CRONICA LITERARA / Teoria ca utopie

Cel dintâi lucru care atrage atenţia in ultimul volum al luiBogdan Creţu (Utopia negativă in literatura română*) estereticenţa manifestă a autorului faţă de teoria literară. De pildă,in Argument, tânărul critic afirmă că segmentul teoretic alcărţii - la origine o teză de doctorat - "nu a căpătat proporţiileartificiale, nejustificate, obişnuite in astfel de lucrări".

Şi, intr-adevăr, Bogdan Creţu se grăbeşte să incheie dupănumai 20 de pagini (celelalte zece din capitolul introductiv fiind,de fapt, un comentariu la volumul Sclavii fericiţi de OvidiuHurduzeu) ceea ce el insuşi consideră a fi doar un "incomod demersteoretico-rezumativ", pentru a lăsa altora "plăcerea şi prilejulenciclopedismului searbăd". Nu o va face, totuşi, fără a-şi găsiunele justificări, precum aceea că "a mai inventa roata, a maideschide făgaşe noi pe un teren bătătorit de atâţia remarcabiligânditori, ca şi cum ne-am afla pe teren virgin, ar reprezenta unsemn de neingăduită naivitate, pe care ţin să o evit". Inconsecinţă - scrie Bogdan Creţu - "mă voi mulţumi, de astă dată, săreproduc, din comoditate, câteva dintre ipotezele care mi s-aupărut cel mai bine susţinute, comentându-le, mai mult sau mai puţintimid, atunci când va fi cazul".

Să ne oprim puţin aici. Atitudinea lui Bogdan Creţu nu e nouă.Ea se intâlneşte adesea printre reprezentanţii ultimei generaţii decritici, mai ales in rândurile cronicarilor. Şi nu greu de inţelesde ce: cronica literară e, inainte de toate, un discurs dedimensiuni reduse, care se adresează - cel puţin in intenţie -publicului "larg". E firesc ca, intr-un asemenea caz, limbajul şiobiectivele criticului să fie adecvate contextului. Dacă uncronicar ar incerca să-şi definească toate conceptele cu careoperează sau s-ar lansa de fiecare dată in divagaţii sofisticate,atunci nici măcar n-ar mai apuca să comenteze cartea. Alta e, insă,situaţia criticii de "construcţie". Aici, conceptele se cerdefinite intr-un mod clar şi precis, premisele şi ipotezele trebuieurmărite până la ultimele lor consecinţe, iar coerenţa şi rigoareametodei devin nişte condiţii nenegociabile ale actului critic. Şiasta nu pentru a face teorie de dragul teoriei; ci pentru că oricecărămidă scoasă din zid poate să ducă in cele din urmă laprăbuşirea intregului eşafodaj interpretativ.

Or, asta e ceea ce nu inţelege Bogdan Creţu: că teoria nu enici o corvoadă, şi cu atât mai puţin un moft al snobilor, ci uninstrument care, cu toate imperfecţiunile sale, ne poate ajuta săinţelegem câte ceva din materia inepuizabilă a literaturii. Nimeninu i-ar fi pretins autorului să umple sute de pagini cu rezumateinutile. Şi nici măcar să reinventeze "roata" utopiei. Dacă BogdanCreţu ar fi realizat o asemenea "invenţie" teoretică, atunci ea arfi fost brevetată, fireşte, pe numele său, insă exclusiv cabonus, şi nu ca punct obligatoriu in agenda sa de lucru. Infond, obiectul studiului de faţă il constituie utopia in literaturaromână, nu utopia in abstracto. Şi totuşi, anumite alegeriteoretice sunt şi aici inevitabile. Insă ele nu trebuie făcute inmaniera reproductiv-rezumativă in care chiar autorul recunoaşte căa lucrat. Era necesar ca Bogdan Creţu să fi selectat, dindiversitatea teoriilor asupra utopiei, câteva trăsături relevante,cu ajutorul cărora să-şi construiască un model pe care să-l rulezeapoi in analize. Originalitatea modelului nu e, repet, obligatorie;existenţa lui - da.

Să privim, totuşi, lucrurile mai de aproape. Bogdan Creţuincepe prin a identifica - şi aici sunt de acord cu el - treiprobleme principale pe care le ridică prezenţa utopiei inliteratură. In primul rând, e vorba de nivelul la care situămconceptul. Cu alte cuvinte, utopia este o lume ficţională sau ungen literar? Bogdan Creţu inregistrează dilema, afirmând că"există, pe de o parte, o perspectivă generoasă, largă a utopiei,ca mod de a imagina lumea, ca metodă de gândire, şi o alta,care concepe reducţionist utopia, ca un gen literar"; darevită să o soluţioneze. Şi totuşi, alegerea mi se părea necesarădin două motive, care vizează atât selecţia, cât şi evaluareatextelor. Dacă definim utopia ca gen sau specie literar(ă), atunciva trebui să-i restrângem aria in funcţie de nişte parametri"tehnici". Or, pentru Bogdan Creţu, aceste frontiere "formale" parirelevante. In categoria "utopiilor negative", el include, inprimul rând, o gamă largă de romane, dar şi un fragment de "eposcomic" (descrierea Raiului din Ţiganiada), Cronicafantastică a lui I. L. Caragiale, volumul cu tentă eseistică allui Ştefan Zeletin (Din Ţara Măgarilor. Insemnări), câtevapiese de teatru semnate de Vasile Voiculescu şi Matei Vişniec,Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, precum şi un volum depoeme (al Ruxandrei Novac). Asta ca să nu mai vorbim, fireşte, defaptul că unele din textele amintite se aşază pe nişte frontiere lacare işi dau mâna mai multe genuri. Ce-i drept, Bogdan Creţu paresă incline către o inţelegere ca utopiei ca lume ficţională:"Utopia caută mai intâi să convingă, abia in plan secund să placă,să seducă, iar acest al doilea etalon - estetic, retoric, narativetc. - nu are alt scop decât asigurarea succesului celui dintâi. Inorice caz, esenţialul este ideatic, nu expresiv." Altfel spus,"ceea ce ţine de litera(tu)ritate in utopie s-ar putea s?!,n.m.t să nu fie decât simplu flirt cu cititorul, simplu mijloc,retoric aproape, de a sădi mai bine mesajul in conştiinţapublicului".

Intr-adevăr, această perspectivă se regăseşte in numeroasepasaje din carte. De pildă, in subcapitolul despre Oana Orlea, undeBogdan Creţu afirmă că, "atunci când intenţionăm să evaluămasemenea scrieri subversive, esteticul nu mai este un criteriudominant, ci el se amestecă cu alte ingrediente obligatorii, dintrecare cel etic, moral, nu este cel din urmă. De fapt, valoarea unorastfel de construcţii romaneşti nu mai reiese din strategiilespecifice ale discursului etic, care devin simple mijloace, ci dintensiunea ivită din impunerea unui caz de acută incărcătură eticăs...t." Ce păcat că Bogdan Creţu nu-şi aduce aminte de acestecuvinte atunci când scrie despre Octavian Paler şi BujorNedelcovici, unde schimbă brusc macazul. Astfel, in Viaţa pe unperon, criticul condamnă tocmai "plăcerea de a moralizaincontinuu" şi "incrâncenarea conştiinţei", căreia-i lipseşte..."grăuntele necesar de umor". In schimb, Bujor Nedelcovici are partede un tratament şi mai dur, de vreme ce el "nu este un disidentpur-sânge, de talia unor Paul Goma sau Dorin Tudoran, ci unul cares-a mulţumit să dea in vileag o realitate (cunoscută, de fapt,deja) prin intermediul unei parabole străvezii, abia acoperită detransparente văluri". Dar bine, nu acesta e motivul pentru careBogdan Creţu ii preţuieşte pe Ion Eremia, pe I.D. Sârbu sau pe OanaOrlea? Oare toţi aceştia n-au recurs şi ei tot la "parabolestrăvezii"? Şi oare nu eticul este criteriul după care - susţineautorul - ar trebui să judecăm antiutopiile in genere? Ca urmare afaptului că Bogdan Creţu evită să disocieze intre cele douăaccepţiuni ale "utopiei", "eticul" şi "esteticul" devin in carteasa două noţiuni care se substituie după un algoritmmisterios.

*) Bogdan Creţu, Utopia negativă in literatura română,Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008, 280 p.