Adelin Petrişor
Coreea de Nord. Un lagăr cât o ţară
Editura Polirom
Prefaţă de Cătălin Tolontan. După o vizită excepţională în Coreea de Nord, o ţară aproape închisă pentru occidentali, reporterul de televiziune Adelin Petrişor a realizat un deocumentar şi o serie de fotografii unice. Pe acestea le publică într-un captivant album de fotografii care reprezintă un avertisment privind riscul de a repeta greşelile istoriei. Din păcate, înclin să cred că va avea o audienţă limitată, în primul rând pentru că e un album scump, în al doilea rând pentru că e un subiect care nu are cum să atragă. Reiese din chiar textul autorului:
"Nu cred că există jurnalist pe planetă să nu-şi dorească să vadă ce se întâmplă în cea mai închisă ţară a lumii. Şase ani am tot corespondat şi m-am tot întâlnit cu reprezentanţii Ambasadei nord-coreene de la Bucureşti. A fost o relaţie complicată.
Închişi în reprezentanţa dintr-o zonă exclusivistă a capitalei, diplomaţii nord-coreeni refuză, de obicei, discuţiile cu jurnaliştii. Îmi aduc aminte că la prima întâlnire nu am fost primit nici măcar în curtea Ambasadei. Un diplomat a ieşit pe trotuar, s-a uitat temător în stânga şi-n dreapta şi, cu telecomanda, a închis poarta metalică a reprezentanţei, de parcă s-ar fi temut că o s-o iau la fugă spre teritoriul lor, să cer azil. I-am dat cererea pentru viză, a luat-o şi a dispărut fără niciun cuvânt. Au trecut câţiva ani fără răspuns, am dat sute de telefoane, e-mailuri şi faxuri, până când la reprezentanţă a venit un ambasador care până nu demult fusese acreditat la Paris.
După vreo doi ani de la prima întâlnire, acest om mi-a dat în sfârşit vestea bună: puteam să merg ca jurnalist la Phenian, un lucru mai mult decât rar.
Contactul cu ţara lui Kim a fost, aşa cum mă şi aşteptam, dur. Nu poţi să nu fii marcat de aeroportul sărăcăcios, clădirile gri, oamenii îmbrăcaţi în culori terne care, în momentul când le surprinzi privirea, se întorc speriaţi şi aproape o iau la sănătoasa. În Phenian am întâlnit imagini familiare: cozi la magazine, străzi uriaşe aproape pustii, clădiri faraonice. La fiecare colţ de stradă, din difuzoare se auzeau discursuri mobilizatoare, iar bannerele uriaşe conţineau doar sloganuri ale propagandei partidului unic. Liderul este în tot şi în toate, mai puţin în mâncarea care nu prea se găseşte.
Imaginile orwelliene mi-au dat fiori şi m-au făcut să mă gândesc că aşa ar fi arătat România dacă nu ar fi existat decembrie 1989. Brusc, mi-am amintit că oamenii nu prea învaţă din greşelile istoriei. Văzând ceea ce se întâmplă de decenii în Coreea de Nord, păstrând în minte frânturi de amintiri dureroase de pe vremea comunismului românesc, nu pot decât să sper că în cazul nostru vorba de duh nu va funcţiona."
Fotografiile sunt edificatoare şi ne stârnesc amintiri cumplite. Un asemenea album ar trebui să fie un avertisment pentru toţi nostalgicii fostului regim comunist. Cum bine scrie prefaţatorul, descoperim "un viitor pe care nu l-am trăit".
Câteva dintre imagini au fost premiate la categoria "Editorial non-pro" a concursului International Photography Awards desfăşurat în Statele Unite.
Dan Ciachir
Când moare o epocă
Editura Timpul
Este limpede că această carte, la limita dintre literatură şi istorie, e foarte gustată şi căutată - a ajuns, incredibil aproape, în doar câţiva ani, la a VII-a ediţie! Pentru cei care nu cunosc perioada anilor 60 a Bucureştilor, personalităţile acelei perioade, cartea reprezintă un bun prilej pentru a le descoperi. Pentru cei care au trăit în acele vremuri este un bun prilej de readucere aminte. Este de asemenea o incursiune prin viaţa mânăstirilor acelei perioade, privită cu un ochi critic, dar plin de nostalgie. Autorul ne plimbă prin Bucureşti, evocă, aşa cum au făcut mulţi alţii înaintea sa - Bacalbaşa, Costescu, Crutzescu, Potra - cu nostaligie, cartiere demolate total sau parţial, schiţează portrete pline de farmec, arată o dragoste constantă pentru Biserică şi ortodoxie. O carte caleidoscopică, spumoasă şi surprinzătoare.
Vladimir Tismăneanu
Lumea secretă a nomenclaturii
Amintiri, dezvăluiri, portrete
Editura Humanitas
Indice de nume alcătuit de Bogdan C. Iacob.
"Ştim foarte puţin despre acel grup social şi, dacă vreţi, chiar cultural numit nomenclatura comunistă - scrie autorul în cuvântul înainte. A fost ferit de incursiunile curioase ale jurnaliştilor şi cercetătorilor. Sociologii nu l-au tratat cu aceeaşi riguroasă aplicaţie ca pe, să spunem, clasa de mijloc. Era vorba de o societate cvasisecretă, cu riturile, codurile, simbolurile, nostalgiile şi, nu mai puţin important, privilegiile sale. Mai întâi demnitar comunist, apoi un ireconciliabil eretic, gânditorul iugoslav Milovan Djilas a vorbit despre «Noua Clasă». Mai devreme, în momentele sale de maximă luciditate, Lev Troţki recunoscuse că aparatul de partid şi de stat sovietic se transformase într-o castă parazitară, definită, mai presus de orice, prin accesul la privilegii de neimaginat pentru muritorii de rând. Dar n-a mers până la capăt, nu a numit acest grup o clasă politică şi socială.
Cartea de faţă nu este o lucrare sociologică de tip tradiţional, cu analize de cauze, dinamici şi efecte. Este vorba aici de propriile mele experienţe în interiorul unui grup pe care am ajuns să-l cunosc, îndrăznesc să cred, foarte bine. Un microcosm politic şi psihologic, numit de mine cândva micul Bizanţ roşu. Cititorul, pe care-l invit să mă însoţească în acest voiaj într-o lume stinsă, dar ale cărei ramificaţii rămân atât de prezente, va găsi în carte deopotrivă recuperări istorice, demitizări politologice, secvenţe portretistice, un efort de explicaţie şi o mărturisire.
Nu alegem în ce mediu social şi intelectual ne naştem. Este un dat ontologic pe care ţi-l asumi şi la care te raportezi, pe cât posibil, cu sinceritate, onestitate şi realism. Părinţii mei nu făceau parte din eşalonul unu al nomenclaturii, dar aparţineau celui de-al doilea strat, spre nivelul de jos al acestuia.
Ştiam de luxul nebun în care trăiau membrii Biroului Politic. Când am întrebat-o pe mama - cred că aveam zece ani - de ce este nevoie de aceste avantaje pentru atât de puţini, mi-a răspuns că e normal ca oameni care îşi sacrifică întreaga viaţă pentru popor să nu trebuiască să aibă alte griji. Îmi era de-acum limpede cât de stratificată era lumea ce-şi zicea socialistă. Stratificarea se petrecea chiar şi în nomenclatură. Privilegiile erau structurate pe grupuri şi subgrupuri. Vegheau asupra lor cerberii Gospodăriei de Partid, în frunte cu tovarăşul Leon Naş.
Titlul iniţial al cărţii a fost «Părinţi şi copii». Ceea ce mi-am propus a fost să răspund îndemnului Lidiei Bodea, directoarea Editurii Humanitas, de a-mi lăsa memoria să vorbească. «Vorbeşte, Memorie» se intitulează minunatele amintiri ale lui Vladimir Nabokov. Cititorul va găsi în paginile volumului viniete, reflecţii, portrete şi mai ales amintiri personale despre oameni, destine, emoţii, iluzii, deziluzii."
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
