Faptul că personajul despre care o să vă vorbesc este unul real, în carne şi oase (multe şi una şi celelalte) nu are prea multă importanţă. Putea fi născocit. Întâmplător, l-am cunoscut recent şi mi-a istorisit, cu aerul că vorbeşte despre altcineva, povestea vieţii sale. S-a născut la sfârşitul anilor 50 şi a cunoscut, fără să se plângă o clipă de ea (cum nu se plânge vreodată de niciunul dintre neajunsurile cotidianului), toată mizeria epocii de aur.
După un an şi şase luni, a ieşit la suprafaţă doar cât să-şi dea funinginea jos de pe chip şi, cu un sentiment pur românesc al fatalităţii, a acceptat să lucreze din nou în măruntaiele pământului (preţ de încă 20 de ani, de data aceasta în construcţii edilitare, prin hrubele de sub Casa Poporului, între altele), pentru că, nu-i aşa, devenise un specialist al întunericului. A fost, cred eu, felul lui de a nu cere nimic de la viaţă, de a se purta ca un hidalgo al resemnării, fără speranţa în vreo răsplată ulterioară şi, în general, fără nicio speranţă.
Prin 2005, un întreprinzător francez, încântat de robusteţea lui fizică, şi mai ales, de faptul că părea genul de om care duce orice lucru început până la capăt, i-a propus să vină să lucreze lângă Paris, în micul, dar prosperul său comerţ: voiajuri de plăcere cu montgolfierele prin Picardie. A acceptat nu cu sentimentul că a ajuns, în fine, la liman, ci mai degrabă pentru că nu ştia să spună nu. De-atunci, prietenul meu (ştiu că termenul nu este cel mai exact, dar n-o să fie el cel care să mă contrazică) urmăreşte, opt luni pe an, baloane. Inventate acum 225 de ani, imperialele năluci colorate merg în bătaia vântului, fără a putea fi dirijate. Amatorii (ademeniţi de reclama leşinată a firmei: "Descoperiţi, cu capul în nori, o activitate hărăzită tuturor visătorilor în căutare de romantism: montgolfiera") se suie în nacelă (replica diurnă, ascensională a "coliviei" din mină) şi se lasă, uneori sute de kilometri, purtaţi de adieri. De la nivelul solului, Grişa urmăreşte balonul, de fapt bătaia vântului, sau cine ştie ce giruete interioare, urmând ca, la sfârşitul călătoriei, să-i recupereze pe călători şi balonul, pe care îi aduce înapoi la bază. N-am îndrăznit să-l întreb dacă-i place ce face, dacă se simte bine uitându-se mereu în sus, în albastru, de teamă că-l stingheresc. Dar şi, mai ales, îngrozit că ar fi putut să-mi spună că, între zenit şi nadir nu-i nicio diferenţă şi că nu contează dacă mergi în sus sau în jos, important e să călătoreşti. Aşa încât, stârnit de deziluzia acestui răspuns nicicând formulat, revin la întrebarea din titlu: Care este cea mai frumoasă meserie din lume?
Răspunsul, prieteni, este vânare de vânt, ar spune el. Sau, aş zice eu după ce i-am aflat ultima îndeletnicire, vânarea de vânt.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
