In dorinta de a anima, cumva, peisajul teatral autohton, destul de obosit si de lipsit de varietate, cate cineva (reprezentant, de obicei, al "noii regii" sau al "noii critici") se apuca din cand in cand sa nascoceasca si sa arunce "pe piata" posibile teme de controversa; seminte de scandal, cum ar veni. Printre acestea apare, periodic, subiectul conflictului dintre generatii; in speta, al teatrului "novator" practicat de tineri in contrast cu teatrul "depasit" produs de... ceilalti. Nimic mai fals, dupa parerea mea.
Pentru ca asemenea categorisiri pacatuiesc printr-o generalizare simplista, mai niciodata confirmata de fapte, de genul "italienii sunt buni cantareti" sau "rusii sunt betivi". A observa ca unii italieni canta frumos (mai frumos, de pilda, decat unii englezi) si ca unii rusi nu duc paharul la ureche (spre deosebire, nu-i asa?, de majoritatea romanilor) este a emite, la randul tau, un loc comun - mai putin frecventat, totusi, decat acelea pe care el le contrazice. Dar, fireste, viata noastra ar fi mult mai grea fara truisme.
Venind la chestiunea strict teatrala, iata un contraexemplu: unul dintre regizorii cei mai inovatori si mai dispretuitori fata de caile batute se numeste Alexandru Tocilescu si are 60 si... de ani. Toca - apelativul sub care e identificat in teatrul romanesc - este intotdeauna, pe scena, in raspar cu miscarea generala; sau cu incremenirea generala. Fie ca dezgroapa din uitare texte romanesti suprarealiste (Poate, Eleonora de Gellu Naum), fie ca avanseaza, pe "prima scena a tarii", O scrisoare pierduta cu Dandanache in chip de conte Dracula, fie ca ofera, cu Bizarmonia lui Nicolae Brandus, primul exemplar autohton de teatru "instrumental" (si amintesc aici numai ispravile lui postdecembriste), Toca este, in permanenta, in cautare si, cel mai adesea, in gasire de noutate. Nu da la iveala numai capodopere - ar fi de-a dreptul inuman s-o faca -, dar, fara sa oboseasca si fara sa se descurajeze, cauta. Mereu si pretutindeni.
Cea mai recenta cautare a sa a prins trup (si spirit) de curand, la Teatrul "Bulandra": Elizaveta Bam de Daniil Harms. Ce-i drept, materialele publicitare numesc intreprinderea "opera bufa de Irinel Anghel, regia: Alexandru Tocilescu", sugerand astfel ca participarea lui Toca la crearea spectacolului a fost una mai degraba organizatorica. Personal, cred ca numai cineva avand, pe de o parte, fascinatia fata de inedit si, pe de alta parte, solida cultura muzicala a regizorului se putea gandi sa transforme scurtul si, practic, necunoscutul text al lui Harms, scris in 1927, in fapt scenic dramatico-muzical. Ineditul sta, in cazul de fata, in autor si opera sa. Daniil Harms (pseudonim al lui Daniil Ivanovici Iuvaciov) s-a nascut in agitatul an 1905, la Sankt-Petersburg, a trait social si a creat, socandu-si contemporanii prin extravagante de comportament si scriitura, in epoca romantic-revolutionar-liberala dintre 1917 si 1925, a supravietuit cu greu, hartuit si pus la index, inceputului teroarei staliniste si a murit - de inanitie, pare-se, si diagnosticat ca schizofrenic - in primele zile ale anului de razboi 1942, intr-o casa de nebuni. In scurta lui viata a apucat sa lase un numar uimitor de mare de mici scrieri in versuri si proza, care, redescoperite peste decenii, au configurat profilul unui practicant al suprarealismului si stramos al absurdului, greu clasificabil, totusi, din cauza unui ascutis satiric si macabru ce-l apropie de Gogol. Cele cateva pagini ale piesei Elizaveta Bam deseneaza o "intriga" complicata si lipsita de evenimente (nemaivorbind de lipsa unei logici narative minime), care poate vorbi, eventual, sentimentelor spectatorului, nicidecum ratiunii lui. O intriga al carei corespondent expresiv ideal este, de aceea, muzica. Irinel Anghel, compozitoare "noua" si temeinic exersata in teatru, a conceput o muzica sunand deopotriva straniu (prin acordurile cumva disonante emise de sintetizator, dar si de violoncel, acordeon, tuba etc.) si familiar (prin nenumaratele "citate" din faimoase opere, operete, muzici de film s.a.m.d.). Desigur, vremea istorica in care a fost scrisa piesa si literatura lui Harms in genere sunt ele insele un mozaic "stilistic", dar cantitatea covarsitoare a acestor citate a devenit, pentru mine, sacaitoare. In plus, muzica aceasta "compozita" mineaza insidios insasi coerenta stilistica a spectacolului. Tocilescu declara, intr-un text din program, ca a ales sa faca un spectacol "gresit" in raport cu scrierea autorului - explicand, adica, pentru uzul publicului obisnuit, ceea ce Harms a lasat inexplicabil - si traduce aceasta "greseala" nu doar printr-o anume "rationalizare" a intamplarilor (Elizaveta Bam, acuzata kafkian de o crima pe care nu a faptuit-o, pare a trai succesiunea de episoade absurde intr-un cosmar), dar si, de pilda, prin inserarea unei conferinte filmate "Despre frica", avandu-l ca protagonist (prietenii stiu de ce!) pe psihologul Bogdan Lucaciu, posibil avatar al autorului, dar si al tortionarilor sai; personal, nu aceste "tradari" m-au nemultumit, ci un anume balans interior al spectacolului intre abordarea serioasa si cea parodica a textului, parodie accentuata de pomenitele citate muzicale. Or, a parodia suprarealismul (tragic) al lui Harms nu mi se pare frumos lucru; si-apoi... de ce, nene Anghelache? Dincolo de asta, spectacolul are insa farmec, haz, fantezie, aplomb, adancime - si e foarte agreabil de ascultat. Si de privit, caci decorul lui Dragos Buhagiar este un spectacol in sine prin forta metaforei vizuale si acuratetea materializarii ei (costumele nu sunt la fel de inspirate; cel al Mamei - Virginia Mirea - mi s-a parut, chiar, improvizat). Si sunt de ascultat si de privit actorii. In primul rand, Crina Muresan, in rolul titular - suava si provocatoare, cu un accent de sinceritate profund tulburator -, si Vlad Ivanov (Ivan Ivanovici), care nu doar canta si danseaza impecabil, dar vadeste, in tot ceea ce face, un stil pe care l-as fi vrut, ca sa zic asa, molipsitor. Serban Cellea (autoritar si precis, dar cu scapari "dambovitene" in intonatii), Mihai Constantin (memorabil in scurtele sale interventii "de caracter") si Irina Petrescu (intr-un rol aproape mut) completeaza o distributie al carei efort artistic a fost, neindoielnic, urias, faptul ca asta nu se vede pe scena fiind in sine o performanta. Pe scurt, e un spectacol bun; obiectiile (nu mici) pe care i le-am adus vizeaza mai degraba o tristete a mea: aceea ca perfectiunea (sau vecinatatea ei) este neglijata chiar de artisti care pot sa o atinga. Iar artistii despre care e vorba aici pot.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
