În urmă cu câţiva ani, o colegă care ştia că mă pasionează relaţia dintre religie şi ştiinţă mi-a împrumutat cartea „Evoluţia către creaţie” a Părintelui Grigorie. Autorul este un ex-profesor universitar, pe numele mirean Sandu Gheorghe, care nu numai că a ales, la un moment dat, calea Bisericii, dar îşi cere scuze foştilor studenţi pentru ceea ce i-a învăţat...
Am putut intra atunci în dialog epistolar cu autorul, care – în esenţă – s-a arătat îngrijorat de căile pe care a înţeles că umblă mintea mea! Din păcate, nu mi-a răspuns la întrebarea mea principală: care este presupusa contradicţie dintre religie şi ştiinţă, în particular dintre creaţionism şi evoluţionism?
Între timp, din lecturi – recunosc – disparate şi departe de-a fi complete, am aflat că răspunsul s-a dat încă din antichitate: nu există. În anii din urmă s-au scris numeroase cărţi şi articole pe această temă şi s-a putut vedea că există de ambele părţi bunăvoinţă şi dorinţă de împăcare. Oamenii religioşi, inclusiv înalţi prelaţi, nu numai că au acceptat şi folosesc din plin toate minunile tehnicii moderne – care, să nu uităm, este produsul ştiinţei şi nu ar fi putut exista fără aceasta – dar au început să accepte, fie şi tacit, o mare parte dintre teoriile care până nu de mult erau considerate potrivnice credinţei.
Cu toate acestea, când vine vorba despre unele chestiuni particulare vechea „rivalitate” revine, chiar cu accente de exclusivism şi intoleranţă care păreau a fi istoric depăşite. Este, în special, cazul „creaţie vs. evoluţie”. Dovadă dezbaterea asupra manualelor şcolare, asupra a ceea ce trebuie să li se spună şi explice copiilor – un adevărat nou „Proces al maimuţelor”. În treacăt fie spus, Darwin n-a afirmat niciodată că că omul s-ar trage din maimuţe.
Şi în această dezbatere, ca şi în toate celelalte care au animat, de-a lungul secolelor, relaţia dintre Biserică şi Academie – generic vorbind – totul porneşte de la o serie de confuzii, mai exact de la citirea superficială a cărţilor sfinte (dar şi a celor de ştiinţă!).
Nu de mult, Vaticanul le-a transmis credincioşilor să se ferească de noile păcate: „Să nu poluezi”, „Să nu încurajezi modificările genetice”... Ştirea este senzaţională, pentru că spune ceva crucial: o instanţă religioasă – cea mai importantă, dacă ţinem cont că păstoreşte un miliard şi jumătate de pământeni – a dat oficial semnalul că preceptele religioase trebuie aduse la zi. Motivul este evident: pe vremea când Decalogul i-a fost revelat lui Moise de către Dumnezeu, nu exista o poluare semnificativă şi nici vorbă despre genetică şi clonare... Dar e posibil oare ca Tatăl Nostru să nu fi ştiut că se va ajunge aici? Pentru un dreptcredincios, răspunsul este, fireşte, negativ. Şi atunci, singura concluzie posibilă e una care ţine de domeniul evidenţei şi al bunului-simţ: textele sacre au fost scrise pentru oamenii din vremea în care au fost scrise. În conţinut şi în formă ele au fost concepute pentru a fi înţelese, urmate şi propovăduite de către pământenii de acum patru, trei sau două mii de ani. Orice discuţie pe cuvântul Bibliei este superfluă dacă scăpăm din vedere că acele texte erau dedicate contemporanilor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
