• Leu / EUR4.7619
  • Leu / GBP5.4653
  • Leu / USD4.1988
Ziarul de Duminică

CRONICA DE TEATRU / Noul Purcarete sau drumul spre „Faust" (I)

CRONICA DE TEATRU / Noul Purcarete sau drumul spre „Faust" (I)
E foarte greu sa gasesti o coerenta anume si sa teoretizezi pe marginea unei opere care, dupa cum spune autorul ei, a stat mereu sub semnul hazardului. „Eu nu am avut niciodata un program, nu am lucrat «cu program» nici pe vremea cand teatrul chiar avea o misiune, in anii 60, cand isi propunea sa schimbe lumea. Eu nu-mi construiesc misiuni, fac totul din inspiratie, uneori execut comenzi si pot sa ma indragostesc de ceea ce fac, alteori nu...", imi spunea Silviu Purcarete intr-un interviu, in decembrie 2005, inainte de premiera cu „Asteptându-l pe Godot" chiar in Anul Beckett. Declaratia era menita chiar sa risipeasca orice speculatie pe tema dorintei autorului de a marca aniversarea Beckett. „Totul e o coincidenta", spunea Purcarete atunci.
 
La vremea aceea, parea sa-i fi pierit cheful de constructii imense, in care spatiul infrunta si inghitea omul, intr-un raport de forte asemeni celui din amfiteatrale grecesti, genul de montari care il facusera celebru in anii 90, alaturi de trupa Nationalului craiovean. Macar pentru cateva spectacole a renuntat la deconstructia absurdului si la mixarea elementelor unui grotesc a carui forta si amprenta unica l-au facut celebru pe toate continentele. Un timp, ca intr-un ritual al simplitatii si firescului, Silviu Purcarete s-a intors atent catre universul „mic", al fiintelor din juru-i si a explorat cu un soi de tandrete relatiile dintre ele, raportul lor cu timpul. „Noul Purcarete" s-a ocupat cu arheologia sentimentelor, a refacut trasee umane si le-a transferat in spectacole pigmentate cu un umor special, numai al lui. A ras cu simpatie de lucruri, oameni si locuri pe care le iubeste, pentru ca sunt o parte din el insusi. Si din lumea in care traieste.
 
Vitrina lui Purcarete
 
Dintre toate spectacolele realizate in aceasta perioada, „Noaptea de la spartul targului" era simptomatic pentru noua stare ce se instalase.
Pe lânga o reflectare a vietii omului obisnuit, care se regaseste adesea in cele intâmplate pe o scena de teatru, un spectacol este si oglinda personala a creatorilor sai, care aduc cu ei, ca intr-o relatie de dragoste, sentimente si experiente anterioare. Dintre toti, regizorul este cel care imagineaza un intreg univers, prin urmare din istoria lui personala se asaza pe scena cele mai multe sedimente, particulele fine ale propriilor idei, trairi, dorinte care alcatuiesc fiinta bogata a creatorului.
M-am gandit la dreptul autorului de a pune cat mai mult din el insusi in spectacolul pe care il creeaza, gratie montarii de la Craiova a lui Silviu Purcarete, reintors in 2004 pe scena care l-a consacrat in anii ’90. „Cum doriti" sau „Noaptea de la spartul targului", cum a preferat sa-i spuna regizorul, era o emotionanta fila de jurnal personal, continand elemente din universul intim al autorului sau: nu numai actori cu care a lucrat marile lui spectacole create pe aceasta scena, ci si un decor avand ca piesa principala ramasitele unei biblioteci, care a functionat ca atare chiar in cladirea teatrului. Vazand sirul de pitici de gradina asezat pe aceste dulapuri, de la un capat la altul al acestora, nu puteai decat sa te gandesti ca ultimul spectacol pus in scena de Purcarete inainte de Revolutia din 1989 la Craiova a fost „Piticul din gradina de vara" de D.R. Popescu, o reusita, dupa cum spun cronicile timpului. Craiova e o dragoste veche a lui Silviu Purcarete, a carui nostalgie este convertita aici in mijloc teatral.
O alta dimensiune a spectacolului era data de incercarea de a demonstra cat de simplu, si complicat in acelasi timp, se naste magia teatrului dintr-o suita de gesturi banale, apartinand cotidianului.
Cuierul plin de costume de teatru statea la vedere, pe scena, unde erau asezati si spectatorii. Deghizamentul e regula jocului, iar pentru ca spatiul teatral se amesteca bizar cu cel civil intelegem ca aceasta regula functioneaza peste tot. In teatru, ca si in viata, hainele ascund, mascheaza sau dezvaluie, modifica personalitatea. Ca pentru a ne arata asta mai bine, intr-o scena actorii ieseau pur si simplu din roluri – e scena in care Malvolio e luat pe sus (dupa ce a fost adormit cu cloroform, ca in filmele politiste) si varat in container. In timp ce il transporta, actorii redevin pur si simplu colegii lui de scena si, concentrandu-se asupra efortului pe care il au de facut, par sa uite de regula jocului. Tot ca in filme e construita si scena bataii pe care Sebastian o da asupritorilor surorii sale, o suita de lovituri de karate, mai ceva ca in „Kill Bill" al lui Tarantino.
O ironie a regizorului, combinata in doze potrivite cu tristete si melancolie – caci "zeul melancoliei" parea sa aiba in paza acest spectacol, cu ritmurile lui incetinite special in anumite scene, in care un soi de stare contemplativa era indusa personajelor. Acestea porneau intr-o actiune, pentru a se razgandi apoi, diminuându-si eforturile si aratand ca filmate in relanti.
Era ceva foarte romanesc in fibra profunda a acestui spectacol si in detaliile sale de atmosfera: sir Toby si Maria apareau in prima scena in halate de casa spalacite si papuci, ca niste pensionari amarati, de la bloc, el chiar rontaind niste muraturi dintr-un borcan, iar sir Andrew iese dintr-un frigider vechi, cred ca un Fram. Placerea cu care acesti cheflii, carora li se adauga bufonul Feste si Fabian, slujitorul Oliviei, gatesc si mananca o omleta direct din cratita, numai ca sa aiba dupa ce bea vin, are un "ce" specific romanesc. Un tuseu absurd - si el atat de profund romanesc - vine din trecerea prin scena, din cand in cand, a unor personaje pe care le vom cunoaste ulterior, alergate de un curtean din suita ducelui inarmat cu un ciocan imens. Magia vine din felul in care se vede lumea scenei prin intermediul usilor transparente ale bibliotecii, dar si din alte elemente: alunecarea Oliviei pe marginea unei oglinzi, cand iese sau cand intra in scena, trupul intregindu-i-se prin reflectie, sau corabia micuta ce se vede la inceputul spectacolului in fundal. Ea este - putem presupune - nu numai replica in mic a corabiei naufragiate ce-i aduce pe cei doi frati pe insula, ci si corabia cea mare, viata noastra, cu care navigam, cuprinzand intreg universul intr-o coaja de nuca, asa cum spunea Hamlet. O punere in abis a corabiei care e scena, deasupra ei inaltandu-se o vela, peste care ploua la final. Ploaie melancolica insotita de cantecul bufonului. "Daca v-a placut bufonul, mai veniti si mâine seara", suna indemnul, iar muzica lui Vasili Sirli lua in stapanire spatiul scenic in care se insinuase si pâna atunci, nelinistitoare si trista, cantata la pian cu pasiune de "muzicantul", cum e trecut in distributie, Ion Butnaru.
 
 

Foto: Portret Silviu Purcarete 

Etichete: Purcarete, „Faust"

Principalele valute BNR - joi, 13:35
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7619
Diferență: 0,1262
Ieri: 4.7559
Azi: 4.1988
Diferență: 0,1121
Ieri: 4.1941
Azi: 5.4653
Diferență: -0,2591
Ieri: 5.4795
Azi: 4.1953
Diferență: 0,2054
Ieri: 4.1867