Intr-o zi dinainte de 1989 ma aflam, la volanul masinii mele, pe Calea Dorobanti, cand m-a fluierat autoritar un militian de la circulatie. Am tras pe dreapta, asteptand sa aflu de ce abatere ma facusem vinovat. Eram convins ca gresisem cu ceva.
Militianul s-a apropiat de geamul deschis si m-a intrebat:
– Sunteti Alex Stefanescu?
– Da.
– Criticul literar?
– Da.
Nu mai intelegeam nimic. De ce il interesa profesia mea?
– Eu sunt sergentul major P.D. De mult voiam sa va cunosc. Stiti... scriu versuri.
L-am privit atent. Sergentul era inalt si frumos, semana cu Eminescu. I-am multumit lui Dumnezeu ca nu intentiona sa ma amendeze. Inundat de un val de recunostinta, am devenit prietenos.
– Ma bucur ca scrieti versuri. E o ocupatie nobila. Cu ce pot sa va fiu de folos?
– As vrea sa le cititi si dv. si sa-mi spuneti daca au vreo valoare.
– Sigur ca da, cu placere.
Tanarul militian a scos din buzunarul de la piept un caiet cu versuri si mi l-a incredintat. I-am lasat numarul meu de telefon de la Romania libera, unde lucram, si ne-am despartit.
Versurile, naive, erau scrise cu sensibilitate. Am ales un poem, l-am transformat putin si l-am publicat intr-o revista literara. P. D., care citea cu pasiune toate revistele literare, a aflat imediat si, fericit, mi-a dat un telefon la Casa Scanteii:
– Ati facut un lucru extraordinar pentru mine. As vrea sa vin la dv. si sa va aduc o sticla de whisky.
– Multumesc, dar nu am nevoie.
Dupa cateva minute, P. D. m-a sunat din nou:
– Inteleg, o sticla de whisky nu primiti. Dar un buchet de flori pentru sotia dv. pot sa va aduc?
M-am gandit sa nu-i stric bucuria.
– Asta da. Dar n-are rost sa veniti aici. Unde sunteti de serviciu?
Mi-a spus unde si am stabilit ca, in drum spre casa, sa opresc in dreptul lui. I-am cerut, cu umor, sa ma fluiere, ca la prima noastra intalnire.
Zis si facut. Iata insa ca, inainte de pleca spre casa, mi-a venit ideea sa-i fac o farsa lui Gabriel Dimisianu, care urma sa mearga cu mine in masina. I-am spus:
– Gabriel, nu stiu ce se intampla, dar de la o vreme incoace, militenii de la circulatie ma opresc si-mi dau flori.
Gabriel a ras, ca de o gluma nastrusnica.
– Vorbesc serios. Nu stiu ce sa mai fac cu atatea buchete.
A ramas sceptic. Iata insa ca, dupa ce am parcurs cativa kilometri cu masina, s-a auzit fluieratul imperativ al unui militian. Gabriel, solidar cu mine, s-a indignat:
– Ce vrea asta? Cine stie de ce fleac se leaga, in loc sa dirijeze circulatia!
Militianul a venit insa, emotionat, cu un buchet de flori si mi l-a inmanat solemn. N-am cuvinte sa descriu uimirea lui Gabriel Dimisianu. Mi-ar trebui geniu. Cert este ca el imi povestea mie, siderat, ce se petrecuse:
– Ti-a dat flori! Ti-a dat flori!
– Pai... tu imi spui asta? Eu ti-o spun, de cand ne-am suit in masina, si tu nu ma crezi.
Gabriel Dimisianu este un om sobru, care cand povesteste ceva nu obisnuieste sa exagereze. Si totusi, ulterior, ori de cate ori venea vorba despre cele intamplate, el spunea cu toata convingerea:
– Am vazut cu ochii mei: pe Alex toti militienii de la circulatie il opresc si ii dau flori.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
