• Leu / EUR4.7619
  • Leu / GBP5.4653
  • Leu / USD4.1988
Ziarul de Duminică

CRONICA LITERARA / Cearta cu relativismul

CRONICA LITERARA / Cearta cu relativismul

Regasim aici, inainte de toate, calitatile celui care a scris Originile romantismului românesc ori Interpretare si rationalitate: un profesionist desavârsit, de o acuratete impecabila a informatiei si de o precizie aproape maniacala a expresiei; un hermeneut care conjuga exemplar „aproapele" analizei de text cu „departele" cadrelor istorice; o inteligenta mereu vie, care iubeste speculatia hi-tech, dar ii uraste pe speculantii de sofisme; si, nu in ultimul rând, un excelent causeur, care se pricepe sa sufle ironic colbul de pe cronicele nu foarte batrâne (precum in relatarea „sarbatorii revolutionare" din 6 septembrie 1848), dar si sa portretizeze cu acuitatea unui David Lodge vedetele umaniste ale universitatilor occidentale din ultimele decenii (e greu sa uiti, dupa lectura volumului, ipostaza unui Robert Escarpit ridicând paharul cu vin rosu de Bordeaux si reiterând deviza oricarui comparatist: „Gustati si comparati!").

De altfel, in compania ultimilor, Paul Cornea pare a se simti cel mai bine. Si nu doar prin afinitati editoriale ori institutionale, precum calitatea de fost vicepresedinte al Asociatiei Internationale de Literatura Comparata. Ceea ce il apropie pe octogenarul bucurestean de Robert Escarpit, Hans Robert Jauss sau Siegfried Schmidt este, dincolo de o mai veche amicitie, o mentalitate comuna: Paul Cornea discuta cu ei de la egal la egal, fara complexele de inferioritate ale esticului, dar si fara parvenitisme de midineta in genul „Uitati-va, Umberto Eco e pretenar cu mine!". In definitiv, cea mai buna dovada in acest sens sunt chiar textele cuprinse in volumul de fata: dense fara a fi gongorice, scrise pe un ton de o politete ireprosabila, dar nu fara disocieri taioase, agreabile prin insertia unor exemple autobiografice ori extrase din experienta cotidiana, dar fara a derapa in frivolitate si, mai ales, fara a pierde din vedere (ipo)teza centrala, ele ne ofera un preview al modului in care vor arata revistele noastre academice peste câteva decenii. Si, totodata, o vedere de ansamblu asupra modului in care a evoluat gândirea lui Paul Cornea in ultimii 35 de ani, prin tranzitia de la sociologismul inceputurilor catre teoria lecturii si hermeneutica, nu fara a poposi pe parcurs prin diverse halte numite structuralism, constructivism empiric, istorie a mentalitatilor sau studii culturale. Or, din acest punct de vedere, Delimitari si ipoteze constituie un raccourci al teoriilor si metodelor criticii occidentale din ultima jumatate de veac, pe care Paul Cornea le recepteaza cu bucuria primei intâlniri, dar si cu scepticismul celui care stie ca pasiunile exclusiviste, care trec drept virtutile cardinale ale vietii de familie, constituie unul dintre principalele vicii ale vietii intelectuale.
Ce-i drept, in ciuda faptului ca (auto)reflectia critica strabate intregul volum, nu toate cele 23 de studii ale cartii sunt „teoretice" in sensul strict al termenului. Astfel, primele doua sectiuni constituie, de fapt, extensii ale preocuparilor din Originile romantismului românesc. Temele sunt, fireste, eclectice, iar scopurile variate. Daca exista, totusi, un centru de greutate al primelor sapte eseuri, atunci el ar putea fi aproximat prin reprezentarea evolutiei literaturii noastre ca o perpetua „ardere a etapelor", care genereaza, dupa Paul Cornea, „doua tipuri de consecinte": mai intâi, „o anume destructurare a curentelor (care se dovedesc mai flexibile, mai eterogene decât cele similare din Apus)"; apoi, „o proliferare a mixajelor si coexistentelor de tendinte opuse (preromantice, neoclasice si romantice; realiste, romantice si simboliste), care dau o imagine destul de pestrita a câmpului literar". Cum ar putea fi insa conceptualizat din unghi istoric acest tablou discontinuu? Alternativa nu e deloc usoara si ea ar putea fi rezumata in felul urmator: fie continuam sa operam tale quale cu marile curente/concepte ale literaturii si criticii europene, insa atunci literatura noastra va fi condamnata la un perpetuu anacronism (daca nu chiar „acronism", pentru ca, oricât am focaliza directiile din câmpul nostru literar, ele nu se vor suprapune nicicând perfect peste liniile de forta ale Vestului); fie incercam sa redefinim conceptele criticii occidentale pentru a acoperi o plaja empirica mai vasta, dar in acest caz riscul, usor de intuit, ar fi acela de a supradimensiona valoarea Estului si de a deraia astfel in protocronism.
Meritul lui Paul Cornea e de a fi oferit o cale rezonabila de iesire din aceasta aporie. De pilda, in cazul iluminismului, el disociaza intre un „câmp semantic" al termenului („Luminile" ca „ideologie" definita de anumite trasaturi comune) si o „functiune istorica" a sa („luminismele" ca fundal socio-istoric, ca epoca de tranzitie de la feudalism la capitalism), pentru a atribui apoi culturilor din Estul Europei aceasta ultima proprietate, care face ca ideile Luminilor sa nu mai fie puse in serviciul fraternitatii universale, ci in slujba emanciparii nationale. Insa eseul cu miza cea mai ridicata din primul grup tematic e, fara indoiala, Din nou despre romantismul românesc (post-scriptum dupa 20 de ani). Cel putin doua elemente merita retinute aici. Mai intâi, explicatia oferita succesiunii inverse a paradigmelor in cadrul romantismului nostru, unde asa-zisul Low Romanticism se manifesta inainte de High Romanticism, si nu dupa el, asa cum se intâmpla in Vest. Paul Cornea se declara impotriva ipotezei Nemoianu-Manolescu, care, reducând pasoptismul la o mentalitate de tip Biedermeier, tinde sa devina in momentul de fata conceptia „oficiala" in abordarea romantismului autohton. „Delimitarea" lui Paul Cornea e pertinenta („Conceptul acopera oricum la Senglé si Nemoianu o faza de declin, un epigonism, pe când pasoptismul e un inceput de drum, o renastere, o palingenezie") si ea ar merita, daca nu o acreditare nemijlocita, cel putin o redeschidere a dosarului respectiv. Un argument similar e folosit si in cazul modernitatii lui Eminescu, problema delicata, care, pâna la data primei publicari a studiului (1992), fusese tratata serios doar de catre Edgar Papu (cu, insa, multe observatii discutabile) si Ioana Em. Petrescu (lucrarile lui Caius Dobrescu si Nicolae Manolescu sunt, cum se stie, de data mai recenta). Cât despre Paul Cornea, el propune afilierea la „postromantism" a operei eminesciene, pe care o sustine prin „purificarea" si „critica limbajului", dar mai ales prin „constiinta imposibilitatii vreunei reconcilieri cu alteritatea unui univers nici macar ostil, mai ales indiferent, sentimentul acut al zadarniciei sub un cer gol, dezertat de zei". Ipoteza e, fara indoiala, seducatoare; ramâne insa de vazut cine se va inhama la un studiu extins al problemei...
Al doilea grup de eseuri, ceva mai eterogen, vizeaza felurite concepte, metode si practici ale criticii contemporane, precum canonul, istoria literara, teoria lecturii ori conceptiile unor S. J. Schmidt, Gilbert Durand si Northrop Frye. Oricum, in toate aceste situatii, Paul Cornea se face avocatul unui empirism luminat, mefient fata de arhitecturile conceptuale care plutesc in aer si atent fata de detaliul textual sau istoric; cu toate acestea, el nu devine astfel un pozitivist chitibusar, ci ramâne si aici un „practician al teoriei literare" (cum singur se defineste), care stie sa mânuiasca imbatabil definitia, silogismul si analogia. Semnificativa sub acest raport e critica teoriilor lui Gilbert Durand, care cedeaza prea usor seductiei unei mitofilii nebuloase (atingând un anticlimax dezolant in Science de l’homme et la tradition, unde proclama sfârsitul „omului socratic") si pe care Paul Cornea il contracareaza aratând ca „nu suferim din cauza ratiunii in exces, ci mai degraba din cauza recurgerii insuficiente la serviciile ei". Totusi, cele mai eficiente „delimitari" ale volumului ramân de ordin empiric. Astfel se intâmpla in studiile consacrate canonului si istoriei literare, unde, pe lânga „modelul piramidal" pe care il propune in abordarea primului concept, Paul Cornea ne ofera suficiente motive pentru a abandona doua dintre prejudecatile curente ale criticii noastre: aceea ca edificiile canonice ar fi operele singulare ale unor critici „inspirati" (când, de fapt, „rezultatul luptei scanonicet depinde, precum cotatiile la bursa, de jocul imprevizibil al pietei") si aceea ca in Occident, si mai ales in S.U.A., canonul ar fi fost pulverizat de feluritele tipuri de relativism (or, examinarea câtorva istorii si antologii americane de prestigiu il conduce pe autorul Regulii jocului la concluzia ca „perspectiva unei rasturnari catastrofale a canonului este departata, foarte departata, aproape de neimaginat").
Cu toate acestea, cearta cu relativismul – indeosebi cu varianta sa extrema, de „relativism radicalizat", construit dupa sloganele „este interzis sa se interzica" sau anything goes – constituie nu doar materia unui ultim grup de eseuri (Criterii de identificare a operei literare si initiativele interpretarii, Provocarea relativista si intelegerea Celuilalt si „Homo seriosus" sau „homo rhetoricus"? Intre alternativa si impas), ci un veritabil laitmotiv al cartii. Evident, Paul Cornea nu e un esentialist intratabil, ci adeptul unui model plural si flexibil, care sa substituie logica lui sau-sau prin aceea a lui si-si. Or, din aceasta perspectiva, cred ca ar trebui facute câteva observatii. Mai intâi, ca niciunul dintre promotorii de prima linie ai relativismului contemporan nu poate fi redus la schema vulgara a lui anything goes. Daca, de pilda, chiar Paul Cornea reaminteste pilda „pocaintei" Derrida din Limited Inc., cred ca pe o asemenea lista ar trebui inclusi si Richard Rorty, care sustinea ca nicio justificare a valorilor nu se poate face decât dintr-un unghi etnocentric (in sensul comunitar, nu nationalist al termenului), si Stanley Fish, care scria undeva urmatoarele rânduri: „Faptul ca nu exista un standard al adevarului independent de un anume set de credinte nu inseamna ca nu putem sti niciodata cu siguranta ce e adevarat, ci ca intotdeauna stim cu siguranta ce e adevarat (deoarece suntem intotdeauna prinsi intr-o credinta sau intr-alta), chiar daca ceea ce stim cu siguranta se poate schimba daca si când se schimba credintele noastre." Care ar fi, atunci, „radicalii"? Mai intâi, o mare parte a vulgului, precum liceenii francezi – exemplul ii apartine lui Paul Cornea – care au scris la examenul de bacalaureat ca „putem justifica orice asertiune". Insa, oricât de deprimanta e o asemenea situatie, ma tem ca vina o poarta nu atât filosofii relativisti, cât alfabetizarea insuficienta si cultura media; si ca, din pacate, tot de acolo ar trebui sa vina eventualele remedii. Caci, in ceea ce-i priveste pe specialisti, a insista in aceasta directie ar fi la fel de inutil ca si incercarea de a-l convinge pe un profan ca „materialismul" si „pragmatismul" nu inseamna doar „goana dupa bani" ori capacitatea de a te „descurca" in viata. Mai grav e insa când asemenea atitudini razbat pâna si in mediile academice – de pilda, in cartea unui Norman Hampson, care ajunge sa scrie ca „atitudinile considerate a fi reprezentative pentru Lumini apartin unei alegeri libere, subiective, arbitrare". Or, pentru asemenea cazuri, pledoaria lui Paul Cornea devine de-a dreptul sanitara. Si – cine stie? – poate chiar salutara.

* Paul Cornea, Delimitari si ipoteze. Comunicari si eseuri de teorie literara si studii culturale, Editura Polirom, Bucuresti, 2008, 320 p.

 

Etichete:

Principalele valute BNR - ieri, 13:35
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7619
Diferență: 0,1262
Ieri: 4.7559
Azi: 4.1988
Diferență: 0,1121
Ieri: 4.1941
Azi: 5.4653
Diferență: -0,2591
Ieri: 5.4795
Azi: 4.1953
Diferență: 0,2054
Ieri: 4.1867