Rememorand anii cautarilor sale artistice, dar si ai primelor satisfactii compozitionale, Cornel Taranu insista asupra unui "detaliu" esential: in ceea ce priveste muzica contemporana, a ramas tot timpul conectat la fenomenul muzical european. "Adevarul este ca in acei ani plutea ceva in aer si asta o simtea tot grupul din care faceam parte, colegii mei clujeni, dar si cei din Bucuresti." Ceea ce ii unea pe toti acesti promotori ai muzicii noi in Romania era interesul de a fi la curent cu ce se intampla in lume din punct de vedere muzical si dorinta de a aduce ceva nou in muzica. (Radu Constantinescu)
Prin anii '60-'70, incepuse deja sa se cam stie care sunt corifeii muzicii noi. L-am vazut deseori pe Stockhausen, care nu m-a entuziasmat foarte mult. Cel putin analizele lui de la Darmstadt ma plictiseau ingrozitor, mai ales ca le sustinea in trei limbi, spunea practic acelasi lucru si nici nu ne lasa sa iesim afara in pauze, era foarte rigid. Dar mai erau acolo Xenakis, Nono, Berio, Boulez, Ligeti, Pousseur, care intre timp s-a mai ofilit, sau Maderna. Erau, asadar, cativa compozitori foarte interesanti. Mai ales italienii ma atrageau, pentru ca aveau un plus de caldura si de melodicitate, chiar daca apelau la mijloace foarte noi. Pe urma, i-am descoperit la ei acasa pe unii dintre cei mai importanti compozitori polonezi, niste iugoslavi, mai ales sloveni, care erau foarte avansati din punct de vedere cultural si, bineinteles, pleiada de compozitori maghiari. I-am cunoscut la Budapesta si, dintre ei, cel putin 2-3 erau remarcabili.
Multe tendinte s-au cristalizat in acei ani. Pe atunci a aparut muzica spectrala, Metianu a lucrat mult in aceasta directie, dar si Iancu Dumitrescu, Calin Ioachimescu si altii. Am avut si eu scurte tangente cu acest gen de muzica, dar si cu muzica electronica sau cu folosirea unor elemente matematice. In lucrarile mele de prin anii '70, mult criticate chiar si de unii colegi, care spuneau ca merg pe un drum gresit, am folosit foarte multe elemente geometrice. Ele au fost teoretizate intr-o carte a lui Pierre Boulez, Penser la musique aujourd'hui, tiparita intai in germana, unde apar tot felul de analize de simetrii pe triunghiuri sau diverse jocuri de proportii. Cu sunetele se pot construi piramide, paralelipipede, ovaluri, spirale. Uneori, figurile geometrice pot avea corespondente muzicale interesante. Asta nu inseamna ca oricine cunoaste geometrie devine dintr-o data compozitor. E nevoie de talent, de sensibilitate, de ingemanarea acestor elemente cu elementul intuitiv.
Estetica lui Brancusi a jucat si ea un rol important in muzicile noastre. Lucrarile realizate in anii '60, atunci cand Tiberiu Olah a scris ciclul Masa tacerii, Poarta sarutului, iar eu Simetriile si numeroase alte piese de aceasta factura, sunt evident marcate de estetica brancusiana - absolut benefic pentru noi faptul ca am avut drept reper un asemenea urias al gandirii despre arta.
Recunosc ca aceast gen de muzica a patruns destul de greu in concerte, iar rezistenta cea mai mare venea, paradoxal, din partea instrumentistilor. Imi amintesc ca pe stimele Simfoniei Brevis, care s-a cantat destul de des la Cluj, la Bucuresti, dar si in alte orase, am gasit, atunci cand au sosit de la Craiova, insemnari, unele chiar in versuri: "Lasa-te de meserie!/ Du-te la psihiatrie!". Problema cea mai complicata era notatia. Muzica noua are nevoie de notatii noi. Or, aceste notatii erau, pentru unii, rebarbative. Era nevoie de efort din partea instrumentistilor ca sa le priceapa. Si atunci faceau fel de fel de glume, unele dintre ele chiar dragute. De exemplu, cand se noteaza un sunet inalt, se marcheaza cu un mic triunghi. Eu foloseam des aceste tehnici. Si era la Filarmonica un violoncelist care zicea: "Iar a venit Taranu, care ne-a desenat braduleti!". Cu timpul, atmosfera s-a imbunatatit, publicul a inceput sa guste noul tip de muzica, iar relatiile au fost din ce in ce mai bune, in masura in care si ansamblurile aveau o mentalitate mai intelegatoare. Formatia Ars Nova, pe care am avut ideea fericita de a o infiinta in 1968, Ansamblul de Percutie, Antifonia si toate celelalte ansambluri clujene, Corul Filarmonicii, chiar si Opera au realizat prime auditii, unele chiar remarcabile, cu muzicile noastre. In mod special, vreau sa detasez rolul ansamblului Ars Nova cu care, timp de vreo 37 de ani, am incercat sa defrisam cateva dintre partiturile importante scrise in tara si in strainatate. Si sper ca vom reusi impreuna sa dam concerte in continuare, atata timp cat vom mai respira.
In ultimii ani, am scris o opera care s-a nascut din colaborarea cu poetul francez Olivier Apert. Acesta, tot venind pe la Cluj, la diferite festivaluri de poezie, si avand un proiect de a scrie o opera, mi-a ascultat niste muzici si i s-a parut ca am putea gasi o formula de afinitate intre ce gandea el si ce credeam ca pot eu sa fac pe libretul lui. Apert este un poet de factura mai avangardista, in libretul sau nu foloseste poezia traditionala, are in text insertiuni in dialectul maori, populatia bastinasa din Noua Zeelanda, dar mie mi-a placut mult. Asa a aparut, ca o provocare, opera Oreste si Oedip. Am prezentat-o pentru prima data la Bucuresti, la Saptamana Muzicii Noi, apoi in Franta, intr-o versiune prescurtata, intr-o formula de concert de o ora si jumatate. Noutatea este ca personajele celor doua mituri mult batucite de generatii intregi de dramaturgi, prozatori, filosofi si esteticieni, dar intotdeauna separat, se intalnesc si fac un fel de bilant al vietii lor, avand o serie de confruntari mai mult de natura filosofica decat la nivelul actiunii. Aceasta a fost ideea inedita a lui Olivier Apert, de a le pune fata in fata destinele, alaturi de personajele adiacente fiecaruia. Elementele freudiene sunt extrem de puternice in opera, intre Oreste si Electra existand o relatie incestuoasa declarata, ca sa nu mai vorbesc de cealalta relatie incestuoasa "clasica", dintre Oedip si mama sa, Jocasta. Toate acestea confera o puternica aura psihanalitica atmosferei pe care m-am straduit sa o transpun in muzica. Am folosit si anumite melodii grecesti vechi, asa, niste fragmente, niste coltisoare de melodii si, in general, am folosit un limbaj modal, limbajul meu obisnuit, dar mult simplificat, pentru ca opera este totusi un gen care nu trebuie sa se adreseze unei elite restranse, chiar daca opera contemporana are un public mai redus. As aminti momentul coral de la sfarsitul actului III, construit si transcris dupa o melodie greceasca foarte stranie, cu cromatisme intoarse a la Bartok, gasita in judetul Bihor, pe un vas grecesc din secolul V.
Astazi exista si o muzica cu elemente oral-improvizatorice, compusa de unele grupuri din Bucuresti. In timp, se va vedea in ce masura acest tip de muzica va produce ceva durabil, o constructie, un esafodaj de idei si evenimente sonore organizate. Nici postmodernismul nu ma atrage deloc. Dar asta nu inseamna ca nu se pot naste capodopere in acest gen, capodopere pe care eu inca nu le-am vazut, dar care s-ar putea sa apara. Eu cred ca totusi muzica de tip organizat, orice fel de maniera de "organizare" ar prezenta ea, are sanse in plus fata de muzica de tip oral, strict improvizatoric.
Sunt constient ca ceea ce am scris eu si colegii mei de generatie este perceput de generatiile de azi ca fiind datat. Acesta este procesul firesc in arta. Fiecare generatie incearca sa aduca altceva decat generatia anterioara. Dar, pana la urma, in timp, toate aceste aparente distorsiuni se anuleaza si se ajunge la o decantare. Nu stiu cum va fi secolul XXI, dar pot sa spun cu certitudine ca generatia noastra a adus foarte mult in ceea ce priveste consolidarea unor tendinte noi in muzica romaneasca.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
