• Leu / EUR4.7383
  • Leu / GBP5.3832
  • Leu / USD4.2016
Ziarul de Duminică

Constantin Rezachevici: „În Evul Mediu valorile fizice şi intelectuale erau mai bine preţuite decât azi” (II)/ de Dan Frăţică

Constantin Rezachevici: „În Evul Mediu valorile fizice şi intelectuale erau mai bine preţuite decât azi” (II)/ de Dan Frăţică

Autor: Dan Frăţică

26 oct 2012 546

Născut la Iaşi, la 26 ianuarie 1943, Constantin Rezachevici a urmat cursurile Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti, absolvite în 1965 A lucrat apoi, neîntrerupt, timp de 41 de ani, la Institutul de Istorie "Nicolae Iorga" al Academiei Române, străbătând toate treptele, de la cercetător stagiar la cercetător principal (din 1997 până în anul pensionării, 2006). Din 2007 îşi continuă activitatea în calitate de cercetător ştiinţific I la Centrul pentru Patrimoniul Românesc din cadrul Institutului de Istoria Artei "George Oprescu" al Academiei Române. Doctor în ştiinţe istorice cu teza "Radu Şerban şi epoca sa" (1978), laureat al Premiului "Nicolae Bălceascu" al Academiei Române pe anul 1978, Constantin Rezachevici este specializat în istorie medievală. A publicat mai multe volume (între care Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în Evul Mediu, 1998; Rolul românilor în apărarea Europei de expansiunea otomană. Secolele XIV-XV. Evoluţia unui concept în contextul vremii, 2001; Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova a. 1324-1881, I, Secolele XIV-XVI, 2001) şi peste 300 de studii consacrate acestei perioade, a participat la elaborarea unor fundamentale volume colective (între care vol. V al tratatului academic de Istoria românilor, 2003), contribuţiile sale impunându-se prin bogăţia surselor (interne şi externe), rigoarea şi meticulozitatea documentării. A fost, de asemenea, editorul multor documente interne şi externe (Cronica Moldovei de la Cracovia. Secolul XIII - începutul secolului XVII, 2006 etc.).

- Vorbeaţi despre Neagu Djuvara; sunteţi unul din puţinii specialişti care nu s‑au implicat în critica teoriei sale despre originea cumană a primei dinastiii din Ţara Românească…

- Nu, pentru că atunci când s‑a pregătit să scrie despre acest subiect, mi‑a cerut extrase din lucrările mele despre Basarab I şi conflictul acestuia cu regele Ungariei Carol Robert din 1330, i‑am indicat şi izvoarele documentare, iar în urma discuţiilor mi‑am dat seama că Neagu Djuvara urmăreşte să scrie de fapt un eseu "original", despre o temă mult dezbătută anterior de istoricii şi lingviştii români. Din capul locului nu era o treabă ştiinţifică serioasă. Urma, ca să parafrazez o cunoscută vorbă populară, să arunce o piatră în apă, pentru ca zece "înţelepţi" să se chinuie să o scoată! Nu era să fiu al unsprezecelea. Pentru autorul respectiv important era să se vorbească despre el, ceea ce a şi reuşit.

- Totuşi unii cercetători au luat în serios părerile lui N. Djuvara, ba chiar au iniţiat un proiect de cercetare genetică asupra mormântului atribuit lui Vlaicu din Biserica Domnească de la Curtea de Argeş iar apoi a lui Mircea cel Bătrân de la Cozia…

-Da, un grup de la Cluj, din aceleaşi motive ca şi Djuvara: ca să provoace scandal mediatic, să iasă din anonimat, să se vorbească şi despre aceşti indivizi, pe care tocmai de aceea nici nu îi voi aminti. Iar cel care a dat aprobarea pentru săpături e ministrul culturii dinainte, Kelemen Hunor, etnic ungur şi mai ales de meserie veterinar (!), fără nicio competenţă în domeniul istoriei domnilor români din secolul XIV. Iar în cazul profanării mormântului atribuit lui Vlaicu (1364-1376) de la Curtea de Argeş nu e vorba doar de ignoranţă, ci de‑a dreptul de prostie. Cum să cauţi ADN românesc sau cuman la domni care s‑au căsătorit cu reprezentante ale dinastiilor vecine: bulgare, sârbeşti, ungare poate chiar cumane. Astfel de căsătorii între dinastii diferite aveau loc în toată Europa medievală. Şi atunci ce ADN‑uri etnice caută profanatorii mormântului lui Vlaicu ?. Ungurii au o seamă de regi care poartă porecla "Cumanul", şi nimeni nu a contestat apartenenţa lor la dinastia Arpadină, cerând să li se facă ADN‑ul (?!). Apoi la Biserica Domnească din Curtea de Argeş s‑au făcut săpături arheologice în 1920, rezultatele revelatoare ale cercetării mormintelor, cu osemintele respective, fiind expuse într‑un volum important din "Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice", X-XVI (1917-1923), mai nou de către Pavel Chihaia, N. Constantinescu ş.a., şi este cu totul nerecomandabil să faci săpături arheologice succesive… Cu totul altfel, fără zgomot, T.V.‑uri şi discuţii ţipătoare, au procedat arheologii şi paleogeneticienii din echipa condusă de cel mai competent arheolog în domeniu la ora actuală, Adrian Bătrâna, care au cercetat mormintele primilor Bogdăneşti din catedrala de la Rădăuţi, studiind, cu rezultate remarcabile, împreună cu prof. Al. Rodewald, directorul departamentului de paleogenetică de la Universitatea din Hamburg, pe baza comparării ADN‑ului prelevat, legăturile de rudenie între primii domni ai Moldovei înmormântaţi acolo, iar nu fantezii etnice după eseul neprofesionist al lui Djuvara. În plus, de ce acei care au luat în serios scrierea acestuia nu au săpat în biserica fostă domnească din Câmpulung Muscel, unde cercetările mai vechi ale lui Virgil Drăghiceanu au aflat mormintele goale al lui Basarab I şi al fiului său Nicolae Alexandru, unde, la o nouă cercetare cu mijloace moderne, s‑ar fi putut afla mici rămăşiţe de oseminte? Şi apoi cu ce ADN etnic să compare echipa de la Curtea de Argeş pe cel extras din osemintele de acolo? E adevărat, ADN românesc din veacul XIV găseau în cimitirele săteşti autohtone cercetate arheologic, de felul celui de la Coconi, din apropierea Dunării. Cel cuman există în mormintele cumano‑pecenege din Câmpia Română, sau putea fi prelevat de la urmaşii de azi ai cumanilor, tătarii din Dobrogea, sau de la unele grupuri de ţigani, care nu sunt de origine indiană ci cumană. Însă acestea presupun efort şi profesionalism, care nu e la îndemâna oricui, mai ales a unor tineri fără experienţă…

- Credeţi în existenţa unui conflict între generaţii de istorici?

-Nu cred. Omeneşte vorbind, prostul e prost şi la tinereţe şi la bătrâneţe, iar cel inteligent e mereu inteligent la orice vârstă. Desigur, între generaţii există deosebiri de educaţie, de nivel cultural‑profesional, de păreri ideologice etc., dar acestea nu pot crea un conflict real între generaţii. Mereu m‑am simţit bine între oameni inteligenţi şi cinstiţi indiferent de vârstă. Tânăr sau bătrân, pe prost îl recunoşti după faptul că nu se îndoieşte de nimic, el ştie tot, părerea sa e suverană şi caută să şi‑o impună cu orice preţ. Astăzi scrie într‑o nouă manieră eseistică, cu note infrapaginale adăugate, ignoră, subliniez din nou, contribuţiile înaintaşilor sau preia păreri demult depăşite, bibliografiile lucrărilor sale, ca şi indicii acestora (atunci când există!) sunt selective la modul subiectiv (lipsesc adesea autorii "neagreaţi"), nu pleacă de la izvoare, ci, dimpotrivă, le adaugă pentru a‑şi susţine teorii preconcepute, face aprecieri despre orice din trecut, generalizări cu mare priză, îndeosebi la marele public, dar şi la istoricii necunoscători ai subiectului, sau, dimpotrivă, despică firul, metaforic vorbind, nu în patru, ci în şase sau în opt, ceea ce îl duce la concluzii neştiinţifice etc., pe scurt dă din coate pentru ca să se afirme cu orice preţ, fie că e vârstnic, fie că e tânăr debutant.

Ca atare, după mine, nu contează vârsta celui care scrie, ci conţinutul lucrărilor sale. Spre deosebire de înfăţişare, acestea nu trădează întotdeauna vârsta autorului. Unii tineri pot scrie cu o neaşteptată maturitate, şi lucrările respective îşi păstrează însemnătatea peste ani. La alţii însă primează tupeul, agresivitatea, uşurinţa cu care acceptă teorii neştiinţifice. Am avut chiar surpriza, ca moderator la un simpozion, să am de‑a face cu un participant sub influenţa alcoolului, tânăr agresiv, însă… ginere al unui personaj universitar din provincie!

Unii tineri, chiar de bună credinţă, se lasă uşor păcăliţi (în fapt, cumpăraţi, din tot felul de interese, numai aparent obscure) cu burse în străinătate, şi în engleză sau într‑o "romgleză" păsărească, discută probleme istorice în termeni de "Global History", "Transnational History", "History of European Integration", popularizează "The Challenge of Global History in Higher Education", îşi culeg informaţiile gata digerate de alţii ("Digitization and e‑Learning History", "Wikipedia" şi chiar situri efemere de pe internet etc.), altfel spus sunt, în majoritate, nişte snobi perfecţi, care luaţi la bani mărunţi, unii nu ştiu nici măcar care a fost secolul lui Ludovic al XIV‑lea al Franţei (am avut astfel de tineri la masterat!), habar n‑au de mecanismele socio‑economice şi instituţionale din spaţiul românesc sau din vecinătatea acestuia etc. Nu e de mirare că pentru acei dintre ei, ajunşi cu timpul "universitari", Ştefan cel Mare nu mai e "Mare", Mihai Viteazul nu mai e "Viteaz" ş.a.m.d. În fapt, aceştia sunt foştii studenţi formaţi la şcoala "demitizărilor", majoritatea pseudoştiinţifice ale lui Lucian Boia, şi a imitatorilor acestuia de după 1990, o etapă azi depăşită, dar care a lăsat sechele în gândirea unor generaţii de tineri lipsiţi de adevărate cunoştinţe istorice. Căci de la "demitizarea" legendelor aşa‑zise ale epocii socialiste, s‑a ajuns la combaterea unor teme "patriotice" şi în general istorice, asupra cărora există un consens istoric încă din secolul XIX. De pildă, bătăliile de la Călugăreni (1595) sau Baia (1467), care nu mai sunt recunoscute drept biruinţe ale domnilor români, ci ale adversarilor etc.

- Cum vedeţi atenţia care se acordă la noi diferitelor epoci istorice?

- Disproporţionată. Sunt prea mulţi contemporanişti, ceea ce ar putea fi de înţeles până la un punct, numai că unii dintre aceştia fac mai mult politică "contemporană" decât cercetare istorică. În fond, istoria contemporană e mai accesibilă. E drept că nu toţi contemporaniştii scriu istoria după documentele Securităţii (dar sunt destui tineri care fac această gravă greşeală, politizând istoria). E adevărat că nu chiar toţi semnează culegerile de documente contemporană ca autori de carte, când ei sunt doar îngrijitori de ediţie. Sunt destui şi din cei care abordează cu profesionalism Epoca Contemporană. Totuşi prea mulţi se calcă pe picioare în cercetarea acestei epoci sau în cea Modernă. Medieviştii adevăraţi (care se pregătesc în mod corespunzător cam în 15 ani!) sunt cu mult mai puţini, din păcate invers proporţional cu întinderea Epocii Medii. Oricum, sunt destui nechemaţi şi aici, ceea ce se întâlnea mai rar în trecut. La un seminar de istoria medie a României din anii '30 ai secolului XX de la Iaşi, Gh. Brătianu, văzând 6 (şase!) studenţi în sală, a întrebat mirat: "Cum, toţi vreţi să vă faceţi medievişti?

- Are vreo legătură Evul Mediu cu epoca în care trăim astăzi?

- Din păcate mai multă decât vă închipuiţi. Azi avem mai multe dări pe cap de locuitor decât în epoca fanariotă. Mai ales după 1989 funcţionează grotesc sistemul "vasalic". Trăim într‑o "epocă a slugilor". Numai că acum seniorul se numeşte "manager" sau şef politic, iar vasalul e supusul ierarhic obedient al celui dinainte. În acest sistem valorile ca atare nu au nici o şansă. Seniorul (şeful) nu vrea să fie concurat, nu suportă un subordonat valoros, care îi crează complexe de inferioritate, preferă nulităţile care îi dau sentimentul de superioritate ş.a.m.d. Oricum, în Evul Mediu valorile fizice şi intelectuale erau mai bine preţuite. Iar laşitatea, prezentă azi din belşug, era aspru condamnată sub orice fel de manifestare.

- La ce vă referiţi când vorbiţi de laşitate, cel puţin în domeniul ştiinţelor istorice?

- La cei care nu acceptă polemica ştiinţifică, atacă nedrept, neelegant, şi apoi îşi folosesc poziţia din cadrul unor publicaţii pentru a împiedica răspunsurile celorlalte părţi (cazul lui Ştefan Andreescu la "Studii şi materiale de istorie medie", Bucureşti), sau manifestă o detestabilă invidie profesională. Din păcate, astfel de indivizi fără caracter, vorba lui N. Iorga, sunt şi astăzi printre persoane aparent onorabile, ba chiar proliferează. În Memoriile mele voi prezenta exemple neaşteptate pentru mulţi.

- Sunteţi cercetător ştiinţific, dar aţi predat şi în facultăţi de profil. Aveţi, desigur, o părere despre sistemul de învăţământ din România…

- În decursul deceniilor de cercetare am adunat destui ani de predare intermitentă în facultăţi de istorie, gradele din cercetatea ştiinţifică fiind echivalate prin lege cu cele din învăţământul superior, care însă sunt mai bine cunoscute de către populaţie. Nu am făcut însă niciodată caz de acest aspect "universitar". Colegii universitari se feresc vădit de cercetătorii care predau bine şi, prin natura meseriei de bază, cunosc multe lucruri noi, cu care au impresia că le "fură" studenţii. Dacă lucrurile stau astfel, vina nu e a cercetătorului. În schimb, e adevărat că prin lucrările sale intrate în bibliografia studenţilor din întreaga ţară, un cercetător poate fi mai bine cunoscut de studenţii de pretutindeni, decât un cadru didactic care lucrează direct doar cu un număr limitat de studenţi dintr‑o unitate de învăţământ. Oricum, am cunoscut bine sistemul românesc de învăţământ de toate gradele din ultimele şase decenii, având totodată posibilitatea să‑l compar cu cel din multe centre de învăţământ străine. Cu toate deficienţele sale, învăţământul românesc din multe domenii încă mai păstrează calităţi pe care cel din străinătate le‑a pierdut demult. Aşa că tinerii care din snobism şi adesea din lipsă de cunoştinţe reale ţintesc spre universităţi occidentale, ar trebui să se informeze bine şi mai ales să‑şi fixeze precis ce vor să facă în viaţă.

- Aţi mai amintit şi despre rolul şcolii generale…

- Şcoala ar trebui să dea copiilor, după părerea mea, în primul rând cunoştinţe de cultură generală, deoarece peste 90% din absolvenţii ei cu asta rămân în viaţă. Am urmărit atăţia oameni maturi care se refereau doar la ce au învăţat (sau nu) în şcoală. În ultimul timp am văzut cu surprindere că sunt oameni care nu au putut răspunde la întrebări de felul: ce e filatelia?, sau care este limba oficială în Brazilia? (pentru răspunsuri la acestea radio "Actualitatea românească" oferea premii!). În trecuta epocă a socialismului autoritar se insista pe pregătirea de muncitori (clasă conducătoare!), acum s‑a căzut în cealaltă extremă, toţi bat la calculator (ceea ce nu e rău) şi vor să urmeze facultăţi, deşi doar unii au cu adevărat înzestrare şi chemare pentru aceasta; însă cine mai pregăteşte acum un bun tehnician într‑o şcoală de meserii? În copilăria mea şcolile teoretice şi cele de meserii se despărţeau foarte devreme, o dată cu clasa a V‑a. Ambele asigurau însă elevilor o cantitate proporţională de cultură generală, pe baza unor programe diferenţiate, ceea ce ar trebui să existe şi astăzi. Totodată să nu uităm, subliniez aceasta de câte ori am ocazia, că şcoala a avut un rol important (şi ar trebui să‑l aibă şi astăzi) în formarea caracterului elevilor prin exemplele pozitive (istoria avea un rol important în acest domeniu) furnizate tocmai la vârsta când se formează caracterul.


- Pentru actualele minusuri în cunoaşterea istoriei doar sistemul de învăţământ de astăzi e de vină?

- Categoric există şi alţi vinovaţi. Însă acum m‑aş referi doar la o categorie cu mare audienţă la public, pe care îl pot uşor influenţa, redactorii unor emisiuni nu numai de istorie, mai ales de la tv. Cu excepţii notabile, mulţi sunt de o ignoranţă greu de înţeles, chiar în domeniile de cultură generală. Ajung chiar să lase, practic, emisiunile pe seama invitaţilor sub pretextul că aceştia sunt specialiştii. În realitate, se feresc să invite adevăraţii istorici specialişti. Emisiunile de istorie medie au dispărut de la televiziunea naţională, istoria e socotită doar cea contemporană, confundată cu politica. Tinerii, neapărat tinerii, care apar în emisiunile dedicate "istoriei" (contemporane) sunt atât de lipsiţi de har, încât spectatorii sunt rapid plictisiţi. Lipsă şi de profesionalism. Nu e de bun augur nici reclama pe care unii redactori o fac studenţilor vânători de burse în străinătate, care a dat naştere unui adevărat turism bursier, cu scopul mai mult de a adăuga în CV‑uri titluri de studii pompoase, ulterior fără însemnătate pentru dezvoltarea istoriografiei româneşti. Mă întreb de ce americanii, canadienii, francezii, englezii ş.a., cel puţin cei pe care îi vedem pe canalele urmărite la noi, pot face emisiuni de istorie naţională, fără niciun complex, iar noi nu (parcă le‑ar interzice cineva)? Şi răspund: pentru că (problemă de educaţie) americanii ascultă imnul lor naţional în picioare, cu mâna pe inimă, japonezii se închină de câte ori trec pe lângă steagul ţării lor, ungurii, după ce i‑au păcălit (?!) pe guvernanţii români în frunte cu Adrian Năstase, că statuia de la Arad cu generalii lor de la 1848 e cea a … Libertăţii, când de fapt e cea a Ungariei Milenare, stăpână a Transilvaniei (de aceea a şi fost înlăturată de I. I. C. Brătianu), folosesc în spaţiul românesc stema chezaro‑crăiască a Austro‑Ungariei, iar ruşii, bulgarii şi cehii au reintrodus în stemele lor de state coroana imperială. După care la noi, adaug, spre comparaţie relevantă, Ion Iliescu făcea crize de nervi de câte ori venea vorba de introducerea în stema României (promulgată la 19 septembrie 1992), a Coroanei de oţel, încât Aurel V. Savu, directorul de atunci al Muzeului Militar Naţional, a şi murit în urma unui infarct, după ce încercase să‑i explice că aceasta nu e simbolul dinastiei, ci al Independenţei de la 1877-1878. Zadarnic.

- Poate lucrurile stau mai bine în cercetarea istorică din sistemul academic?

- Nu vreau să vorbesc despre acest sistem, cel puţin deocamdată, tocmai pentru că am făcut parte din el o viaţă. Cert este că a fost dezavantajat chiar din 1990, când s‑a desfiinţat pe criterii politice Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice, astfel că de cercetarea istorică a urmat să se ocupe doar Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române, în timp ce alte "Academii" de profil: Medicală, Tehnică, Agricolă etc., au rezistat, iar, în altă ordine de idei, cei care s‑au săturat să mai aştepte consacrarea din partea Academiei Române şi‑au înfiinţat propria Academie a Oamenilor de Ştiinţă. Oricum, Academia Română n‑a ştiut să‑şi apere marca, de vreme ce după 1989 au apărut tot felul de "academii" ciudate: de muzică, de dans, de fotbal, de gaşcă etc.

În ciuda părerilor care pot părea poate prea critice, menţionate pe parcursul întregului interviu, deşi exprimă doar realităţi necosmetizate, viziunea mea asupra evoluţiei viitoare a istoriografiei româneşti rămâne optimistă. Numai că neajunsurile menţionate nu se vor rezolva de la sine. După cunoaşterea acestora, pasul următor îl reprezintă rezolvarea lor.

Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7383
Diferență: -0,1433
Ieri: 4.7451
Azi: 4.2016
Diferență: -0,1995
Ieri: 4.2100
Azi: 5.3832
Diferență: -0,3923
Ieri: 5.4044
Azi: 4.1734
Diferență: -0,0216
Ieri: 4.1743