Relaţia cu Dumnezeu este un lucru destul de complicat, iar miza ei n-are cum să fie una minoră. De aceea, în funcţie de multe criterii – printre care tradiţia, educaţia, cultura, caracterul, nivelul de trai, locul de viaţă, locul de muncă, anturajul etc. – există mai multe feluri de credincioşi.
În primul rând, fireşte, cei care-şi dedică viaţa lui Dumnezeu, clericii. Nu e prea mult de comentat în cazul lor. Preoţia, respectiv călugăria, sunt vocaţii. Vorbim despre oameni care nu doar cred necondiţionat în toate cele sfinte, dar simt nevoia să slujească religia toată viaţa şi în mod exclusiv. Excepţiile la care ne putem gândi fiecare dintre noi sunt doar atât, excepţii.
În al doilea rând, ceea ce se cheamă credincioşii practicanţi, care nu doar că ţin toate sărbătorile, toate posturile şi celelalte rânduieli, dar merg frecvent la slujbele bisericeşti, unii dintre ei chiar zilnic. Nici aici nu mi-aş permite prea multe comentarii. Faptul că din rândurile lor fac parte şi cei pe care îi numim bigoţi sau habotnici, inclusiv cei care se-mbrâncesc şi se calcă în picioare la sărutatul moaştelor, nu are cum – în opinia mea – să umbrească onestitatea credinţei discrete a marii majorităţi a credincioşilor practicanţi.
Urmează marea masă a celor care cred cu tot atâta sinceritate în Dumnezeu, dar dau mai rar pe la biserică şi ţin rareori rânduielile acesteia, poate cu excepţia unei rugăciuni în fiecare seară. Fac parte dintre ei, aşa că orice comentariu ar fi subiectiv.
Cele mai interesante categorii de credincioşi sunt însă ultimele două. Mai întâi, credinciosul ocazional. El crede foarte tare în Dumnezeu şi în puterile Lui... de fiecare dată când are ceva să-I ceară. De boală, de bani, de dragoste, de ce-o fi. Se roagă fierbinte, ca-n bancul cu Zidul Plângerii („Ia 10 dolari şi lasă-l pe Dumnezeu să se concentreze!”) sau ca în cel cu locul de parcare („Mulţumesc, Doamne, nu mai e cazul!”), după care – indiferent că i s-a împlinit sau nu rugămintea – îşi vede de treabă, iar de Dumnezeu îşi mai aminteşte doar la viitoarea nevoie.
În fine – subiectul principal, de fapt, al acestor rânduri – simpaticul credincios cu răspundere limitată. Credinciosul SRL îi vede pe Dumnezeu, religia şi Biserica – luaţi cumva la pachet – drept un soi de prestatori de servicii. Credinciosul SRL se-nsoară la biserică – ocazie cu care, fireşte, respectă întregul ritual, sărută Crucea şi Sfânta Evanghelie, poartă cununa, dănţuieşte ca Isaia –, îşi botează copiii în cristelinţă şi îşi îngroapă morţii cu slujba cuvenită, dar în rest să n-audă de popi şi de Biserică! Mai mult, credinciosul SRL este de regulă foarte activ în combaterea misticismului, a predării religiei în şcoli (făcându-se a nu şti că aceasta este oricum opţională), a construcţiei unui număr exagerat de mare de biserici etc.
Cel mai bine mi-l imaginez pe credinciosul SRL aşteptând popa să-i facă sfeştanie de casă nouă şi-n timpul ăsta înroşind Facebook-ul cu postări în care se arată revoltat de preoţii care-ţi bat la uşă de Bobotează.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
