Cronica dragonilor

 

Daca n-ar fi fost evenimentele nemaivazute la care s-a intamplat sa fiu martor, nu m-as fi apucat niciodata de scris si n-as fi ajuns sa intocmesc aceasta cronica a dragonilor, pentru care cer ingaduinta oricui o va citi sau macar se va apleca asupra-i, rasfoind-o cu neincredere, cum as face si eu de mi-ar fi dat sa citesc pe nepusa masa despre asemenea ispravi. As spune, fara doar si poate, ca sunt ivite din aburii unei minti ametite de vinars, in zilele cu vipie de peste an, sau inecate in vinul care bolboroseste in butoaie cat omul de inalte, cand dau ninsorile, si-l bei sa te incalzesti si sa uiti ca prin viscol mai umbla doar nesabuitii si lupii. Nu stiu daca puterile mele vor fi pe masura faptelor, daca voi gasi cuvintele potrivite sa descriu ce am vazut, ce mi s-a povestit, sau ce mi-am inchipuit ca s-a intamplat atunci cand nimeni n-a fost martor, decat bunul Dumnezeu.

Mai ales m-am incumetat cu greu sa incep aceasta cronica pentru ca nu vreau sa trec drept omul care toarna amagiri in urechile oamenilor, dupa ce i-ar fi prostit pe rege si pe domnita. Doar la insistentele acestora, martori ca si mine, m-am incumetat sa fac rost de un vraf de hartie, de pana si cerneluri si sa-ncep sa scriu, convins ca, peste un an sau doi sau cine stie cati, martorii se vor stinge, amestecandu-se cu pamantul din care s-au ivit, si pe rand vor incepe ridicarile din spancene, zambetele neincrezatoare si amuzate, iar dupa o alta vreme nimeni nu va mai crede ca aceste tinuturi chiar au fost amenintate vreodata de dragoni. Si va veni timpul in care povestea mea, asa nemestesugita cum este, pentru ca nu sunt de felul meu un povestas adevarat, va fi chiar o poveste pe care o vor citi si mici, si mari doar pentru intelesurile ei ascunse si nicidecum ca sa afle prin ce-am trecut noi, cei de acum.

Regatul Carpia se afla intr-o margine a continentului, ferit de drumurile navalitorilor de tot felul, care in anii de seceta cumplita se rostogolesc dinspre stepele Rasaritului valuri, valuri, ca roiurile de lacuste, calare pe caii lor mici si iuti, cu tot avutul in spinare, atrasi de bogatiile marilor regate apusene, pe care nu stiu cum le adulmeca. Unii sunt aruncati inapoi in salbaticia lor si nu se mai intorc, altii sunt facuti una cu pamantul in lupte crancene, altii ies invingatori si se instapanesc peste bogatii, pana soseste un alt val de navalitori care-i da si pe ei peste cap, altii se opresc la marginea oraselor si se adapteaza unei vieti care nu e a lor si dupa o vreme de-abia de-i mai recunosti ca fosti barbari. Rareori rataceste cate un val pana la marginea tinutului nostru, dar cand zaresc pastorii de bivoli din vaile mlastinoase, ori pe cei care fugaresc hergheliile de cai negri pe lunci, desculti si pletosi ca ei, cred ca au nimerit peste vreun neam mai grabit aciuat prin aceste locuri si fac cale intoarsa.

De toate astea noi auzim de la calatorii manati de varii interese si pe meleagurile noastre, ne minunam si ne bucuram ca Dumnezeu ne-a aruncat intr-o margine de lume la care nu ravneste nimeni. Asa ca ne ducem traiul cum am invatat de la mosii nostri, mai adaugand cu fiecare generatie cate ceva nou. De cand ma stiu, regatul e condus de o familie care domneste cu intelepciune pentru toti, incat si cel mai umil e mandru ca traieste aici, coroana e mostenita din tata in fiu sau din tata in fiica si nu tin minte sa fi fost revolte, razmerite, nemultumiri prea mari care sa rastoarne ordinea lucrurilor, iar armata noastra mica n-a fost plecata la vreo batalie de pe vremea bunicului bunicului meu, dar riga spune ca e bine sa se pregateasca de parca maine ar trebui sa apere fruntariile. Sunt sesuri, dealuri, ape, munti, iar in munti e hotarul cu regatul Ungriei, care se intinde ca in oglinda cu regatul nostru, cu munti, dealuri, ape si sesuri. Si acolo e liniste.

Despre dragoni am gasit o informatie in cea mai veche cronica a regatului, pastrata doar in fragmente, cateva file, si inca intr-un singur exemplar, inchis sub sticla la scoala unde se invata matematici, arhitectura dupa principiile lui Vitruviu si filosofie dupa scrierile lui Platon si Plotin; profesorii de acolo ii spun pompos universitate, dar eu insist s-o numesc scoala, nu are mai mult de cinci, zece elevi si nici atatia dascali care se contrazic intre ei pe orisice tema.

In cronica aceasta - mai degraba o dare de seama a vreunui curtean mai luminat care-i spune ce s-a mai intamplat regelui sau, plecat la vanatoare pentru mai bine de o jumatate de an departe de palat -, se vorbeste despre pogorarea din munti a dragonului, dar profesorii interpreteaza informatia in fel si chip, ba ca e un simbol, ba ca e vorba de navalitori barbari, ba ca e fabulatia cine stie carui copist naravit la basme, ba ca e o adaugire tarzie si fara dovada. Nimeni nu s-a gandit sa cerceteze cand s-a intamplat. Dar nimeni nici nu contrazice categoric. In cronicile ulterioare, din fericire pastrate aproape intregi, n-a mai aparut nici o informatie despre dragon, ceea ce ar da apa la moara necredinciosilor. Insa dupa vreo suta de ani a aparut o cronica a regatului facuta cu tot dichisul, scrisa si ea pe pergament, dar cu inflorituri colorate, cu date si amanunte uimitoare, in care se relateaza despre o noua venire a dragonului. Apoi tacere, in toate nararile ulterioare, pentru alta suta de ani, si iar apare dragonul. Nu mi se pare deloc o intamplare si e imposibil ca tot la o suta de ani sa se nasca cate un cronicar care sa vada dragoni acolo unde nu-i vede si restul lumii, iar la dilema aceasta profesorii universitatii ridica din umeri.

Prin urmare, dragoni au fost. Singurele contraziceri, pe care profesorii amintiti le exploateaza cat ii tin curelele, sunt legate de infatisarea aratarii. La inceput nu se spune nimic, doar ca a facut prapad. Apoi ca era enorm si varsa foc, parjolind asezare dupa asezare. Apoi ca era tot enorm, dar varsa suvoaie de gheata care inghetau asezare dupa asezare. Nimeni nu spune ca era acelasi dragon, nimeni n-a stat sa-l descrie, probabil ca spaima fusese atat de mare ca pana si cei care mai tinusera minte cate ceva se ascunsesera cand aparuse dragonul. E cam greu de crezut ca odata sa fie intr-un fel si alta data exact contrariul, dar relatarea este relatare, n-am cum s-o schimb, chiar daca n-o inteleg.

Asa ne-am apropiat de vremurile noastre, cand pot constata in mod direct cat de amagitoare e memoria omeneasca, in stare sa uite sau sa se prefaca uituca doar ca sa lase in urma ce a inspaimantat-o de moarte si ce n-a inteles. Dragonul a mai aparut o data pe vremea cand eram tanar si slujeam la curtea regelui Quiloc Intaiul, in regatul Ungriei. Nimeni nu stia de unde a venit, dar presupuneam ca din miezul muntilor, unde la mari inaltimi exista un enorm lac inghetat aproape tot timpul anului, soarele arzator de vara abia de-i inmoaie suprafata de gheata, unde sunt vanturi si vifore cumplite tot timpul anului si pe unde nu cred sa traiasca alta vietate decat cele obisnuite sa scormoneasca in zapezi ori sa se ascunda sub gheturi, nu le-am vazut, doar incerc sa mi le inchipui cu mintea, asa cum mi le-au descris calatori vestiti la Polul Nord, de unde se intorceau incarcati cu gramezi de piei ciudate, cu fetele brazdate pana la os de ger si de multe ori fara dinti.

Cand a aparut dragonul, oamenii s-au amuzat, nu mai vazusera asemenea dihanie zburatoare, n-aveau de ce sa se teama pentru ca nu stiau de ce e in stare, iar memoria nu-i avertiza cu nimic, asa ca se holbau la ea cum pluteste in inaltul cerului, ca un soim, apoi ca un vultur, apoi ca un animal de basm, din ce in ce mai mare; pe masura ce se apropia si dadea rotocoale unei asezari vecine cu muntii, si-au pus mainile streasina la ochi, curiosi, cu capul mult dat pe spate; radeau si faceau semne de bun-venit, dar erau si usor speriati de marimea aratarii cu cap enorm si lunguiet, corp lung terminat cu o coada care nu se mai sfarsea si aripi atat de mari, ca umbreau cateva case atunci cand se miscau. Dupa ce a dat inca un ocol asezarii, aratarea a plonjat ca un peste in apa si de la mica inaltime a slobozit un jet de gheata care a transformat totul in stane, nimeni n-a avut timp nici sa clipeasca si cei aflati sub jet au ramas cu capetele date pe spate, cu mainile streasina, care ranjea, care doar se holba, care casca gura a uimire, animalele intepenisera si ele in miscari neduse la capat si asa au ramas pana a disparut dragonul, cand au iesit din ascunzatori cei ramasi neatinsi, au pus mana pe oamenii sau animalele stana, iar acestea s-au facut pe loc farame, prabusindu-se la pamant. Farame s-au facut si toate utilajele, lucrurile si casele atinse de jetul de gheata. Dar, pana sa se-ntample astea, dragonul de gheata s-a mai invartit de cateva ori si a mai suflat de cateva ori peste asezare, inghetand mai mult de un sfert din ea.

Vestea s-a raspandit cu iuteala fulgerului, regele a trimis un corp de armata sa impiedice oamenii sa se revolte si sa-i pazeasca in caz ca reapare dragonul, istoricilor li s-a cerut sa caute in arhive ca sa lamureasca misterul, iar profesorilor onorabili de la universitate, una cu adevarat mare, nesemanand deloc cu cea din Carpia, o scoala cu sute de studenti, multi veniti din alte regate, cu zeci de profesori cu barbi si pelerine pana la pamant, cum se incetatenise obiceiul, ca sa fie distinsi de restul oamenilor si sa poata fi onorati oriunde s-ar afla, tuturor acestora li s-a cerut sa afle ce era cu dragonul, de unde a aparut si cum poate fi combatut. Dar nici unul n-a izbutit ceva, nici macar nu aveau idee de venirile dragonilor din secol in secol. Fragmentul de cronica despre prima pogorare din munti, in timpuri mult prea vechi, l-am gasit eu printr-o intamplare, multa vreme dupa ce plecasem din regatul Ungriei. Regele Quiloc nu-si ascundea amaraciunea ca atatia ilustri profesori, celebri pentru stiinta lor, nu sunt in stare sa dezlege misterul, ba mai mult il imbarliga, dar chiar n-avea ce face si nici nu-i putea demite pe profesori, universitatea se conducea dupa un statut al ei, in care nimeni din afara nu putea interveni, nici chiar regele, iar pe de alta parte demiterea ar fi fost o palma atat de rusinoasa pe obrazul tarii, incat s-ar fi dus buhul pe intreg continentul si regatul s-ar fi facut de ras pentru vesnicie.

Dragonul a revenit peste vreo saptamana, in acelasi loc, corpul de armata a lansat cu arcurile o ploaie de sageti otravite care s-au frant de pielea lui tabacita, lancierii si-au aruncat sulitele care s-au infipt in carnea lui fara nici un folos, pentru ca le scutura ca pe scobitori, cu o miscare brusca a capului sau a trupului, o bombarda tarata pana la marginea satului cu boii a aruncat ghiulele de piatra fara sa-l nimereasca, dragonul a plutit peste asezare, si-a lansat de cateva ori jetul de gheata si, dupa plecarea lui, o alta parte din sat ramase nimicita, laolalta cu mare parte din armata, inclusiv bombarda, singura din regat. In zilele urmatoare a fost mare durere, multi dintre cei ramasi si-au strans catrafusele si-au plecat in pribegie, convinsi ca la o noua venire a dragonului nu mai scapa nici ei cu viata si mai bine s-o ia de la capat pe alte coclauri, tara era mare si pamantul destul. Dragonul a revenit, dar s-a abatut asupra altei asezari, si ea din apropierea muntelui, iar aici prapadul a fost cumplit, de parca dihania era si mai pornita sa distruga.

Noul sat distrus era primejdios de aproape de capitala regatului. Atunci regele a hotarat sa nu mai astepte raspuns din partea cohortei de profesori intelepti care tot ridicau din umeri si s-a lasat in mainile sfetnicului sau credincios Aleodor, cu care crescuse de mic. Invatasera cu acelasi profesor, haladuisera pe coclauri vanand salbaticiuni si innoptand pe acelasi strat de cetina, nestiuti de nimeni, inca inainte ca unul sa urce pe tron, iar celalalt sa-i fie sfetnic. Nu era om in care regele sa aiba mai multa incredere, pe care sa-l pretuiasca mai mult si pe care sa-l doreasca mai mult in preajma. Mai ales dupa ce soata ii murise la nasterea sigurului baiat, botezat tot Quiloc, regele nu gasea alinare decat in tovarasia lui Aleador.

- Ar trebui sa impart regatul in doua si sa te pun sa imparatesti peste una dintre parti, spunea Quiloc, la scurta vreme dupa ce ii urmase tatalui la tron. Sa fie ca in basmul pe care il cunoastem amandoi.

- Nici sa nu te gandesti, Maria Ta, sa nu mai spui vorba asta niciodata, te vor auzi vrajmasi de-ai mei, livizi de invidie, care vor unelti impotriva-mi si vor turna otrava in urechile tale numai si numai ca sa-ti schimbi gandul. Mai bine sa n-ai ce schimba. Motivul adevarat este ca nu vreau sa imparatesc nicidecum, ma multumesc cu ce mi-a dat bunul Dumnezeu. Ai un mostenitor si lui va trebui sa-i lasi regatul intreg. Si sa nu uiti ca prietenia si iubirea ce ti le port nu se pot plati nici cu tot regatul. Asa ca e mai bine ca fiecare sa ramana la locul lui. Eu asa sunt fericit.

- Si cu basmul cum ramane? intreba regele.

- Basmul e basm, sa-l lasam pentru serile de siguratate sau de petrecere.

In basm, chipurile, Aleodor e un fecior de imparat, care pleaca in cautarea fetei lui Verde Imparat, s-o peteasca pentru o pocitanie de om care si-l facuse sluga prin viclesug, iar Aleodor o rapeste de fata imparatului, dupa multe si minunate peripetii, si o duce pocitaniei, desi ii era si lui draga, dar pana la urma ramane si cu ea, si cu imparatia, pentru ca are puteri miraculoase, intelege graiul necuvantatoarelor care-l ajuta, e in stare sa se dea peste cap si sa se transforme ba in peste, ba in corb, ba in paduche. Ca in basme. Aleodor de care va vorbesc eu, din afara povestii, era un om ca toti oamenii, doar cu mai multa minte, mai multa forta, mai multa istetime.

- Macar ai sa ma scapi de dragon? cazu pe ganduri regele.

- Am sa incerc. Daca n-am sa ma intorc, sa nu ma regreti, asta mi-a fost soarta. Daca ma intorc, sa pui sa se reconstruiasca satele distruse si sa dai acolo o petrecere mare cu soata pe care ti-o vei alege pana ma-ntorc eu. Ba sa faci asta si-ntr-un caz, si-n celalalt!

Regelui ii sclipeau ochii, era ingandurat, n-ar fi vrut sa-l piarda pe Aleodor, dar nici nu putea astepta ca dragonul sa distruga tot regatul. Daca era vreo sansa sa-l infranga, trebuia sa profite.

Nimeni nu stie ce-a facut Aleodor, doar ca s-a pierdut pe cararea care urca muntele. Mai bine de doua saptamani n-a mai aparut, dar nici dragonul. Apoi intr-o zi s-a cutremurat cumplit pamantul, intocmai ca atunci cand dragonul iesea prima oara de sub pamant, oamenii s-au repezit ingroziti pe strazi, de teama sa nu le cada in capete grinzi si tavane si pe data toate s-au linistit. Iar dupa o alta zi a coborat din munte Aleodor, obosit, plin de rani, cu hainele sfasiate. Intr-o desaga aruncata pe umar avea un ou enorm ca de piatra, cat capul de om, oul pe care dragonul il poarta o singura data in viata pe frunte si pe care-l leapada cu putin inainte sa moara. N-a spus nimanui ce s-a intamplat, nici macar regelui sau, dar incet, incet lumea a inceput sa-si inchipuie ca facuse asta ori ailalta, nascociri cu toatele, dar parca aveau si-un sambure de adevar ca prea se legau intre ele, si asa s-a impletit povestea cu Aleodor care a omorat balaurul sau dragonul, i-a scos oul din cap, din care, candva, daca avea sa fie clocit sau tinut la caldura unui corp, avea sa se nasca alt dragon, fireste tot de gheata, si ca pana atunci, daca ar mai fi sa apara vreun dragon care sa prapaduiasca lumea, nu se va atinge niciodata de tinutul unde este adapostit oul si de asta regele l-ar fi asezat intr-o cupa de fier, in varful unui turn special construit si pazit zi si noapte de soldati inarmati. Toate astea Aleodor i le-ar fi cerut regelui, care n-a pus macar o intrebare, inca fericit ca scapase de dragon. Apoi regele s-a tinut de promisiunea facuta, a reconstruit satele, s-a insurat din nou, in mai putin de un an a fost daruit cu un alt copil, care era fata.

Cam atunci am plecat eu in Carpia, al carei rege, Augustin, apropiat al lui Quiloc, avea o fata pe care o voia cea mai instruita din lume si eu urma sa-i fiu dascal.