Ziarul de Duminică

Casele Bucureştilor (XXXIV). Dispărute (II)/ de dr. Alexandru Popescu

Casele Bucureştilor (XXXIV). Dispărute (II)/ de dr. Alexandru Popescu

Galerie foto

Autor: Dr. Alexandru Popescu

31.03.2016, 23:43 759

Focare de cultură şi nu numai

Din păcate, între casele dispărute, devenite amintiri s-au aflat şi clădiri aparţinând unor personalităţi care au jucat un rol important în viaţa spirituală şi politică a vremii. Ridicate în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, aceste case au devenit puncte de referinţă pe harta Bucureştilor până spre mijlocul celui următor, unele supravieţuind chiar până în anii regimului comunist care a făcut ceea ce nu reuşise „dintele vremii”: le-a demolat.

 

CASA TITU MAIORESCU, str. Mercur nr. 1, Bucureşti, construită cca. 1870.

Această casă a devenit celebră, un adevărat focar cultural dar şi politic curând după ridicarea sa dat fiind că aici s-au desfăşurat lucrările Societăţii „Junimea” după mutarea sa de la Iaşi la Bucureşti. Între alte momente memorabile care au avut loc aici se numără şi data de 24 aprilie 1882, când Mihai Eminescu a citit poemul său „Luceafărul”, după cum ne încredinţează placa memorială aflată pe blocul unde se afla casa lui Titu Maiorescu. El însuşi şi-a conceput aici unele dintre cele mai importante lucrări ale sale. Tot în această casă aveau loc întruniri în care se discutau problemele politice ale partidului şi guvernului conduse de Maiorescu şi, în general, imobilul era frecventat de unele din cele mai importante personalităţi ale ţării.

De altfel, casa de pe strada Mercur la întretăierea cu strada Poştei Vechi se afla într-o zonă în care se găseau imobile aparţinând şi altor personalităţi ale Bucureştilor şi ţării, între care D.A. Sturza şi Alexandru Marghiloman Şi tot în acest spaţiu s-a aflat una dintre cele mai importante instituţii artistice ale Capitalei, Muzeul Simu, demolat ulterior. Nu întâmplător această zonă era cunoscută şi ca „Strada El Dorado”. Ulterior, strada a purtat numele omului politic lui D. A. Sturza, iar apoi acela al pictorului Artur Verona.

Dar nu numai din aceste motive casa lui Titu Maiorescu şi-a câştigat renumele, ci şi prin calităţile sale arhitecturale, cu elemente stilistice de inspiraţie greco-romană, profilul său stilistic aparţinând formelor academismului de şcoală franceză. Planul său era simetric, bine echilibrat, organizat în jurul axului central pe care se aflau cele două porţi.

Dinspre strada Poşta Veche, se ajungea pe o terasă cu două coloane ionice. Intrarea în casă se făcea printr-un hol spre care se deschideau uşile pictate ale încăperilor vecine. Spre est se deschidea o curte de unde erau accesibile grajdurile şi anexele. Casa era împrejmuită de un gard masiv cu soclu şi stâlpi din piatră, iar între ei erau montate panouri din fier forjat.

O descriere a interiorului casei aparţine unuia din membrii cenaclului „Junimii” Iancu Cerkez : „Erau deschise camera de lucru, înconjurată de o bibliotecă, având un birou de stejar la mijloc, şi salonul de alături, foarte mobilat şi ornat cu câteva busturi Schopenhauer, Poe, Venus din Milo”. Iar  în ceea ce priveşte exteriorul: „Dintr-un salonaş, dădeai într-o lojă sau o terasă acoperită, ce da într-o grădiniţă plină de verdeaţă şi boschete de trandafiri. Acolo îi plăcea lui Maiorescu să lucreze dimineaţa. Prânzurile şi serile la acest savant şi eminent bărbat al ţării sunt printre cele mai agreabile amintiri ale mele.”

Este de remarcat că Titu Maiorescu  era preocupat şi de confortul locuinţei sale, aşa cum remarcă şi  George Călinescu care nota pe baza însemnărilor zilnice ale omului de cultură familiarizat cu noutăţile din acest domeniu din vestul Europei că locuinţa era dotată cu cele mai noi inovaţii tehnice. În 1885, „îşi instalase sonerie electrică, pe care învăţase să o manipuleze singur” şi avea „watter-closet englezesc”.

Mai ales cutremurele au afectat aspectul casei, Releveul realizat în 1948 de studenţii Facultăţii de Arhitectură arată că acesteia a i se redusese semnificativ înălţimea, golurile fuseseră astupate, astfel încât cu greu se putea recompune silueta iniţială. În cele din urmă casa lui Titu Maiorescu a fost demolată, cu ea dispărând unul dintre monumentele culturale şi arhitectonice ale Bucureştilor.

Un alt loc important pentru perioada pe care Eminescu a petrecut-o în Bucureşti este casa în care a locuit Ion Slavici şi unde acesta l-a adăpostit, în 1883, pe poet, potrivit plăcii memoriale de pe un bloc din Piaţa Amzei ridicat pe locul unde s-a aflat acest imobil.


CASA GRIGORE PEUCESCU Strada Boteanu nr 3A.

Şi acest imobil, din păcate şi el dispărut, aparţinând , omului politic si avocatului, ministru şi membru al Partidului Conservator în a doua jumătate a secolului al XIX se  numără printre casele legate de numele lui Mihai Eminescu, aici citind poetul pentru prima oară „Scrisoarea III”, cum ne încredinţează placa memorială fixată însă la distanţă de locul în care se afla casa. Ca şi Casa lui Maiorescu şi aceasta adăpostea un cenaclu literar, fiind frecventată de personalităţi culturale şi politice ale vremii, aici fiind luate unele din cele mai importante hotărâri din acest domeniu. După moartea lui Peucescu, în 1897, o vreme aici a funcţionat sediul legaţiei Austro-Ungariei.

Regele Carol I a cumpărat o parte din Casele Peucescu pe care la va demola pentru a face loc noii clădiri a „Fundaţiei”.
Clădirea, ridicată după planurile arhitectului Paul Gottereau a fost reconstituită într-un mod, am spune, nefericit.
 

CASA CERKEZ, Calea Victoriei nr. 155, construită în 1888

La sfârşitul secolului al XIX-lea,  inginerul Grigore P. Cerkez cumpără un teren la intersecţia Căii Victoria cu strada Sevastopol,  aflat la oarecare depărtare de nucleul de atunci al Bucureştilor. Totuşi în această zonă îşi ridicaseră case unele familii înstărite, dat fiind că era un spaţiu liniştit. În 1887 construcţia casei este începută, fiind terminată, cel mai probabil, în anul următor.

Imobilul avea două nivele şi o mansardă generoasă, din punct de vedere stilistic încadrându-se neogoticului francez. Personalitatea casei era conferită şi detaliile sofisticate din piatră ce decorau soclul, de cornişă şi profilurile orizontale intermediare, dar mai ales de balcoanele şi golurile ferestrelor

Interiorul era dominat de holul central, cu o elegantă scară din lemn decorată cu motive de inspiraţie gotică şi de sala de festivităţi unde aveau loc reuniuni vestite ale protipendadei bucureştene de la începutul secolului trecut

În colţul de nord-vest fusese amplasată o scară zveltă din lemn care conducea spre o terasă amplă deschisă spre grădină, iar pe peretele opus se găsea un şemineu monumental din piatră frumos decorat.

Aşa cum se arată în lucrarea citată „Documente de arhitectură din România”,  modificarea aliniamentului străzii Sevastopol va duce la exproprierea unei părţi a terenului pe care se afla imobilul, iar, după 1911, aici se va construi o anexă, destinată garajelor şi servitorilor.

După moartea proprietarilor, în anii 1940, imobilul  naţionalizat a fost ocupat de persoane care nu s-au ocupat de întreţinerea sa corespunzătoare, faţadele fiind afectate şi de bombardamentele din 1944. Pentru câteva decenii aici îşi va avea sediul Uniunea Artiştilor Plastici.

Cutremurul din martie 1977 avariază clădirea, iar autorităţile comuniste, în loc să se ocupe de refacerea sa, iau măsura demolării imobilului, ceea ce a dus la dispariţia unei „clădiri emblematice pentru arhitectura bucureşteană de la sfârşitul secolului al XIX-lea”.

În cursul acestei operaţiuni, care poate fi considerată barbară,  zidurile, statuetele, vitraliile, şemineul, tâmplăriile şi lambriurile s-au prăbuşit sub loviturile târnăcoapelor, iar resturile sale au fost încărcate în camioane şi aruncate pe maidanele de la marginea oraşului.

 

Fără îndoială, dacă ar fi avut şansa să supravieţuiască unei degradări inerente, dar mai ales unor măsuri arbitrare, aceste case ar fi împodobit peisajul spiritual şi arhitectural al Bucureştilor, puncte de referinţă ale unui trecut generos, dar greu încercat, găsindu-şi locul cuvenit pe „Lista monumentelor istorice”.

AFACERI DE LA ZERO