• Leu / EUR4.7834
  • Leu / GBP5.7074
  • Leu / USD4.4307
Ziarul de Duminică

Claudiu M. Florian: „Sunt un migrator între gene şi generaţii”/ de Stelian Ţurlea

Autor: Stelian Turlea

23.03.2012, 00:07 1626

-Presupun că "Vârstele jocului" are o poveste. O puteţi spune pe scurt?

- Foarte pe scurt: e rodul a două "dumiriri". Prima: rostul şi chemarea scrisului - existente în mine, cu diferite intensităţi, încă din perioada liceului. A doua - mai complexă: sentimentul că noi, generaţiile care, prin experienţa de viaţă, atâta câtă e, avem crestate pe suflet şi pe minte reperele şi gradele de comparaţie între lumi şi sisteme, trebuie să dăm mai departe acest instrumentar. Sau măcar, dacă nu se vor găsi destule mâini care să-l înşface, să lăsăm în urmă, scris, modul nostru de folosire.

-"Vârstele Jocului" este prin urmare altceva decât romanul dvs. de debut, "Două berze şi jumătate", primit foarte bine la Berlin, unde a fost publicat…

- Este şi nu este. La scurtă vreme după apariţie am primit oferta din partea cuiva de a-l traduce, respectiva persoană, în limba română. A fost una din acele oferte de care te bucuri că ţi se fac, pe care însă te bucuri să le şi refuzi. Am refuzat politicos, atunci, propunerea de traducere, explicând că este o muncă pe care mi-o rezerv exclusiv mie. Pornind la această muncă, m-am convins de ceea ce intuisem dinainte: este mai mult decât o simplă traducere, este în bună măsură o rescriere. M-am găsit în situaţia paradoxală de a fi traduttore - traditore, însă de a nu trăda, de fapt, pe nimeni, fiind vorba tot de mine însumi şi de atmosfera şi sensurile aceleiaşi lumi. Deşi receptorul pentru fiecare dintre variante e cum nu se poate mai diferit: publicul german şi publicul român. Raportat strict la fondul cărţii, dincolo de criteriile şi preferinţele estetice, publicul german (excepţie făcând cel fost RDG-ist) este cel care "a auzit el ceva" şi găseşte subiectul uşor exotic ("ja, Transilvania!", "ach, România!", "sigur, dictatura!"), în vreme ce publicul român este cel care a trăit şi a păţit. Prin urmare şi receptarea va fi, cu siguranţă, diferită. Acestora li se adaugă categoria aparte a publicul săsesc - şi şvab, ionul liber (sau Johann-ul liber, dacă vreţi), ca strămutat în cele două lumi şi cunoscător al amândurora - care a primit cartea extrem de bine, confirmând "din interior" că afirmaţiile din text privind experienţa lui istorică sunt adevărate. Revenind la elementul limbii: între criticile Dingermania la adresa cărţii s-a spus, printre altele, că aş fi scris "într-o filigrană limbă germană arhaică", sau că Transilvaniei copilăriei i-aş "înălţa în limba germană un monument lucid". Desigur că m-au bucurat aceste aprecieri, însă m-au pus în egală măsură pe gânduri: cum voi putea să "aduc" în limba română această atmosferă? Vedeţi dumneavoastră, germana pe care o vorbesc saşii în Ardeal - atunci când nu vorbesc dialectul săsesc - este o germană mai pieptănată, mai ordonată, mai "înşirată ca clondir'le pe corlată", cum ar spune Marin Sorescu. Aceeaşi germană am învăţat-o şi eu de la bunica mea şi pe urmă în grădiniţă şi în şcoala primară la Rupea. Şi cu această germană am ieşit prima oară la confruntare cu "nemţii adevăraţi" Dingermania, hăt, târziu, după facultate (tot la Germanistică şi aceea, la Bucureşti). Care nemţi au remarcat-o imediat, constatând că este lipsită de expresiile circumstanţiale, americanismele şi junismele pătrunse după război în limba lui Goethe. Acest fapt a contribuit şi el, pare-se, la buna primire a romanului Îngermania. M-am străduit, pe durata unui an şi mai bine, să tălmăcesc şi să cizelez varianta în română. Din experienţa de traducător, de odinioară, ştiu că un roman de aceleaşi dimensiuni se lasă tradus cu dărnicie în două luni. Desigur, nu şi atunci când lucrezi zi-lumină într-un birou din MAE sau într-o ambasadă. Şi nici atunci când cauţi să-ţi potriveşti melodia propriei fraze urechii încercate, de rapsod, a românului. La toate astea se adaugă şi titlul schimbat… Şi totuşi: "Vârstele Jocului" este altceva decât "Două berze şi jumătate" în aceeaşi măsură în care Flechtenmacher e mai puţin român decât "Hora Unirii" pe care a compus-o.

-Are vreun rol în ceea ce scrieţi şi cum scrieţi faptul că, prin obârşie şi educaţie, aveţi două limbi materne?

- Desigur. Când, în clasa a cincea, am trecut de la şcoala germană, la Rupea, la şcoala română, la Bucureşti, tata, văzând că nu mai "merg" cu învăţătura ca înainte, mă întreba câteodată în ce limbă gândesc. Eram pus în dificultate. Nu ştiam pe vremea aceea nici dacă gândesc în general, darămite în ce limbă. Cât despre "mersul" mai greu la şcoală, el nu avea legătură cu limba, ci cu… matematica. Mai târziu am început să simt din ce în ce mai conştient cele două filoane. Primele încercări literare mai elaborate le-am avut în liceu, în limba română, din raţiuni de primă şi secundă dragoste. Pentru ca niţel mai târziu, în 1988, să pic examenul de admitere la facultatea de Germanistică, cu nota 9,33 la germană. Şi mai târziu, după reuşita, totuşi, în 1990, la aceeaşi facultate, am folosit limba germană (şi engleza) ca simplu instrument de lucru pasiv, traducând pentru două edituri o serie de romane în limba română. Atunci mi-am cizelat, cred, exprimarea scrisă în româneşte, trecând de la golănismele simpatice ale lui Sven Hassel şi găselniţele lui Hans Hellmut Kirst, la sublima gingăşie a rostirilor lui Hermann Hesse. Şi mai târziu am trântit ambele limbi, cu schimbul, când în matricea unor studii ştiinţifice pe teme de istorie, când pe calapodul conformist al birocraţiei ministeriale. Iar astăzi le mângâi pe amândouă cu duioşie, precum ciobanul ardelean din bancul cu oile: "Elea albe, elea-s a mele!" "Ş-elea negre?" - "Ş-elea negre!"

-Cât de mult v-a influenţat cultura saşilor transilvăneni?

- I-am văzut dansând la baluri. I-am văzut purtându-şi la serbări costumele tradiţionale - în rând cu românii. Am şterpelit alături de ei, ţânci fiind, la Festivalul Cetăţii, la Rupea, sticle goale de bere şi le-am vândut crâşmarului pe câte doi lei. I-am văzut plecând. I-am văzut plângând. I-am văzut tânjind, în apartamentele lor spălăţele Dingermania, la bloc, după casele lor cetăţi, după curţile lor largi şi şurile lor piramidale dintre colinele Ardealului. Am copilărit alături de ei, m-am jucat în curţile lor şi le-am văzut, la maturitate, gospodăriile părăsite, năpădite de buruieni şi ruinate de ţigani. I-am văzut purtaţi la cimitir Îngermania, în vreme ce, în acelaşi ceas al zilei, conform tradiţiei, trăgea întru pomenirea lor clopotul bisericii din aşezarea natală, cale de două mii de kilometri, clopot tras uneori de ultimul sas, bătrân şi el, al satului. Îi văd reunindu-se an de an la Dinkelsbühl, în Bavaria, defilând în porturile vechi, scoase din ladă şi trecute prin vămi, în vreme ce în faţa tribunei oficiale flutură steagul german şi cel românesc deopotrivă. Îi mai văd odată la doi-trei ani, la întâlnirea câte unei comunităţi locale, reuniţi câte două sute dintr-un singur sat, tot Îngermania, desigur, cântând, închinând pahare cu "servus!", "hälf Gott!" sau "noroc!", sporovăind, evocând amintiri socialiste şi spunând bancuri pe româneşte. Şi le mai văd ultimii bătrâni, venind şi acum, cât încă îi mai ţin puterile, vară de vară acasă, acasele lor, cei care le-au putut păstra, necăjindu-se că din banii pe care i-ar lua din vânzarea gospodăriilor nu pot cumpăra nepoţilor Îngermania nici măcar o garsonieră. Desigur, influenţa familiei, a bunicii dinspre mamă, săsoaică din Jibert, a fost determinantă. De la ea am moştenit a doua limbă maternă, simultan cu prima, fiind crescut la bunici. Prin ea am păşit pe poarta acestei culturi seculare, contemplând-o în destrămarea ei. Mai târziu, peste nişte ani, după moartea bunicilor, după armată, după schimbarea vremurilor şi după facultate, m-am apropiat, treptat, şi de cele două istorii, a saşilor şi a românilor. Au trecut alţi ani, şi nu puţini, până a mă încumeta să scriu. Cineva, un mare scriitor sas, demult emigrat în patria strămoşilor săi, mi-a revelat o dată, într-o discuţie la München - abia ne cunoscuserăm de un ceas - o vorbă a lui Goethe: Gehe vom Häuslichen aus und verbreite dich über die Welt. "Porneşte de la cele casnice şi treci de cuprinde lumea." Este ceea ce am încercat să fac. În meserie, în cercetarea istorică, în scris. Iar cele casnice la mine au fost româneşti şi săseşti deopotrivă.

-Aţi declarat că romanul abia apărut reprezintă încercarea de portretizare a confluenţei dintre cinci mentalităţi: ardelenească, oltenească, săsească, regăţeană, vest-germană, patru generaţii: străbunici, bunici, părinţi, copil - prezente sincronic, în acelaşi moment temporal, trei istorii: românească, săsească, germană, două culturi: a românilor şi a saşilor transilvăneni. Nu e o dorinţă prea mare? Nu e povară prea mare?

- Unii cunoscători documentaţi ai realităţilor istorice din Transilvania, în general etnici germani de şcoală nouă, de mult stabiliţi în patria lui Goethe, Hegel şi Cem Özdemir, vorbesc, când vine vorba despre străvechea paletă a etniilor din cazanul intracarpatic, nu despre con-vieţuire, ci despre societăţi paralele. E o discuţie dificilă, cu un diapazon extrem de fin. Care se poate extrapola şi la provinciile istorice române. A trecut un veac şi jumătate de la Mica Unire, se va împlini în curând un veac de la Marea Unire, însă ironii şi sarcasme de la român la român - şi nu numai, la adresa regiunii de provenienţă a câte unuia, întâlneşti destul de des şi astăzi. Extrem de vizibile erau aceste aluzii odinioară, în perioada stagiului militar, când armata aduna la un loc oameni de peste tot, de la marile oraşe până în ultimul cătun al ţării. Campioni ai ironiilor pe această temă la adresa altora fiind "bucureştenii". Astăzi creuzetul milităriei obligatorii a dispărut, nu însă şi respectivele apucături. Doar că roata s-a cam întors, ironiile convergând în prezent către "miticii" din capitală. Găsesc că, dincolo de glumele amicale, este o tendinţă absurdă şi corozivă, indiferent de unde către unde este îndreptată. Au românii destui bolovani în căruţă, suspiciuni funciare, dezbinări şi capre ale vecinului, spre a nu trebui să-l mai care şi pe acesta. Am fost eu însumi, în trecut, subiect al acestor ironii, venite din toate părţile. A fost înţepat fie "sasul-bocsasul-contrabasul", fie "şmecheraşul de Bucureşti", fie "ţăranul de la Rupea", fie "Ausländerul din România", în funcţie de locul în care tocmai mă găseam. Aceasta e doar o treaptă, inferioară şi candidă, a punerii problemei, care însă, dacă apucă să urce până la nivel de ţări şi de neamuri, e de natură a da bătăi de cap negociatorilor pe la conferinţele de pace, sociologilor şi istoricilor de mai târziu. Cât despre literatură… Imagologia este o îndeletnicire veche şi o ştiinţă nouă. Pe care, ca savant, o abordezi cu luciditate. Ca migrator între gene şi generaţii, însă, cum mă consider a fi, nu pot decât să o abordez prin prisma afectivă. Unde cel mai greu e să găseşti şi să păstrezi măsura lucrurilor. Desigur că este o povară. Pe care, în această primă scriere, mă încumet s-o salt. În următoarele voi încerca s-o port. Nu ştiu dacă o voi putea duce la bun sfârşit. De aceea am şi spus: este o încercare.

-Consideraţi că un scriitor trebuie să se bazeze prioritar pe experienţele proprii de orice fel?

- Experienţa proprie, pentru un scriitor care consideră că are ceva de spus, un mesaj de transmis, e precum închizătorul la armă - admiţând că fiecare scriere cu mesaj poate fi o armă. Din armată ştiu că inima armei e închizătorul. Fără el, fără cuiul percutor pe care-l conţine, nu e amorsată capsa, nu pleacă glonţul şi nu e nimerită nici o ţintă. Restul sunt componente cu alte rosturi şi forme, montate în sistem şi destinate toate aceluiaşi scop: atingerea ţintei. Lipsa experienţei proprii, a închizătorului, face din armă, respectiv din scriere, un obiect decorativ, de panoplie şi de raft cu "albitură", vorba anticarilor. Pe de altă parte, experienţa proprie nu e obligatoriu să coincidă cu viaţa proprie. Consider că se poate obţine şi prin (auto)educaţie, prin capacitatea raţională şi dorinţa intuitivă de a te dumiri de unde vii, cine eşti şi ce se întâmplă cu tine. Bunăoară, ca român, tind să cred că bătălia de la Rovine, suferinţa lui Brâncoveanu, năduful cu care a fost scris "Ciocoii vechi şi noi", variantele "Doinei", refugiul în Moldova anului 1917, tragismul din versurile lui Radu Gyr şi chiar freamătul în faţa discursului lui Ceauşescu din august 1968 reprezintă experienţe proprii. Deşi ştiu bine că se practică minimalismul, nu pot considera propria viaţă ca pe o sumă a tuturor adevărurilor.

-Vă ajută cumva meseria în scris?

- Când voi scrie, dacă voi scrie, un roman despre viaţa diplomatică, îmi va ajuta cu siguranţă. Deocamdată, scriind despre pruncia la ţară, mărturisesc că mai degrabă mă încurcă. Programul intens la birou îmi ocupă majoritatea timpului. În schimb mă ajută… fiica mea, Ilinca. Are acum exact vârsta personajului cărţii, la finele primului volum: şapte ani abia împliniţi. Căutând la ea, la ochii ei mari şi plini de adevăr, la întrebările şi formulările unice şi totuşi universale despre rosturile lumii, la firescul cu care se ridică deasupra problemelor zilei (deunăzi mă întreba cu naturaleţe, fără să glumească: "Tati, cine e şeful tău în afară de mine?"), realizez că este cea mai bună sursă de inspiraţie pentru cineva care încearcă să retrăiască, scriind, copilăria.

-În tot ce scrieţi simţiţi influenţa cuiva?

- Am să vă dau un exemplu, cred eu, sugestiv: vreme de trei ani, cât am scris la varianta brută a cărţii, m-am purtat cu gândul a o numi Der kleine Riese - "Micul uriaş". Găseam că e un titlu nimerit, atât în ceea ce-l priveşte pe naratorul-copil, necăjit că întârzie încă un an la grădiniţă, crescând cu un cap peste colegii în rochiţe albastre, dar mai ales în sens figurat, aluzie la "uriaşul" zilei şi al epocii, care se dovedea, în percepţia nedistorsionată de propaganda oficială, a nu fi nicidecum atât de uriaş - deşi în măsură să influenţeze, cu o putere nebănuită, viaţa fiecăruia. Mi se părea titlul optim pentru a sugera făţărnicia lumii, diferenţa dintre a fi şi a părea. Abia într-un târziu, structurând scrierea şi dându-i forma apropiată de cea de acum, am avut o intuiţie şi mi-am spus: "Copil… O carte întreagă plină cu gânduri şi fantezie de copil într-o lume a oamenilor mari! Şi încă purtând un asemenea titlu: "Micul uriaş". Nu te va crede nimeni că nu te-a inspirat "Micul Prinţ" - ba, nimeni nu te va crede că n-ai citit "Micul Prinţ" nici până la vârsta asta." Adevărul este că, deşi auzisem despre capitolul cu vulpea ("Nu poţi vedea bine decât cu inima"), am parcurs cartea lui Saint-Exupery din doască în doască abia anul trecut, când i-am citit-o, câteva seri la rând, fiicei mele. La trei ani de la publicarea, la Berlin, a celor "Două berze şi jumătate". Prin urmare, în mod conştient nu simt şi nu caut a simţi influenţa nimănui în cum scriu şi în ceea ce scriu. Dimpotrivă: pe cât pot, evit orice posibilă influenţă. Desigur, orice scriitor va fi tinzând către originalitate, către crearea unui stil propriu. Eu din punctul ăsta de vedere mă simt mai liber. Pentru că nu am ajuns să mă consider scriitor. Nu o luaţi ca pe o falsă modestie. Chiar dacă volumul s-a bucurat de succes Îngermania (ceea ce m-aş bucura să fie cazul şi acasă, în România), tot îl consider un rod al întâmplării, un "noroc al începătorului", ca la table, de natură să mă determine să iau în serios ocupaţia scrisului şi să încerc să scriu un al doilea, cel puţin la fel de bun. Pentru că nu te poţi culca pe o singură frunză de laur.

-De mai mulţi ani lucraţi în străinătate. Cum se vede de acolo literatura română?

- Se vede frumos, dar puţin. În general de către comunitatea românilor plecaţi şi stabiliţi de mult "afară" şi nu de către băştinaşi - care o văd mai deloc. Asta când ne referim la clasici. Printr-o inspirată decizie a Parlamentului, începând din acest an, 2012, ziua de 15 ianuarie a fost declarată Ziua Culturii Naţionale, urmând a fi marcată pe viitor, prin acţiuni de diplomaţie publică, de către toate ambasadele României pe glob. Însă una e elogierea programatică în lume, de ziua lui Eminescu, a fiinţei spirituale româneşti, alta e căutarea de către publicul străin, din proprie iniţiativă, a ferestrei, în acest caz literare, prin care să poată privi în România. Or, în această căutare, oricât ar părea de paradoxal, autorilor de carte le revine doar un rol secundar. Principal e nervul vremii, prestaţia generală, felul în care ţara îşi face simţită prezenţa şi stârneşte - sau nu - interesul între celelalte ţări pe scena lumii. Iar această sarcină revine altora, prin structuri ceva mai politice… Fiind pasionat de publicaţii româneşti / despre România apărute în străinătate, îndeosebi în spaţiul german, am constatat că "valuri" mari de interes şi, respectiv, de editare, au fost, de pildă, în timpul războiului al doilea mondial şi, ulterior, în anii 60-70. Când România avea o motivaţie şi o structură internă stabilă, impunându-şi prezenţa în lume (cum şi în ce scop, despre asta se poate discuta). În rest… Au prezentul nu ni-i mare? Există şi astăzi anumite teme "literare" româneşti cu priză la publicul străin, mai toate negative, cum se poartă şi prin presa cu sau fără pedigree. Unde - deşi invocate - nu contează nici adevărul istoric, nici criteriile estetice şi nici măsura lucrurilor. Senzaţie să fie! Bau-Bau să fie! De preferinţă un vampir securist cu tendinţe xenofobe, obsesii sexuale, cocoaşă şi 69 la picior. Cultivarea până la extaz a sordidului e de natură să aducă premii şi recunoaştere, şi nu dintre cele mai neînsemnate. Însă nu cred că de asta ar fi acuzabili autorii. Actuala epocă post-totalitară absoarbe în vacuumul ei toate aceste manifestări, cerându-şi tributul în negative developate în sens invers după Mitrea Cocor. Întreagă această tendinţă e greu de combătut cu 30 de persoane pe care o ambasadă le strânge o dată pe an în faţa unui bust al lui Mihai Eminescu, fie el şi aşezat la malul Lacului Geneva.

-Ce ar trebui făcut pentru a fi mai bine cunoscută în străinătate literatura română?

- Trebuie făcută rânduială în ţară. Din temelii. Reţeta stă scrisă în imn - adesea neluată în seamă, ca orice reţetă. Trebuie date României un rost, o atitudine şi o înfăţişare noi. Atunci vor fi curioşi şi cetăţenii cultivaţi ai lumii, nu doar negustorii şi samsarii, ce avuţii se află în lada ei de zestre.

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7834
Diferență: 0,0942
Ieri: 4.7789
Azi: 4.4307
Diferență: 0,1492
Ieri: 4.4241
Azi: 5.7074
Diferență: -0,6476
Ieri: 5.7446
Azi: 4.5078
Diferență: 0,2134
Ieri: 4.4982