

Chipul lui Emily se posomorî, iar Philippe se blestemă în gând. De la moartea ei, vrăjitoarea îi ţinuse mereu tovărăşie, înjumătăţindu-i singurătatea. Ce fusese în capul lui de lătrase la ea ca la o slujnică?

Poate că o să fie mai uşor când n-o să mai aibă nevoie de noi, zise Philippe  pe un ton mai blând. O fi fost el fantoma mai experimentată, însă Emily era cea care înţelegea metafizica situaţiei lor.

Lucrurile pe care i le spusese vrăjitoarea contraziceau tot ce ştia el despre lumea de apoi. Philippe credea că fiinţele vii îi văd pe morţi tocmai pentru că au nevoie de ceva din partea lor: sprijin, iertare, răzbunare. Emily insistase că acestea nu erau decât mituri omeneşti şi că, abia atunci când viii se linişteau şi îşi vedeau de viaţă mai departe, morţii puteau începe să le apară.

Informaţia aceasta făcuse ca neputinţa lui Ysabeau de a-l observa să fie oarecum mai uşor de suportat – dar nu cu mult.

– Abia aştept să-i văd reacţia lui Em. O să fie tare surprinsă!

Vocea caldă, de contralto, a Dianei se înălţă până spre creneluri.

Diana şi Matthew, rostiră Emily şi Philippe la unison, privind în jos către curtea pietruită ce înconjura castelul.

Acolo, zise Philippe, arătând spre alee. Chiar şi mort, avea ochi de vampir, mai ageri decât ai oricărui om. Pe deasupra, era încă mai chipeş decât ar fi trebuit, cu umerii lui laţi şi rânjetul drăcos. Cu acesta din urmă se întoarse şi o privi pe Emily, care nu se putu abţine să nu zâmbească la rândul ei. Formează un cuplu frumos, nu-i aşa? Uite cât de mult s-a schimbat fiul meu!

Trecerea vremii n-ar fi trebuit să-i afecteze pe vampiri, prin urmare Emily se aştepta să vadă acelaşi păr negru, atât de negru, încât căpăta sclipiri albăstrui, aceiaşi ochi schimbători, verzi-cenuşii, reci şi distanţi precum marea pe timp de iarnă, aceeaşi piele palidă şi aceeaşi gură mare. Dar, aşa cum îi sugerase Philippe, existau totuşi câteva diferenţe subtile. Matthew avea părul mai scurt şi îşi lăsase barbă, ce îl făcea să pară şi mai periculos, asemenea unui pirat. Lui Emily i se tăie răsuflarea.

Matthew e cumva mai… mare?

Este! L-am îngrăşat cât timp el şi Diana au fost aici în 1590. Cărţile îl înmuiaseră. Avea nevoie să se bată mai mult şi să citească mai puţin. Philippe susţinuse întotdeauna că prea multă educaţie strică. Matthew era dovada lui vie.

Şi Diana arată altfel. Îi seamănă mai mult mamei, cu părul ei lung, arămiu, zise Em, observând cea mai evidentă schimbare la nepoata sa.

Diana se împiedică de o piatră din pavaj, şi Matthew întinse imediat mâna s-o susţină. Altădată, Emily văzuse în obiceiul lui de a se învârti neîncetat în jurul Dianei un semn al firii lui peste măsură de protectoare, specifică vampirilor. Acum, cu perspicacitatea unei fantome, îşi dădea seama că tendinţa aceasta provenea din capacitatea lui supranaturală de a remarca orice schimbare în expresia Dianei, orice modificare de dispoziţie, orice urmă de oboseală ori de foame. Astăzi, totuşi, grija lui Matthew părea chiar mai concentrată, mai acută.

Nu numai părul Dianei s-a schimbat. Pe chipul lui Philippe se citea uimirea. Poartă un copil – copilul lui Matthew.

Emily îşi cercetă mai îndeaproape nepoata, folosindu-şi puterea sporită de înţelegere a adevărului pe care i-o oferise moartea. Philippe avea dreptate. Parţial.

Vrei să spui că poartă doi copii. Diana o să aibă gemeni.

Gemeni! zise el cu veneraţie în glas. Apoi îşi întoarse privirea, distras de apariţia soţiei sale. Uite-le pe Ysabeau şi Sarah, împreună cu Sophie şi Margaret!

Ce-o să se întâmple acum, Philippe? întrebă Emily, şi sufletul i se îngreună de presentimente.

Sfârşituri. Începuturi, dădu el un răspuns intenţionat nedesluşit.

Schimbări.

Dianei nu i-au plăcut niciodată schimbările, spuse Emily.

Asta pentru că se teme de ceea ce trebuie să devină, replică Philippe.

Marcus Whitmore avusese o mulţime de experienţe teribile din noaptea anului 1781, când Matthew de Clermont îl transformase în vampir. Nici una nu-l pregătise însă îndeajuns pentru chinul de azi, acela de a-i spune Dianei Bishop că îndrăgita ei mătuşă, Emily Mather, era moartă.

Marcus primise telefonul de la Ysabeau în timp ce el şi Nathaniel Wilson se uitau la ştiri la televizorul din biblioteca familiei. Sophie, soţia lui Nathaniel, şi bebeluşul lor, Margaret, moţăiau pe o canapea din apropiere.

– La templu! îi spusese Ysabeau cu răsuflarea tăiată, pe un ton cuprins de frenezie. Vino! Imediat!

Marcus îşi ascultase bunica fără să mai pună întrebări, luându-şi doar răgazul de a-i striga, în drum spre uşă, pe vărul său, Gallowglass, şi pe mătuşa Verin. Semiîntunericul serii de vară se adâncise şi mai mult pe măsură ce el se apropiase de poiana din vârful muntelui, luminată doar de puterea supranaturală pe care Marcus o zărise printre copaci. Părul i se zbârlise de magia care plutea în aer. Atunci simţise prezenţa unui vampir: Gerbert de Aurillac. Şi încă o prezenţă – a unui vrăjitor.

Pe holul din piatră se auziră paşi uşori, hotărâţi, care îl smulseră din trecut şi îl readuseră în prezent. Uşa cea grea se deschise, scârţâind ca întotdeauna.

– Bună, scumpule!

Marcus întoarse spatele priveliştii rurale de Auvergne şi trase adânc aer în piept. Mirosul lui Phoebe Taylor îi amintea de tufa de liliac ce creştea dincolo de uşa vopsită în roşu a gospodăriei deţinute de familia lui. Delicat, dar pătrunzător, parfumul simboliza pe atunci speranţa primăverii după iarna lungă din Massachusetts şi îi amintea de surâsul înţelegător al mamei lui, care murise cu mult timp în urmă. Acum nu-l mai făcea să se gândească decât la femeia măruntă, dar cu voinţă de fier, ce stătea în faţa lui.

– Totul o să fie bine.

Phoebe ridică mâinile şi îi îndreptă gulerul, cu ochii măslinii plini de îngrijorare. Marcus începuse să poarte haine mai elegante decât tricourile de la concerte cam tot pe vremea când se apucase să-şi semneze scrisorile „Marcus de Clermont“, în loc de „Marcus Whitmore“, numele sub care îl cunoscuse ea, înainte ca el să-i povestească despre vampiri, taţi în vârstă de o mie cinci sute de ani, castele franţuzeşti pline de rubedenii ameninţătoare şi despre o vrăjitoare pe nume Diana Bishop. După părerea lui Marcus, era nici mai mult, nici mai puţin decât un miracol că Phoebe îi rămăsese alături.

– Ba nu. N-o să fie! El îi luă o mână şi-i sărută palma. Phoebe nu-l cunoştea pe Matthew. Rămâi aici cu Nathaniel şi cu ceilalţi! Te rog!

– Pentru ultima oară, Marcus Whitmore, am să fiu lângă tine când o să-ţi întâmpini tatăl şi pe soţia lui. Nu cred că mai avem ce discuta. Phoebe îi întinse mâna. Mergem?

Marcus îşi puse mâna într-a ei, dar, în loc s-o urmeze spre uşă, aşa cum se aştepta ea, o trase către el. Phoebe se trezi lipită de pieptul iubitului ei, cu o mână încleştată într-a lui şi cu cealaltă

lipită în dreptul inimii. Îl privi surprinsă.

– Foarte bine. Dar, dacă mă însoţeşti, Phoebe, am nişte condiţii. În primul rând, stai tot timpul cu mine ori cu Ysabeau.

Fata deschise gura să protesteze, însă aerul serios al lui Marcus o amuţi.

– În al doilea rând, dacă îţi spun să ieşi din cameră, ieşi. Fără întârziere. Fără întrebări. Te duci direct la Fernando. El o să fie ori în capelă, ori în bucătărie. Cercetă chipul iubitei sale şi zări

o încuviinţare prudentă. În al treilea rând, nu te apropii, sub nici o formă, de tatăl meu la mai puţin de o lungime de braţ. De acord?

Phoebe dădu din cap în semn de încuviinţare. Ca orice bun diplomat, era pregătită să respecte regulile lui Marcus. Pentru moment. Dar, dacă tatăl lui urma să se dovedească un monstru,

aşa cum păreau a-l considera unii dintre cei ai casei, atunci Phoebe avea să facă ceea ce trebuia.

 

Fernando Gonçalves turnă ouăle bătute în tigaia încinsă, acoperind cartofii rumeniţi care se aflau deja acolo. Tortilla lui spaniolă era unul dintre puţinele feluri de mâncare pe care Sarah Bishop accepta să le mănânce, iar azi, mai mult ca oricând, vrăjitoarea avea nevoie de hrană.

Gallowglass stătea la masa din bucătărie, culegând picături de ceară dintr-o crăpătură făcută în scândurile străvechi. Cu părul lui blond, lung până la baza gâtului, şi constituţia musculoasă, semăna mai mult cu un urs posac. Tatuajele i se încolăceau în jurul antebraţelor şi al bicepşilor, în vârtejuri de culori strălucitoare. Imaginile reprezentate dezvăluiau ce subiecte îl preocupau pe Gallowglass în momentul respectiv, căci un tatuaj rezistă doar câteva luni pe pielea unui vampir. În clipa aceea, el părea să mediteze la rădăcinile sale, căci braţele îi erau acoperite de noduri celtice, de rune şi bestii fabuloase, născute în miturile şi legendele scandinave ori galice.

– Nu-ţi mai face atâtea griji!

Vocea lui Fernando era caldă şi cultivată precum vinul de Xeres învechit în butoaie de stejar.

Gallowglass ridică ochii pentru o clipă, apoi îşi îndreptă din nou atenţia către ceară.

– Nimeni n-o să-l împiedice pe Matthew să facă ceea ce trebuie, Gallowglass. Răzbunarea morţii lui Emily e o chestiune de onoare.

Fernando opri focul şi veni la masă lângă scoţian. Picioarele lui goale păşiră în tăcere pe podelele acoperite cu lespezi de piatră. Îşi lăsă în jos mânecile cămăşii albe, care arăta ca scoasă din cutie, în ciuda orelor petrecute de proprietarul ei în bucătărie. Fernando îşi vârî cămaşa în blugi şi îşi trecu degetele prin părul negru, ondulat.

– Ştii că Marcus o să încerce să ia vina asupra sa, zise Gallowglass. Dar Emily n-a murit din cauza lui.

Scena de pe munte fusese ciudat de paşnică, în situaţia dată. Gallowglass ajunsese la templu cu doar câteva secunde după Marcus. Nu găsise acolo decât linişte şi priveliştea lui Emily Mather stând în genunchi în interiorul unui cerc format din pietre albicioase. Vrăjitorul Peter Knox se afla lângă ea, cu mâinile pe capul ei şi pe chip cu o expresie nerăbdătoare, înfometată chiar.

Gerbert de Aurillac, cel mai apropiat vecin-vampir al familiei de Clermont, îi privea cu interes.

– Emily!

Urletul speriat al lui Sarah sfâşiase tăcerea cu atâta forţă, încât până şi Gerbert făcuse un pas înapoi. Înspăimântat, Knox îi dăduse drumul lui Emily, care se prăbuşise la pământ inconştientă. Sarah îl gonise cu o vrajă plină de forţă, azvârlindu-l în capătul celălalt al luminişului.

– Nu, nu Marcus a omorât-o, zise Fernando, atrăgându-i atenţia lui Gallowglass. Dar neglijenţa lui…

– Lipsa de experienţă, interveni Gallowglass.

– Neglijenţa lui, repetă Fernando, a jucat un rol. Marcus ştie asta şi îşi asumă răspunderea.

– Marcus n-a cerut să fie conducător, mormăi Gallowglass.

– Nu. Eu l-am propus, iar Matthew a fost de acord că e cea mai bună decizie.

Fernando îl strânse scurt de umăr pe Gallowglass, apoi se întoarse lângă aragaz.

– Pentru asta te-ai întors? Te simţi vinovat că ai refuzat să conduci frăţia atunci când Matthew ţi-a cerut ajutorul?

Nimeni nu fusese mai surprins decât Gallowglass atunci când Fernando îşi făcuse apariţia la Sept-Tours. Gonçalves evitase castelul încă din secolul al XIV-lea, când murise tatăl lui Gallowglass, Hugh de Clermont.

– Mă aflu aici pentru că Matthew mi-a fost alături după ce regele francez l-a executat pe Hugh. La vremea aceea eram singur pe lume cu durerea mea. Tonul lui Fernando era aspru. Şi am refuzat să conduc Cavalerii lui Lazăr pentru că nu sunt un de Clermont.

– Ai fost perechea tatei! protestă Gallowglass. Eşti un de Clermont tot atât de mult cât Ysabeau ori copiii ei!

Fernando închise cu grijă uşa cuptorului.

Sunt perechea lui Hugh, zise el, stând în continuare cu spatele.

Pentru mine, tatăl tău nu va face niciodată parte din trecut.

– Scuze, Fernando! zise Gallowglass îndurerat.

Deşi Hugh era mort de aproape şapte secole, Fernando nu-şi revenise de pe urma pierderii. Gallowglass se îndoia că avea să-şi revină vreodată.

– Cât despre faptul că aş fi un de Clermont, vorbi mai departe Gonçalves, privind fix peretele de deasupra cuptorului, Philippe nu era de acord cu tine.

Gallowglass reîncepu să culeagă ceara cu gesturi nervoase. Fernando turnă vin roşu în două pahare şi le aduse la masă.

– Poftim! spuse el, împingând unul spre Gallowglass. Şi tu o să ai nevoie de putere azi.

Marthe dădu buzna în bucătărie. Menajera lui Ysabeau era stăpână peste partea aceasta a castelului şi nu-i făcea plăcere prezenţa unor intruşi, Le aruncă o privire acră lui Fernando şi Gallowglass, apoi adulmecă aerul şi smuci uşa cuptorului.

– Aia e cea mai bună tigaie a mea! zise ea pe un ton acuzator.

– Ştiu. Tocmai de aceea o folosesc, răspunse Fernando, luând o înghiţitură de vin.

– Locul tău nu-i în bucătărie, Dom Fernando. Du-te sus! Ia-l şi pe Gallowglass cu tine!

Marthe apucă un pliculeţ de ceai şi un ceainic de pe raftul de lângă chiuvetă. Atunci observă ibricul înfăşurat în prosop, ce stătea pe o tavă lângă nişte ceşti, farfuriuţe, puţin lapte şi zahăr.

Încruntătura i se adânci.

– Cu ce te deranjează prezenţa mea aici? întrebă Fernando.

– Tu nu eşti slujitor, spuse Marthe.

Săltă capacul ibricului şi mirosi bănuitoare conţinutul.

– E preferatul Dianei. Tu mi-ai spus ce-i place, mai ţii minte?

Fernando zâmbi cu tristeţe.

– Toţi cei din casa asta îi slujesc pe membrii familiei de Clermont, Marthe. Singura diferenţă este că tu, Alain şi Victoire sunteţi plătiţi cu generozitate pentru asta. De la noi, ceilalţi, se aşteaptă să fim recunoscători pentru privilegiul acordat.

– Şi pe bună dreptate. Câţi alţi manjaang nu visează să facă parte din familia de Clermont! Ai grijă să nu uiţi asta pe viitor! Şi nici lămâia să n-o mai uiţi, Dom Fernando! zise Marthe, accentuându-i titlul nobiliar, şi luă tava cu ceai. Apropo, ţi se ard ouăle.

Fernando sări să le salveze.

– Cât despre tine, continuă Marthe, aţintindu-şi ochii negri asupra lui Gallowglass, nu ne-ai spus tot ce ar fi trebuit despre Matthew şi soţia lui.

Cu un aer vinovat, Gallowglass îşi coborî privirea spre paharul de vin.

Madame bunica ta o să se ocupe de tine mai târziu.

Pe această notă vag ameninţătoare, Marthe ieşi ţanţoşă din încăpere.

– Ce-ai mai făcut acum? întrebă Fernando, punându-şi tortilla (care nu era distrusă, Alhamdulillah!) pe aragaz.

Îndelungata experienţă îl învăţase că, indiferent de încurcătura în care intrase, Gallowglass acţionase cu bune intenţii şi neglijând complet eventualitatea unui dezastru.

– Păăăi, începu Gallowglass, lungind vocalele aşa cum numai un scoţian era în stare, s-ar putea să fi omis unul sau două detalii.

– Cum ar fi? zise Fernando, simţind un iz de catastrofă printre miresmele casnice din bucătărie.

– Cum ar fi faptul că mătuşa e gravidă. Cu nimeni altul decât cu Matthew. Şi faptul că bunicul a adoptat-o. Doamne, jurământul lui pecetluit cu sânge a fost asurzitor! Gallowglass părea îngândurat. Crezi că o să-l mai putem auzi?

Fernando rămăsese în picioare, cu gura căscată, mut de uimire.

– Nu te uita aşa la mine! Nu mi s-a părut corect să bat toba despre bebeluş. Femeile pot fi ciudate când vine vorba de chestii din astea. Iar Philippe i-a povestit mătuşii Verin despre jurământul pecetluit cu sânge în 1945, înainte să moară, şi nici ea n-a scos vreun

cuvânt, spuse Gallowglass pe un ton defensiv.

O zguduitură sfâşie aerul, ca şi cum ar fi fost detonată o bombă tăcută. Ceva verde şi înflăcărat zbură prin dreptul ferestrei de la bucătărie.

– Ce naiba a fost asta?

Fernando deschise uşa dintr-o smucitură şi îşi feri ochii cu mâna de lumina puternică a soarelui.

– O vrăjitoare scoasă din sărite, îmi imaginez. Tonul lui Gallowglass era posomorât.

– Sarah trebuie să le fi dat Dianei şi lui Matthew vestea despre Emily.

– Nu explozia. Asta!

Fernando arătă spre clopotniţa bisericii Saint-Lucien, în jurul căreia se învârtea o creatură scuipătoare de foc, cu aripi şi două picioare. Gallowglass se ridică să vadă mai bine.

– E Corra. Merge oriunde merge şi mătuşa, zise el pe un ton neutru.

– Dar e un dragon!

Fernando îşi întoarse privirea speriată către nepotul său.

– Bah! Nu-i nici un dragon. Nu vezi că are doar două picioare?

E un balaur.

Gallowglass îşi răsuci braţul, dând la iveală un tatuaj ce reprezenta o fiinţă înaripată, foarte asemănătoare cu dihania care plutea prin aer.

– Ca ăsta. S-ar putea să fi omis eu unul sau două detalii, dar i-am avertizat pe toţi că mătuşa Diana n-o să mai fie vrăjitoarea care era.

 

Fragment din Cartea vieţii de Deborah Harkness, finalul trilogiei Cartea pierdută a vrăjitoarelor, în curs de apariţie la Editura Litera. Traducere de Ana Dragomirescu

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - vineri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9477
Diferență: 0,0061
Ieri: 4.9474
Azi: 4.6725
Diferență: -0,8825
Ieri: 4.7141
Azi: 5.8325
Diferență: -0,1353
Ieri: 5.8404
Azi: 4.8048
Diferență: -0,4599
Ieri: 4.8270