Fie şi simpla juxtapunere a celor două genuri melodice poate fi considerată o gravă impietate, un sacrilegiu. La adresa colindelor desigur, căci manelelor oricum nu le pasă. Şi totuşi, ele coexistă melodic şi coregrafic pe imensa scenă a metroului subteran (traseul Preciziei-cartierul Militari) sau aerian (linia lui 41, de exemplu), pe tot întinsul Lunii cadourilor, până hăt dincolo de Crăciun.
Doar mahmureala Revelionului este în stare să potolească agresivitatea cuplurilor de puradei (mai rar solişti cu tartorul-păzitor în spate) care se produc zgomotos, în orele fără aflux prea mare de călători. În preajma Crăciunului, "la bătaia peştelui", frecvenţa interpreţilor cerşetori creşte, versurile sunt aspirate, vocile dispar în răguşelile acumulate, dar tonalităţile cresc spre compensarea lipsurilor "artistice" şi exasperarea călătorilor. Fenomenul colindătorilor ("Primiţi cu Moş Ajunul?") se extinde - ce-i drept, pentru scurtă vreme - şi la uşile apartamentelor de bloc şi vai de cel ce nu are vizor să afle cine-i sună insistent a doua zi după Crăciun.
În toate aceste "obiceiuri citadine", nimic din curăţenia şi sfiala, din bucuria şi împlinirea unor vechi datini de la ţară, cu un specific aparte în fiecare regiune folclorică, cu înţelesuri adânci şi emoţii autentice. Colindele bucureştene, ţipate răguşit şi cu muci la gură, sunt îndesate în urechile oamenilor (privirea o mai poţi feri, dar auzul ba) la fel de tare şi de agresiv precum manelele. Versurile sunt înghiţite, melodia e un vaiet, tot ce contează este banul obraznic ce se strânge... fără număr, fără număr, fără număr... La Paris, ehe Parisul... s-au dat ordonanţe pentru interzicerea cerşitului (de către ţiganii români) pe Champs Élysée, în zona Luvru-Tuileries, pe bulevardul Haussmann... În Micul Paris oare nu se poate face tot aşa? Măcar de Sfintele Sărbători....
Aşa că nici măcar beculeţele de pe marile artere bucureştene după care ofta frumos Alina Dimitriu la radio într-un zori de zi decembrist, parcă nu mai sunt ce-au fost. Perdelele de luminiţe apar drept o parodie a modelului occidental, parodie cu atât mai stridentă cu cât şi ele, beculeţele, sunt înglodate parcă în gunoaiele şi bălţile de pe stradă, sunt umbrite de întunecimea sinistră a aleilor cartierelor de blocuri, sunt sparte de gălăgia afonă de peste tot, sunt anulate de vitrinele kitsch-oase sau inaccesibile, de veselia tristă a oamenilor. Puţinele întâmplări frumoase şi armonioase care se petrec totuşi în inima acestui oraş chinuit - un colţ cu iluminare potrivită, un aranjament floral de efect, o statuie simpatică, o veche clădire restaurată, o reclamă nemitocănească, un felinar vintage, o firmă haioasă - trebuie neîntârziat decupată din context şi fotografiată sentimental ca atare pentru a te putea bucura de ea, acolo în ungherul patriotic ascuns al sufletului tău.
Ştiu că nu se poate (oare chiar nu se poate?!) ca Bucureştiul să arate de Crăciun precum Viena cu nenumăratele şi multicolorele sale Christkindlmarkt-uri din faţa Primăriei şi a tuturor catedralelor. Ştiu că vitrinele cu fiţe de la parterul blocurilor coşcovite din centru nu vor putea fi (oare de ce?!) la fel de neostentativ stilate ca şi cele de pe Rue Saint Honoré. Ştiu că bucureştenii nu pot şi nici nu trebuie să maimuţărească cosmopolit aerul detaşat-relaxat-superior-amuzat al turisto-parizienilor sau turisto-vienezilor, dacă tot pomenirăm de ei. Dar să ne primenim şi să ne curaţăm gospodăreşte de poluarea fonică şi vizuală a obiceiurilor reziduale bucureştene este oare chiar atât de greu? În fond, curăţenia generală a casei, împodobirea ei, la fel ca mirosul de cozonaci şi de cârnaţi fac parte - ca şi imaginea copiilor colindători cu bujori în obrăjori - din tradiţiile satului românesc. Oare nu şi ale oraşului?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
