• Leu / EUR4.7274
  • Leu / GBP5.1830
  • Leu / USD4.2656
Ziarul de Duminică

Cinesunta. Fata cu trecutul amputat/ de Viorel Savin

Autor: Ziarul de Duminica

15 sep 2016 241

Născut la 4 aprilie 1941 în Borzeşti, jud. Bacău, Viorel Savin a debutat cu proza „Contrapunct”  în revista „Ateneu” nr. 9, 1969. Debut scenic: „Proprietatea dumneavoastră”, la Teatrul Popular de Comedie din Slănic Moldova, 1973. A publicat mai multe volume de teatru, versuri, eseuri.

 

– Ei, Cinesunte!...

Sări speriată în picioare, alături de pat. Se luminase bine de ziuă. Pierre era foarte furios şi ea nu înţelegea de ce: pentru că dormise prea mult?, pentru că se culcase îmbrăcată? - de unde să fi luat pijamale?! -, sau pentru că nu mâncase nimic din platoul cu mâncare de pe masă? Înghiţind în sec, abia în acel moment observă o bucată rumenă de pui prăjit în ulei şi câteva felii zdravene de pâine. Suporta cu stoicism torentul de consoane şi de vocale accentuate agresiv în limba aceea pe care nu o înţelegea, de către omul în preajma căruia… nu îşi putea explica de ce se găseşte.

Vorbind încontinuu, fără să îi pese dacă ea îl înţelege sau nu, Pierre se duse la dulapul cu haine şi îl deschise brutal. Scoase dinăuntru o curea pe care i-o aruncă în braţe, făcându-i semn să se încingă. Trase din spatele dulapului o mătură cu coadă, pe care o lăsă să cadă la picioarele ei în timp ce turuia instrucţiuni numai de dânsul înţelese. Apoi înşfăcă de pe masă platoul cu mâncare pe care ea apucă să vadă din fugă şi o farfurie plină cu tocană de legume şi, ieşind vijelios, izbi uşa cu gestul cabotinului care joacă gros „scena furiei”.

În urma lui, mai mult intuind, căci nu pricepuse mai nimic din ceea ce se pare că el îi cerea să facă, fata trecu la treabă. Îşi încinse cureaua – se privi în oglindă, nu arăta rău: cămaşa bărbătească strânsă pe mijloc ca o rubaşcă rusească îi evidenţia sânii! –, strânse patul făcând pilota val şi lipind-o de perete, căută în dulap, găsi o cuvertură pe care o întinse deasupra şi, nereuşind să dibuie nicio faţă de pernă în mormanul de bulendre din burta dulapului imens, puse peste cuvertură perna neînfăţată. Făcu un pas în spate şi evaluă rezultatul din priviri: era mulţumită. Dar, din senin, un val de căldură intensă îi porni de la subsuori, îi răbufni impetuos pe sub urechi şi îi ajunse la rădăcina părului unde se transformă în picături lipicioase de sudoare. Starea de ameţeală, provocată şi de crampele care îi comprimau drastic stomacul, o determină să se sprijine de marginea mesei.

„…la naiba, mi-e rău de foame…!”

Ridică de jos mătura cu coadă şi porni să deretice camera începând, de la uşă către dreapta, cu noianul de pânze de păianjen ţesute pe la colţurile pereţilor şi prin ascunzişurile dintre mobilă şi aceştia. Pânzele, unele splendide în formele şi în ingeniozitatea cu care fuseseră ţesute, altele, migălite cu aceeaşi pricepere, dar deja îmbătrânite, încărcate cu resturi uscate de insecte şi de praf, confereau camerei un ambient sinistru, generator de sugestii neliniştitoare cu privire la pericole iminente… Se aruncă cu îndârjire, dar şi cu satisfacţie crescândă, distrugându-le, asupra măiestrelor şi periculoaselor alcătuiri diamantine, - asociindu-şi inconştient acţiunea cu cine ştie ce porniri ascunse în adâncul ei.

Înspăimântaţi de catastrofa abătută asupra lor, rămaşi fără locuinţe şi fără capcanele ce le asigurau supravieţuirea, păianjenii alergau cu disperare în toate direcţiile. Fata le interpretă alergările haotice ca fiind căutări parşive ale pedepsitorului, - căutări disperate, răzbunătoare, dar şi misterios coordonate. Şi cum acolo, şi în acel moment, pedepsitorul era chiar ea, se simţi grav ameninţată de fiinţele perverse, laşe şi mizerabile.

Aproape ameţită de satisfacţie lovea rapid, puternic şi din cele mai neaşteptate poziţii cu latul măturii în peretele de lemn, vânând păianjen după păianjen, indiferent de alură şi de mărime, nedându-le nicio şansă de a se salva. Alinându-şi cine ştie ce frustrare din subconştient, picta ca în transă pereţii cu mici pete maronii; lovea strategic cu mătura în direcţia de alergare a insectelor, ucigându-le cu satisfacţie divulgată doar de rânjetul ce îi încremenise pe figură.     Nu numai că nu voia să îşi stăpânească pasiunea inexplicabil întreţinută din interior, dar chiar după ce zdrobise şi păianjenul uriaş care ţesea botul căscat al şarpelui împăiat de pe perete –  pe acesta îl ucisese ultimul; de ce? – , continuă să caute cu priviri rătăcite, peste tot. - Impusese banalei acţiuni de curăţenie un caracter teribil de personal.

După ce făcu un ultim tur al camerei, se opri în faţa oglinzii.

Îşi cercetă pe rând obrajii transpiraţi şi îmbujoraţi de efort, ochii-i sticlind de neîndurare, gura pungită, părul lăsat în voia lui pe umeri, ţinuta…!

Privindu-se, se emoţionă până la spaimă şi se stăpâni cu greu să nu îi strige necunoscutei din oglindă:

– Dar tu: cine eşti? De ce te tot ţii după mine?...

Un zgomot prelung din intestine, însoţit de crampe, o făcu să uite de războinica prost îmbrăcată care o privea cu ochii măriţi întrebător: avea senzaţia că vietăţi mici, cu gheare ascuţite, îi alergau bezmetic prin stomac, inducându-i o stare de leşin.

Încercând să uite de foame se aplecă şi trase cu mătura praful şi gunoaiele de sub pat, de sub dulap şi de pe sub masă. Strânse gunoiul grămadă în mijlocul camerei şi improviză dintr-o broşură publicitară aflată pe pervazul ferestrei, un făraş. Împachetă gunoiul în mijlocul mototolului de hârtie, puse mătura unde văzuse că îi era locul –  după dulap! –  şi ieşi în camera alăturată.

Bătrânul aflat tot în faţa televizorului deschis tocmai îşi căsca gura ca să primească de la Pierre o lingură cu supă. La auzul uşii deschise îşi întoarse capul. Pierre, ridicându-şi la rându-i privirea către ea greşi şi îi răsturnă conţinutul lingurii pe obraz. Amuzat  de întâmplare, bătrânul începu să scandeze cu glas tocit şi subţire:

– Cinesunte! Cinesunte! Cinesunte…!  

Pierre se răsti la el, făcându-l să tacă. Apoi repezi către fată un val de vocale şi de consoane destul de armonios îmbinate, - sub forma unei întrebări.

Neînţelegând ce doreşte, fata îi arătă mototolul de hârtie în care adunase gunoiul.

Ţâstuind nemulţumit, Pierre şterse urmele de supă de pe faţa şi gâtul bătrânului cu un prosop, puse farfuria cu lingura înăuntru, pe televizor şi, luându-i gunoiul din mână o împinse afară, pe culoar. Ţinând-o de umăr, o dirijă spre terasă, deschise uşa şi îi arătă tomberonul pentru resturi. Aruncă gunoiul înăuntru – se pare că din nou îl supărase ceva –, apoi, fără a-i slăbi umărul, o împinse în bucătărie, care era mobilată simplu: cu aragaz, chiuvetă şi masă pentru preparat alimentele, pe peretele din dreapta - cel care nu avea fereastră -, cu un frigider uriaş cu congelator, pe colţul dintre ferestre şi cu un dulap pentru vase pe peretele pe care era montată uşa. În mijloc trona o masă de lemn vopsită albastru, pe care se afla platoul cu mâncare confiscat de Pierre. Lângă platou lucea leşiatic un castron de porţelan alb, plin ochi cu supă.

Pierre o invită să mănânce, vorbindu-i în limba lui iute şi rârâită, iar fata îi răspunse recunoscătoare, în limba română, zâmbindu-i cu toată faţa:

– Vă mulţumesc, domnule…!

Pierre intui ce îi spune şi, făcând o grimasă de refuz, îşi ridică braţul, oprind-o. Apoi ieşi, trăgând uşa în urma lui, cu zgomot.

Simţind că leşină dacă nu pune imediat ceva în gură, fata se repezi asupra cărnii pe care începu să o devoreze, smulgând îmbucături mari dintr-însa. Din când în când muşca şi din pâine, - direct, fără să folosească cuţitul. După ce înghiţi şerpeşte mai mult de jumătate din bucata de friptură de iepure, plus o parte din dărăbul de pâine, mâncarea i se opri în gât; şi nu numai că o împiedică să înghită, ci şi să respire. Înhăţă castronul şi, transformându-l ad-hoc într-o stacană cu apă de băut, începu să îi soarbă conţinutul cu înghiţituri mici, la început foarte dureroase…, însă uşor, uşor, esofagul i se eliberă, i se relaxă şi putu respira normal.

Răsfiră cu furculiţa tocăniţa de cartofi, gustă puţin şi din ea, apoi îşi drese gustul muşcând din nou din friptură. Sorbi încă puţină supă direct din castron şi se opri: se săturase.

Adună cu palma firimiturile răspândite pe masă, le scutură lovindu-şi palmele deasupra platoului cu resturi de mâncare şi se duse la fereastră să cerceteze priveliştea din partea opusă camerei în care dormise.

Până la capătul privirii, acolo unde se întrezăreau perdele de copaci ce ascundeau clădirile unei ferme aşezate pe un grind ce tăia orizontul, se întindea o câmpie mlăştinoasă cu pâlcuri mari de stuf, vălurite de vânt, crescute printre mari chelbe de apă lucitoare.

Unul dintre pâlcurile compacte de stufăriş explodă către cer în soarele după-amiezii câteva zeci de păsări de baltă, care apoi se adunară în stol şi, bătând aerul cu aripile repede, repede, dispărură ca nişte bondari uriaşi, virând scurt, într-un alt pâlc de stuf. Frumuseţea priveliştii îi tăie răsuflarea.

Printr-un ciudat capriciu al memoriei prin faţa ochilor îi fulgeră imaginea unui banner uriaş din colţul căruia, prin spatele textului „DELTA ROMÂNIEI”, exploda către cer un stol de păsări de baltă.

„…înseamnă că eu vorbesc româneşte…!?” îşi spuse. „…este posibil, oare, să fiu româncă...?!”

Vocea răguşită a lui Pierre, care o strigă de pe culoar, îi întrerupse reveria:

– Cinesunte!

Se întoarse de la fereastră şi se grăbi să cureţe masa.

Intrarea lui o surprinse în timp ce se îndrepta cu platoul spre chiuvetă ca să îl descarce. Pierre i-l smulse din mâini şi îl răsturnă cu zgomot în cuva chiuvetei, reproşându-i ceva foarte grav, dovedit fără drept de apel de o cârpă albă înfăşurată pe degetul lui arătător şi înnegrită bine în dreptul buricului acestuia. O prinse de cot şi o împinse pe culoar, ducând-o mai mult pe sus în camera în care dormise. Când trecură prin camera bătrânului, acesta icni vesel şi, aparent, nemaipomenit de fericit:

– Cinesunte! Cinesunte! Cinesunte! Cine…!

Pierre se răsti la el.  

Bătrânul tăcu şi se ghemui în scaun.

Abia intraţi în camera unde ea făcuse curăţenie, Pierre o îmbrânci spre pat şi, strigând propoziţii scurte, dramatic accentuate, începu să  îşi treacă demonstrativ degetul arătător peste tăblia mesei, pe suprafaţa oglinzii, pe tocurile ferestrelor, după care şi-l ridică în aer şi, aproape băgându-i-l în ochi, îi arătă recolta de praf.

„…mă ceartă doar din pricina prafului?...” se întrebă.

Îl privea drept în faţă cu ochii în lacrimi, şi deodată îşi împreună palmele şi, şi le ridică către el.

Surprins de efectul demonstraţiei sale, Pierre deveni nesigur. Situaţia era... de-a dreptul caraghioasă.     Ocoli privirea rugătoare a fetei şi îşi coborî degetul arătător în podul palmei stângi, în mijlocul căreia şi-l şterse demonstrativ. Apoi, furios pe propria-i stinghereală, o aţinti cu degetul curăţat de praf şi o anunţă rece, cu extremă fermitate…, ceva! Pentru o necunoscătoare a limbii franceze, precum era fata, acel „ceva” se constitui ad-hoc într-o adunare agresivă de sunete. Dar, numai atât. Fiindcă, înregistrând din spusa lui doar intonaţia ostilă, fata îi răspunse în limba română, cu efect aiuritor asupra înţelegerii lui:

- Nu ştiu ce vreţi de la mine. De fapt, ce doriţi să fac?

Îl privea intens, printre lacrimi, aşteptând de la el propunerea unei căi rezonabile de comunicare: doar el, dintre ei doi, era cel matur şi cu experienţă!

Depăşit, evident, de situaţie, Pierre îşi frământa pumnii, alergându-şi în tăcerea jenantă privirile peste scândurile duşumelei. În liniştea incomodă fata emise în şoaptă, cu prudenţă, un „Eiii!...” prelung şi blând.     După ce îi captă atenţia, se aplecă în faţă cu ochii larg deschişi, cu palmele alăturate întoarse în sus şi cu buzele deschise a nedumerire-întrebare.

Privind-o, Pierre îi pricepu tentativa; şi realiză instantaneu că nu se puteau înţelege altfel decât la nivelul celor mai simple gesturi, însă fără emoţii, - care cereau cuvinte speciale pentru a fi înţelese. Îi indică deci, cu un gest autoritar, să nu se mişte din loc şi ieşi din cameră vorbindu-şi în barbă, vizibil nemulţumit. De data aceasta lăsă uşa deschisă.

În scurtă vreme se întoarse cu un lighean alb, plin cu apă, pe care îl trânti jos, lângă masă. Apoi, smuci uşa dulapului şi trase afară un cearşaf albastru, pluşat, pe care începu să îl rupă în bucăţi mari. Făcu mototol cârpele obţinute, mimă, fluturându-le colţurile prin aer, ştergerea prafului de pe mobilă, de pe jos, de pe suprafaţa oglinzii dulapului…, după care i le aruncă la picioare.

De data aceasta fata îi zâmbea, înclinându-şi în mod repetat fruntea, semn că înţelegea perfect ce se dorea de la dânsa. Dar Pierre, încă neîncrezător şi cu expresie ameninţătoare pe figură se împunse cu degetul arătător în piept, apoi, fulgerând-o cu privirea şi-l întoarse către ea, pronunţând sacadat şi imitând reculul unui revolver:

– Bum, bum, bum!...

Fata îl aprobă cu candoare:

– Da, da…!

Neconvins pe deplin de reuşita demersului său primitiv, Pierre o ameninţă cu pumnul strâns. Apoi, enervat de modul în care el însuşi complica lucrurile, ieşi trântind uşa.

„…aşa deci: sunt servitoare! Dar…, de ce nu îmi amintesc când m-am angajat?”

Dădu din mână a lehamite şi se apucă să şteargă praful. Lustrui cu atenţie suprafeţele de lemn şi de sticlă din cameră, - inclusiv elementele de metal ce compuneau diversele accesorii de sprijin, de culisare sau de închidere ale acestora. Nu se putu abţine să nu observe cu aer dezaprobator că, pentru a da impresia „de curăţenie şi de frumos”, cineva cu minte nu prea multă unsese suprafeţele de lemn cu ulei de bucătărie. Cu timpul, mai ales la îmbinări, praful se acumulase, se pietrificase şi prinsese luciu. Fu nevoită să se folosească de catarama unei curele găsită în dulap pentru a-l disloca în aşchii, şi de o cârpă umezită şi foarte bine stoarsă, pentru a-i îndepărta cât de cât urmele.

Deşi se concentra asupra fiecărui gest pe care îl făcea, încercând să îşi ocupe mintea cu găsirea unor soluţii pentru rezolvarea a tot felul de probleme neînsemnate, întrebări „grele” îi tăiau respiraţia cu apariţia lor, dar şi cu logica cu care i se impuneau:

„…să mă fi răpit bruta asta…?! …Cu ce scop? …Dar, de fapt…, cine sunt?... Ce sunt?... Şi… care-i numele meu?...”

Încerca să se menţină în prezentul în care se trezise; şi să şi-l accepte. Intuia că numai astfel îşi putea conserva un viitor apropiat confortabil. Însă era peste puterile ei să se opună sau să răspundă cu variante de soluţii gândurilor care o asaltau. Sfâşiată de îndoieli, neputincioasă, se lăsa în voia lor.

 „…trebuie…! Trebuie să scap!...” îşi spunea de fiecare dată când raţiunea îi demonstra că a dat din nou peste o fundătură.

Spre seară, abia de mai putea ţine între degete catarama cu colţul căreia fusese nevoită să scobească jegul întărit de peste tot: de pe tăbliile patului, de pe la încheieturile dulapului, de la îmbinările cercevelelor ferestrelor cu sticla… Masa o lăsase la urmă. Îi răzui suprafaţa folosind marginea cataramei ca pe un şpaclu, apoi o şterse cu o cârpă uscată, făcând mişcări largi, circulare. La urmă nu folosi cârpă umedă, întrucât apa din lighean, întrebuinţată la definitivarea curăţeniei tocurilor ferestrelor şi a uşilor dulapului, devenise gri la culoare. Strânse cârpele ghem, le aruncă în lighean, îngenunche şi începu să spele pe jos.

Freca scândurile duşumelei cu conştiinciozitate şi în acelaşi timp nu îşi putea reprima uimirea că, de fapt, ea cunoştea, şi încă în detaliu, cum trebuia să procedeze în atare situaţie: mai întâi clătea cu multă apă o suprafaţă potrivită din podea, apoi zvânta suprafaţa spălată cu aceeaşi cârpă, - dar bine stoarsă. Dacă, răsucind-o zdravăn în mâini, storcea cârpa încă o dată şi ştergea scândurile, acestea rămâneau aproape uscate şi gălbui.

 „…oare asta să fi făcut mereu?...”

 

Fragment din romanul „Cinesunta. Fata cu trecutul amputat”, în curs de apariţie la editura la Junimea

Principalele valute BNR - miercuri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7274
Diferență: 0,0021
Ieri: 4.7216
Azi: 4.2656
Diferență: 1,1189
Ieri: 4.2238
Azi: 5.1830
Diferență: 1,4663
Ieri: 5.1033
Azi: 4.3506
Diferență: 0,2997
Ieri: 4.3355