Ziarul de Duminică

Ce ascunde servieta profesorului?/ de Elisabeta Lăsconi

Ce ascunde servieta profesorului?/ de Elisabeta Lăsconi

Autor: Elisabeta Lasconi

06.08.2015, 23:52 110

Hiromi Kawakami este una dintre figurile proeminente ale prozei feminine din arhipelagul nipon, alături de Yoko Ogawa. Scriitoarea a obţinut Premiul Akutagawa în 1996 pentru Hebi wo fumu (Păşind pe un şarpe), în 2000 romanul Oboreru primeşte premiul japonez pentru literatură, iar în 2001 este laureata Premiului Tanizaki pentru romanul Sensei no kaban, adaptat pentru televiziune de scriitorul şi regizorul Teruhiko Kuze. Au urmat în şir alte romane: Furudogu Nakano Shoten (2005), Manazuru (2006) şi Pasuta Mashin Yurei (2010). Nishino Yukihiko no koi to boken (Cele zece iubiri ale lui Nishino, 2006) a fost ecranizat în 2014. Tot în 2014, scriitoarea a primit Premiul Yomiuri pentru cel mai nou roman – Suisei. Editura Polirom i-a publicat deja două romane – Vreme ciudată la Tokio şi Cele zece iubiri ale lui Nishino, are în pregătire al treilea roman – Prăvălia cu vechituri a domnului Nagano.

Romanul Sensei no kaban (în traducere Servieta profesorului) apare în limba română cu alt titlu – Vreme ciudată la Tokio, ce intrigă mai mult decât cel original. Lectura lămureşte că nu doar vremea este ciudată la Tokyo, cât mai ales oamenii şi povestea lor: o poveste de dragoste, absolut stranie, în care totul pare bizar, căci pe îndrăgostiţi îi separă bariera unei diferenţe de vârstă de treizeci de ani, şi relaţia din trecut: bărbatul i-a fost sensei femeii, adică profesor în anii de liceu. Dincolo de asemenea ciudăţenii, se vede întâlnirea dintre două singurătăţi, căci şi Tsukiko şi sensei par oameni de prisos, parcă rătăcind ca străini prin propria lor viaţă.

Tsukiko este o femeie tânără ce se apropie de patruzeci de ani, iar sensei este un profesor pensionar, cu nelipsita lui servietă, ei se întâlnesc din întâmplare într-un mic local. Îi surprinde coincidenţa: comandau aceeaşi băutură şi aceleaşi feluri de mâncare. Tânăra îşi dă seama că domnul vârstnic i-a fost profesor de literatură japoneză în liceu, fără să păstreze amintiri prea multe, căci n-o pasiona literatura. Întâlnirile devin tot mai frecvente, ajung să se transforme în mici aventuri: o excursie făcută cu maşina la cules de ciuperci, peştii cumpăraţi de la piaţă, sărbătoarea florilor de cireş, contemplarea stelelor căzătoare într-o noapte de toamnă.

Scris din perspectiva lui Tsukiko, romanul surprinde psihologia femeii japoneze contemporane, ieşită din spaţiul tradiţional, alunecând între slujba ce nu pare prea interesantă şi o viaţă banală, cu opriri în cafenele şi mici localuri. Un soi de căutare fără ţintă, o derivă lină, lipsită de nelinişti. Într-un monolog, Tsukiko îşi rezumă tot modul de viaţă: „Până acum m-am descurcat foarte bine de una singură. Pot să şi beau de una singură, să mă ameţesc de una singură şi să mă distrez tot de una singură.” La rândul lui, sensei se poate confesa cuiva despre căsătoria lui cu o femeie cu personalitate puternică şi plină de ciudăţenii.

Cele două fiinţe atât de ciudate ajung să se iubească, să-şi depăşească inhibiţiile şi să împărtăşească micile bucurii. Există un episod din excursia pe insulă, când Tsukiko intrigată de zgomotul din camera lui sensei dă buzna, dornică să vadă ce se întâmplă, şi-l găseşte compunând un haiku, cerându-i ajutor să găsească ultimul vers. Tsukiko se porneşte să scrie ea însăşi mai multe haiku, până la epuizare. Aici se văd afinităţi ale celor doi, aceeaşi sensibilitate, mai mult decât în plăcerea de a mânca supa miso, tofu fiert cu cod şi frunze de crizantemă.

Întâlnirile întâmplătoare şi tot mai puţin întâmplătoare durează doi ani, iar „relaţia oficială” alţi trei ani, şi totul se încheie cu dispariţia lui sensei. Abia atunci începe Tsukiko să înţeleagă poezia şi recită singură în casă poemul lui Irako Seikaku: „Însingurat bătut-am cale lungă / Veşmântu-mi zdrenţuit nu mi-a ţinut de frig / Cerul senin din astă seară / Îmi frânge inima îndurerată înzecit.” Dar în afara poeziei, sensei îi lasă ei ca moştenire servieta de care nu se despărţea, iar ultimul paragraf se explică tâlcul titlului original: „În astfel de seri deschid servieta lui sensei şi mă uit înăuntru. Acolo se cască un spaţiu gol unde nu se găseşte nimic. Nimic altceva decât un ocean de deşertăciune.”

 

Hiromi Kawakami, Vreme ciudată la Tokio, traducere din limba japoneză şi note de Diana-Elena Tihan, Editura Polirom, 2015, 208 pag.

AFACERI DE LA ZERO