CRONICA LITERARA/ La Canal

Fără a generaliza, să spun că prefer din capullocului (deşi impactul lecturii rămâne decisiv) modestia unui omcare a tot amânat, până la ultima vârstă, fixarea pe hârtie a unordramatice episoade biografice - vanităţii imaturităţiiscriitoriceşti, ce-şi stabileşte ca obiectiv suprem publicarea cuorice preţ. După Florin Constantin Pavlovici, debutant la 65 de anicu Tortura pe inţelesul tuturor, Adrian Oprescu impinge şimai mult in faţă momentul primei cărţi, publicând VărulAlexandru şi alte poveşti adevărate* la borna 78.

Distanţa consistentă intre anii de inchisoare (1949-1951) şianii de reproiecţie memorialistică a detenţiei il ajută peautorul-personaj să vadă lucrurile in perspectivă şi intr-un modstilistic necontaminat de febra răzbunării. Aversiunea faţă defigurile "de neuitat" ale gardienilor sceleraţi, informatorilorzeloşi, brigadierilor laşi din penitenciar şi de la Canal seresoarbe intr-o silă, aşa-zicând, sistemică. Accentul personal,implicarea individuală sunt diminuate, făcând posibilă executareaveritabilei radiografii.

Pe de altă parte, publicându-şi mărturia nu imediat dupăRevoluţia din 1989, ca majoritatea celor eliberaţi de frică şiscăpaţi de cenzură, ci după aproape două decenii, Adrian Oprescu sedetaşează, spre meritul lui, de moda rememorărilorzguduitoare şi de nota previzibilă a unor amintiri in serie,autovictimizante şi autoeroizante. In anii '90, s-a ajuns la unexces depoziţional şi testimonial, la o supraofertă de existenţevăzute dintr-un unghi propriu şi livrate celorlalţi cu garanţiaobiectivităţii depline. Din păcate, depoziţiile nu s-au suprapus,unele nici măcar nu s-au intersectat. Cam toţi au vrut să figurezein loja de onoare a caracterelor nepătate, acoperind cu un zgomotde fond mai degrabă eticist decât etic glasurile izolate şi parcăruşinate ale adevăratelor victime...

Astfel că, oricât ar părea de ciudat, momentul debutuluiatipic al lui Adrian Oprescu nu este tardiv. Prin atât de lungaaşteptare, autorul scapă de zgura unui gen care s-a cerut pepiaţa românească de carte şi se adresează, totodată, unei generaţiice vede regimul comunist numai din afară, din exterior. Aceastănouă generaţie de cititori nu a trăit comunismul, ceea ce implică,desigur, riscul necunoaşterii şi al idealizării. Dar nici nu sesimte parte a tabloului istoric, element component al situaţiilorşi mecanismelor descrise. Un cititor foarte tânăr de azi, pe carecomunismul cu lozincile lui şi anticomunismul cu clişeele sale illasă rece, e posibil să traverseze mai bine epoca descrisă deAdrian Oprescu decât cei care au trăit-o efectiv şi decât autorulinsuşi. Neinfluenţat de noxele ideologiei unice, ale Adevărului şiDreptăţii cu majuscule simbolic-discursive, el ia din aerulprezentului o doză de relativism şi se lasă convins nu de exerciţiiretorice pe o temă dată, ci numai de acele demonstraţii din aproapein aproape, "matematice", inatacabile.

Controlul documentar al unor astfel de mărturii fiind deobicei greu de făcut, onestitatea nefabulatorie a foştilor deţinuţireprezintă condiţia indispensabilă. Atunci când există, ea nu oferăautomat şi textura paginii, ceea ce dă culoare, substanţă şisemnificaţie episoadelor de inchisoare. Există victime reale, darcare nu au darul expresiei suferinţelor indurate, după cum existăimpostori ai suferinţei, cu talentul de a o inventa literar.

Fără plasticitatea şi umorul negru al lui Florin ConstantinPavlovici, Adrian Oprescu işi accesează aproape inginereşte anii detinereţe "petrecuţi" după gratiile regimului popular. Are unconcept şi o schiţă de lucru, un plan de la care nu se abatedigresiv şi o cât se poate de logică impărţire a materialuluibiografic cu care operează. Intr-o compartimentare strictă şiintr-o expunere lineară, respectând succesiunea momentelor fără ale amesteca in apele memoriei afectiv-asociative, VărulAlexandru... incepe cu Colţul meu de rai (amintiri dincopilăria burgheză, lipsită de griji), continuă cu Căderea ininfern (arestarea şi detenţia) şi se incheie printr-unEpilog postconcentraţionar. Finalul cărţii e la fel deexact, just şi clarificator ca inceputul ei. "Amintirile mele clareincep de la vârsta de cinci ani. De atunci nu am mai uitat nimic",ne avertizează autorul in prima frază, grăbindu-se să adauge, caprecizare introductivă: "Numai că, pe vremea aceea, totul erasupradimensionat, totul părea imens" (p. 27). Pe ultima pagină,inchiderea este simetrică, inversă, dinspre optimismul tâmpiţel altinereţii spre inţelepciunea septuagenarului care il reproiecteazăin contrast cu grozăviile traversate: "Si-am izbucnit in râs. Unrâs sănătos. Eram singur cuc. M-am simţit dintr-o dată optimist şifericit. Nu aveam nici un motiv să fiu aşa. Nici măcar unul. Nici opoartă din viaţa pe care o puteam zări in faţa mea nu era deschisă.Dar eram tânăr" (p. 363).

Acestea fiind reperele intre care se aşează cele trei secţiunişi "poveştile adevărate" grupate (crono)logic, centrul de greutateşi de interes al cărţii se află in secţiunea mediană. Secvenţeledin paradisul copilăriei sunt subţiri şi irelevante,documentar-literar, in raport cu cele ulterioare, din impuţiciuneafizică şi morală a inchisorii. Si totuşi, preistoria infantilă aacestei experienţe teribile are rolul ei in economia cărţii.Printre episoadele "copilului universal", cu şotiile şi spaimelelui, cu indrăznelile şi timidităţile vârstei, se intrevede mereu oanumită alcătuire familială şi socială, uneori prezentată direct.Stâlpii "vârtoşi" ai unei porţi de pe conacul de la Cezieni, caselefăcute la inceputul secolului trecut şi vila executată demeşteri italieni, pivniţa incăpătoare şi acareturile in bunărânduială, camerele de patru metri inălţime, hota masivă de lemn şicăruţa, şareta, docarul, faetonul, trăsura, sania aşteptând cuminţianotimpul şi condiţiile de utilizare, uşile solide şi bine incuiatede care micul protagonist şi vărul lui Alexandru, pedepsiţi, nu maipot să treacă: totul arată o intocmire a averii, o cuprindere şi ofirească aşezare a vieţii intr-o matcă.

Lucrurile se fac cum se cuvine, se stăpânesc cu grijă şi sedau mai departe, cu unele distorsiuni familiale (un unchi cemoşteneşte partea lui de avere nu se comportă ca un boier, ci ca unins avid să o mărească), dar intr-o curgere lină şi amplă aexistenţei comunitare. Un val de respect rural acompaniază trecereabunicului - adevăratul spirit de boier - in trăsură, alături denepotul incântat: "Traversam văioaga care ne ducea in sat şi intrampe uliţa principală. Lângă fiecare poartă erau bănci făcute dinscânduri ţintuite pe patru ţăruşi infipţi in pământ. Fiindsărbătoare, pe bănci şedeau sătenii, in straie strămoşeşti, frumoscolorate. Era obiceiul să stea «la taină», pentru că, in afară dehoră pentru cei mai tineri, altă distracţie nu aveau. Pe măsură cetrăsura se apropia de ei, ii vedeam, de o parte şi de alta auliţei, cum se ridicau in picioare. Era salutul lor. Bunicul ridicapălăria şi o balansa de sus in jos. Era răspunsul lui la salut,care se ţinea până se termina satul. Eu priveam inapoi la cei ce seaşezau iar la taină, după trecerea noastră. Ridicatul şi aşezatulsătenilor era ca un val ce străbătea satul şi ne insoţea primaparte a călătoriei" (pp. 57-58).

Senzaţia de trăinicie a lucrurilor, a aşezării şi a casei opoate avea numai memorialistul de azi, nu şi copilul din trecut.Tot acest supliment descriptiv şi valorizator, oferit prinrememorarea atentă a vieţii de familie şi a ritmului ei, este operacelui care, odată cu instalarea comunismului, a pierdut totul.Străbătând un acelaşi drum, la vârste diferite, el poate comparacele două realităţi (interbelică şi postcomunistă), constatândfotografic dezastrul istoriei: "Când străbăteai câmpurile, pevremea copilăriei şi chiar a adolescenţei mele, peisajul eracomplet diferit de cel de astăzi. Cum adică, nu era acelaşi?, sevor intreba cei care il văd astăzi. Nu era acelaşi şes intins lanesfârşit? Ba da, ca intindere era acelaşi, dar arăta altfel. Siarăta altfel pentru că era ca o incăpere mobilată cu gust pe lângăo hală pustie şi cu geamurile sparte. Peste tot erau presăraţicopaci: meri şi peri pădureţi, nuci, ulmi, stejari, liziere desalcâmi, crânguri, haturile cu arbuşti şi tufe, vizuini de iepuri,cuiburi de prepeliţe şi potârnichi. Când munceau la câmp vara,ţăranii aveau locuri umbrite, unde să mănânce şi să tragă un pui desomn. Copacii, haturile, crângurile şi, in special, lizierele desalcâmi reţineau in troiene zăpada viscolită. Ea se topea incetprimăvara şi intra in pământ. Dacă venea o ploaie torenţială, apabăltea pe terenuri, intre haturi, care jucau un rol important.Dispărea apoi fără să facă pagube, fiind inghiţită incet de pământ.Şi pe atunci verile erau secetoase in câmpie. Dar recoltele toterau bune. Astăzi, copacii, crângurile, arbuştii au dispărut şi inlocul lor, pe kilometri de suprafeţe necultivate, pe pârloage, auapărut pungile de plastic pe care vântul le bate de ici-colo de laun an la altul. De asta când, după şaizeci de ani, am refăcutdrumul de la Caracal la Cezieni, nu am mai recunoscut nimic dinpeisajul pe care il străbăteam in copilărie, in trăsură, alături debunicul imbrăcat in costum alb de buret" (pp. 60-61).

Dacă in descrierea raiului pierdut Adrian Oprescu este preadirecţionat-didactic, destul de previzibil, de la un punct incolo,in ceea ce-şi aminteşte, Căderea in infern ii prilejuieştenumeroase pagini remarcabile, intreţesute strâns cu episoadeledramatice lăsate in urmă. Dar, iată, nu de tot... Spaţiul deschisşi gospodăreşte amenajat, precum şi interiorul plin de surprize,dar securizant al casei bunicilor fac acum loc unui spaţiucomprimat, pus parcă in menghină, o dată cu vieţile cobailordisponibili. Sentimentul că nimic rău nu se poate intâmpla peintinderea şi in atmosfera patriarhală a Cezienilor e inlocuit despaima (intâi viscerală, apoi raţională) că absolut orice sepoate face, in penitenciar sau la Canal, cu cei intemniţaţi dinmotive politice, cu motivaţii contextuale şi pretexte absurde, pe oaceeaşi platformă de supunere, infricoşare şi batjocorire aomului.

Tânărul student, săltat de la cursurile Academiei Comercialein dimineaţa lui 15 octombrie 1949, işi va pierde, gradual,inocenţa. Procesul in sine merită urmărit in carte. Autorulimplicat va admite la un moment dat că "ii injurasem tare şi fărărezerve", primind pentru aceasta de la "ei" doi ani deinchisoare. Numai că tot el, comparându-şi pedeapsa cu ale altora,care realmente nu făcuseră şi nu spuseseră nimic "duşmănos" laadresa regimului, va considera că a scăpat ieftin. Intrând astfelin logica strânsă de sistem deviat a socialismului de stat,protagonistul va avea strania senzaţie de alteritate a propriei"vinovăţii" şi a propriei persoane. Privindu-se din afară, cuobiectivitate, şi raportând cuantumul personal de suferinţă la celpe care-l inregistrează in dreptul unor colegi de detenţie, el numai poate avea acea neagră jubilaţie a scufundării fostei victimein vechea ei durere.

Pe nici un segment al evocării experienţei lui carcerale,autorul-personaj nu se plânge live şi nu-şi plânge de milă,retrospectiv; nu se vaită şi nu-şi blesteamă zilele, soarta, ţara.Memorialistul are o abordare "tehnică" şi o accesare metodică ainfernului prin care a trecut. Iar deţinutul din 1949-1951, studiatatent şi translat, cu tot cu comportamentul lui de atunci, infilele "poveştilor adevărate" publicate după şaizeci de ani, nuurmăreşte supravieţuirea cu orice condiţie, ci rezistenţa cu oricepreţ.

Nuanţa este foarte importantă, in spectrul extrem al zilelorşi nopţilor de arest, iar apoi in anotimpurile petrecute printrepoliticii scheletici şi greii de drept comun. Scenelepe care Adrian Oprescu le conturează prin reconectare laintâmplările trăite sunt pe cât de bogate in detalii, pe atât deimpregnate de semnificaţia pe care, incă din momentul iniţial, oiau. Studentul aruncat in inchisoare vede bine lucrurile şi fapteleşi caută să le priceapă cât mai rapid, in conexiunile şi - maiimportant - in rădăcina lor. Nu se lasă orbit de suferinţa fizicăşi nu poate fi deposedat de simţurile lui (inclusiv cel moral), decare continuă să se folosească pentru a inregistra inchisoarea,adică infernul, şi a o inţelege ca atare.

Inocenţa, echivalând cu increderea deplină in instituţii şi inoameni, in valori şi in principii, şi-o pierde in trepte; numai cătreptele acestea sunt dese şi coborâtoare. Cu cât este pus insituaţii mai umilitoare, tratat ca un animal, ca un număr oarecaredintr-un şir, ca un zero, cu cât primeşte pedepse mai crude şi etorturat mai primitiv-rafinat, cu atât subiectul nostru şi obiectul"lor" va cuprinde mai bine, pe toate axele şi dimensiunilesale, democraţia populară in care se incăpăţânează săsupravieţuiască.

Ca şi Tortura pe inţelesul tuturor, Vărul Alexandruşi alte poveşti adevărate recuperează şi reproiecteazăcvasicinematografic istoria exterminării deţinuţilor noştripolitici şi, ca un apendice miraculos al acesteia, cazuri derezistenţă izolată la oroarea cu program. Intr-o epocă acriminalilor ("era ticăloşilor", cu formula lui MarinPreda), in care "derbedeii" intruchipează Statul şi Puterea, iarelita ţării este tratată ca o clică putridă şi e decimată ininchisori, mutaţiile şi hibridizările morale, contaminările şiinversiunile au un efect mai pervers şi mai profund decât o teroareistorică exercitată transparent, fără un vocabular umanitarist caresă o ambaleze. Tânărul şi, aparent, necoptul intelectual găseştefoarte aproape de el un reper, il vede pe un Ion Chiţusimplu, bun şi dârz, care rămâne aşa cu orice risc, chiar de va fisă ajungă "schelete" şi să dea ortul popii. După lungi sesiunide... comunicări ştiinţifice, dialoguri in care-l instruieşte pecuriosul său tovarăş de suferinţă, "domnişorul" cu carte, eroulnostru, il recunoaşte pe Chiţu drept adevăratul erou, adevăratulmodel. Ii dedică, peste ani, un capitol in această carte; şi iiacordă, in prezentul dramatic al trăirii ei, o increderenelimitată. O incredere pe care, vai!, o retrage multorintelectuali cu pretenţii de ieri şi de azi.

In mod semnificativ, scena care urmează, şi pe care o redauaproape integral, pentru fineţea psihologică a observaţiei şiacuitatea morală, vine după intâlnirea esenţială cu IonChiţu. După ce a dat noţiunii de curaj şi ideii fundamentale debunătate infăţişarea concretă, aspectul câtuşi de puţin spectaculosal unui ţăran pe nume Chiţu, Oprescu se poate studia cu şi maimultă ascuţime, se poate evalua şi mai sever. Desprins ca oconştiinţă liberă şi interogativă de chiar gesturile pe care leface, de laşităţile şi complicităţile omeneşti, puzderie incondiţii de inchisoare, el se observă şi se penalizează intr-omemorabilă scenă a autojudecăţii: "Prima roabă a fost incărcată. Amluat-o şi am urcat cu ea prima pantă. Când am ajuns la cea de-adoua, care era mai povârnită, am simţit că nu mai pot să imping. Lafiecare incercare, roaba venea inapoi peste mine. Singura soluţieera să o răstorn acolo unde mă aflam. Cum mă oprisem intr-unechilibru nu prea stabil, mi-am ridicat intr-o doară ochii in sus,spre capătul taluzului. Eram leoarcă. Dar când mi-am ridicatprivirea, am transpirat şi mai tare, de data aceasta cu o sudoarerece. Proiectat in lumina soarelui, care-i amplifica şi totodată iilichefia contururile, un tip de doi metri, blond, musculos şi cumustăţi galice, mă scruta cu o privire de oţel. Era Muscalu,brigadier şi criminal. Avea in mână o bâtă. Misiunea lui era să-ifrângă in două cu bâta pe cei ce răsturnau roaba unde nu trebuia,să-i pună să o reincarce şi s-o suie la locul cuvenit. Am făcut unefort disperat şi, simţind cum imi plesnesc venele pe tâmple, amreuşit să urnesc roaba şi s-o duc până sus. Nu ştiu de ce m-ampomenit că aşteptam din partea lui un semn de complicitate laisprava mea, ceva nedefinit, o incurajare poate, dacă nu chiar ofărâmă de admiraţie. Dar haidamacul privea de-acum in altă parte.Nu-l mai interesam. Şi deodată m-a cuprins ruşinea faţă de cesimţisem. Descoperisem la pândă in mine, in noi, dacă nu resurselepactizării cu cei care ne chinuiau, cel puţin disponibilitateacomunicării cu ei, dorinţa oarecum laşă de a-i domestici in folosulnostru şi de a le smulge bunăvoinţa. A fi in formă, mi-am zis,inseamnă şi altceva decât să te ţină fibra fizică. Cea mai expusăera, pare-se, fibra invizibilă a fiinţei noastre, cel mai uşor setopeau sau se atrofiau muşchii nevăzuţi ai sufletului" (pp.232-234).

Practic, intreagă această pagină detaliază, din unghiul uneiexperienţe personale, o propoziţie de deschidere destul deenigmatică pentru cititorul postcomunist: "Săpam şanţul Canalului".Lectorul de ultimă generaţie nu prea ştie ce inseamnă Canalul,prinde cu dificultate sensul activităţii date (a săpa şanţulCanalului), iar in curând va avea probabil nedumeriri şi asupraverbului "a săpa". A săpa? A săpa şanţul Canalului? Când, unde,cum? De ce? What does it mean?

Departe de intenţia mea să fac un profil caricatural altinerilor din anii 2000. Unii dintre ei ştiu deja, cu o uimitoarematuritate, tot ce trebuie şi nu trebuie să ştie. Dar oricât deinocenţi sau de ignoranţi, de opaci sau de insensibili ar fi alţiidintre ei la lecţiile de istorie recentă şi la dramele generaţiilorprecedente, citind cartea lui Adrian Oprescu despre doi ani deinchisoare şi Canal, 1949-1951, Republica Populară Română, vorinţelege.

*) Adrian Oprescu, Vărul Alexandru şi alte poveştiadevărate, prefaţă de Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas,Bucureşti, 2008, 368 p.