Medicul şi poetul Vasile Voiculescu (născut în noaptea de 24/25 octombrie 1884, în ajunul sărbătorii Sf. Parascheva, adică 12/13 octombrie pe stil vechi, dar înregistrat în acte abia pe 27 noiembrie 1884) face parte alături de Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Anton Dumitriu, Olga Greceanu, Alexandru Elian, Ştefan Todiraşcu, Paul Constantinescu, Ion Marin Sadoveanu, Gheorghe Dabija etc. din grupul mirenilor care participau la întâlnirile Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim. Ca de obicei, mărturiile confraţilor întru căutarea isihiei sunt cele mai preţioase, întrucât aceştia îl cunoşteau şi îl înţelegeau cel mai bine pe marele poet mistic Vasile Voiculescu.
Fiindcă începe să citească încă de la cinci ani, una din primele lecturi care l-au marcat a fost din Vieţile Sfinţilor. Ulterior, Biblia a devenit cartea sa de căpătâi: „Sfinţii mei favoriţi, afară de arhangheli, îndeosebi focosul Mihail, sfinţii mei au fost Avram şi Iacob; am dormit cu ei cu capul pe piatră şi am aşteptat sub agudul din fundul grădinii îngerul pentru luptă. Am Ciulit urechea ca să aud glasul Domnului, ca Samuel. Am luptat împotriva filistenilor ca Samson, am cântat cu David păzind oi şi am plâns cu profeţii.”
Căutarea spirituală a impregnat întreaga viaţă a doctorului Vasile Voiculescu care considera că „medicul trebuie să fie profund recunoscător pacientului, care i-a prilejuit să facă o faptă bună” (conform prietenului său dr. Constantin Daniel). Devenit foarte cunoscut, mai ales graţie succeselor sale profesionale, dar şi mediatizării – ţinea deja conferinţe la Radio pe teme medicale – a ales să fie aproape de oamenii cei mai simpli, fără a le lua bani, fapt care se petrecea şi după ieşirea la pensie, când o ducea foarte greu financiar. Iată motivele pentru care a fost numit „doctorul fără de arginţi”...
Căutările de ordin spiritual ale lui Vasile Voiculescu, ilustrate şi în scrierile sale, au fost sinuoase, de aceea este bine să le clarificăm, folosindu-ne de un citat notat după moartea poetului (petrecută în noaptea de 25/26 aprilie 1963) de bunul său prieten Alexandru Mironescu, în jurnalul său recent publicat: „(19. IX. 1967) Apariţia Nuvelelor doctorului şVasileţ Voiculescu, anul trecut, a provocat printre cei legaţi mai temeinic de rânduiala creştină nişte nedumeriri, chiar nişte reacţii. Eu, ca mai apropiat de doctor, am fost, în acest răstimp, interpelat. Chiar ieri, un prieten bun, care l-a cunoscut pe Voiculescu, îmi spunea că lectura Nuvelelor l-a aruncat într-o confuzie în privinţa poziţiei creştine a doctorului. Nu mă miră. Însă lucrurile trebuie văzute şi înţelese altfel şi în cele din urmă reţinut faptul pozitiv al mărturisii creştine, al adeziunii lui la Hristos. Dr. Voiculescu a fost, într-o formă discretă, un om zbuciumat, ispitit de experienţa ocultistă, sensibilizat faţă de ea încă din copilăria lui petrecută în mijlocul ţăranilor, iar apoi printr-o vastă lectură şi informaţie. Am motive să cred că în acest domeniu era unul din cei mai informaţi oameni din ţară, unde erau câţiva – am cunoscut şi eu vreo 2-3 din ei – extrem de calificaţi în această materie. Dar dr. Voiculescu nu era om de echivocuri, de duplicităţi, şi fireşte nici un amăgitor. E absolut sigur. Dimpotrivă, era de o linie exemplară. Era însă un om viu, dramatic în fond – el acoperea asta cu o asprime şi cu o prevalare a raţiunii –, încercat de tentaţii intelectuale puternice. Niciodată însă nu l-am surprins în vreo situaţie dubioasă sau vreun gest sau vreun crâmpei de propoziţiune care să-mi suscite vreo suspiciune asupra autenticităţii unei vieţi. Nici semne de spectaculoasă evlavie, dar nici semne din care să fi rezultat reticenţe sau încurcături majore în aderenţa intimă lui Hristos. Sunt oameni care au la foi du charbonnier, cred şi gata. E, într-un fel, o modalitate preafericită. Pentru mine însă exemplu doctorului Voiculescu e infinit mai elocvent, ţinând seama de condiţia societăţii moderne, pentru că el e dovada că, deşi a cunoscut şi alte ţinuturi şi probleme, de ordin spiritual, cu ispite extrem de subţiri şi rafinate, el a optat pentru Hristos, în etapa finală a vieţii, ca o concluzie a unei întregi existenţe de o foarte mare bogăţie interioară, şi ca un om care ştia bine pe ce se întemeiază această dramatică opţiune. Acesta este faptul care trebuie reţinut din confruntarea cu opera şi viaţa doctorului Voiculescu.” („Admirabila Tăcere. Jurnal (1967-1968)”, Ed. Eikon, p. 93-94). Este o evidenţă că un om care nu ar fi fost dedicat lui Hristos cu întreaga sa fiinţă, nici nu ar fi putut scrie unele dintre cele mai frumoase şi valoroase poezii mistice ale literaturii nostre creştine – de aceea mărturia lui Alexandru Mironescu este foarte preţioasă.
O altă dovadă a dedicaţiei sale creştine este aceea că după moartea timpurie a soţiei (1946), conform mărturiei fiicei poetului, Gabriela Defour-Voiculescu, Vasile Voiculescu a intenţionat să intre în monahism, dar a renunţat în urma presiunilor familiei.
Apropiat de Alexandru Mironescu, de Sandu Tudor, de Pr. Andrei Scrima, Vasile Voiculescu participă discret, dar constant, la întâlnirile Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim. Ulterior, când aceste întâlniri sunt oprite de autorităţile comuniste, se va reîntâlni cu prietenii săi în diverse locuinţe, la Alexandru Mironescu, în special.
Tot lui Alexandru Mironescu i se datorează o altă preţioasă mărturie referitoare la rafinamentul şi profunzimea căutării duhoniceşti pe care o avea Vasile Voiculescu: „(20.III.1968) Miercuri. În vremea Postului Mare, Miercurea şi Vinerea, dimineaţa, se oficiază una dintre cele mai tainice slujbe ale Bisericii, aşa numita Liturghie înainte sfinţită, cu citiri din Psalmi şi din Cartea Facerii. Liturghie cu semnificative tăceri, cu îngenunchieri meditative încărcate de taina misterului covârşitor. De Liturghia aceasta – e cazul să spun – foarte, foarte mulţi creştini intelectuali habar nu au. Doctorul Voiculescu o avea mult la inimă, această iniţiatică şi concentrată Liturghie, şi ani de zile am participat împreună la ea. El m-a dus la câteva biserici unde erau preoţi bătrâni care o slujeau cu detalii de ritual care îl emoţionau cu deosebire, căci el avea probleme speciale în legătură cu această liturghie suprasaturată de mister. De atunci mă însoţeşte un soiu de prezenţă a lui în afecţiune şi aducere-aminte.”...
Din păcate, Vasile Voiculescu, a fost arestat în noaptea de 4/5 august 1958 (cu o zi înainte de Sărbătoarea Schimbării la Faţă), în lotul Rugului Aprins, la 74 de ani. Suportă foarte greu ancheta, semnează, în urma presiunilor şi bătăilor, acte în care „recunoaşte” că ar fi fost legionar (fapt neadevărat), că ar fi avut activităţi împotriva noii orînduiri socialiste – ceea ce era o imensă minciună întrucât această uriaşă personalitate a culturii şi a Bisericii nu greşise cu nimic, nici măcar din această perspectivă deforma(n)tă a realităţii. Singurul său „păcat” era că participase alături de prietenii săi (Pr. Daniil Sandu Tudor, Al. Mironescu, Pr. Benedict Ghiuş, Paul Sterian etc) la întâlniri private în care discutau probleme de ordin cultural şi duhovnicesc. Este eliberat în ziua de 2 mai 1962, fiind grav bolnav de tuberculoză lombară. Va mai trăi un an până în aprilie 1963, având imense suferinţe.
Experienţa sa isihastă este adesea ilustrată în superbe versuri, iată de ce Vasile Voiculescu va rămâne deopotrivă în cultura română şi în Biserica Ortodoxă marele poet al Rugului Aprins.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
