• Leu / EUR4.6586
  • Leu / GBP5.3120
  • Leu / USD4.1342
Ziarul de Duminică

CRONICA LITERARA / Un tovarăş de sus

CRONICA LITERARA / Un tovarăş de sus

Culoarul supranatural este păstrat, dar tonalitatea se schimbă. Dacă in „Zogru" autoarea işi propunea să dea o carte agreabilă, un story cursiv, punctat de surprize şi revelaţii eterice, noul roman, masiv şi „aglomerat", se citeşte cu o anume – scontată – dificultate. Alternările de planuri şi glisarea continuă de-a lungul unui ax temporal, inserturile narative ce par să disperseze, dar completează până la urmă povestea centrală, romanul stafiei pe care il scrie un tânăr, Florian Pavel, perfect familiarizat cu experienţele intime ale unui alt personaj, Adela Nicolescu: toate aceste fineţuri (meta)ficţionale arată o prozatoare nu doar talentată, ci şi exersată.

Scena ei este cea a satului românesc in comunism, cu episoade individuale ale dramei colective. Comoştenii doljeni inseamnă, cu trecerea timpului, tot mai puţin. O comunitate chircită, bătrână şi nevoiaşă, in care se mai disting parcă doar figurile lătăreţe ale factorilor de răspundere: preşedintele Căruţaşu, miliţianul-şef Grigore, directorul unui Institut fantomatic, poreclit Pionierul şi consoarta lui veterinara, temperamentala Iulica. Personaje de prim-plan, mai discrete insă in manifestări, sunt omnipotentul Nini Jighereanu şi omul lui de execuţie, Mitiţă Pistol, plastic portretizat: „Mitiţă era paznicul dosarului cu lacăt. Un om scund, negricios şi cam ingrămădit, cu omoplaţii blocaţi de grăsime şi faţa incordată, ca de tigru, Mitiţă era bătrân, dar bătrân, cum nimeni nu bănuia, trecut de 80 de ani. Ieşise de mult la pensie, dar nu stătuse nicio zi deoparte. Rămăsese acolo, lipit, chiar Nini il reincadrase, nici nu se mai ştia pe ce post, rămas la acelaşi grad din anii ’60. Dar neobosit, mişcându-se cu aceeaşi faţă de când il ştia, indispensabil şi nemuritor" (pp. 233-234).
In cealaltă extremă socială, alunecă mai rapid sau mai lent mulţi dintre săteni. Cu excepţia celor daţi pe brazdă, a adaptaţilor deveniţi informatori şi activişti mărunţi, familiile numără „o sumă" de probleme şi cazuri. Aparent, acestea sunt izolate şi particulare. Doar ghinionul, neşansa, ceasul rău au făcut ca părinţii Adelei Nicolescu să dispară din sat, iar femeia de casă a familiei lor unanim respectate să fie găsită moartă, cu faţa făcută zob. Doar fiindcă aşa vrea ea, Lucica, tânără şi apetisantă profesoară rurală, va participa la o petrecere sordidă organizată de miliţian, unde va fi violată de câţiva tovarăşi de nădejde. Numai printr-un concurs nefast de imprejurări se explică faptul că un om care a avut neinspiraţia să moară inainte de 1 Mai muncitoresc va fi ingropat abia după cinci zile. Revenind la casa Nicoleştilor, să observăm graficul dezordonat al furturilor din gospodăria intemeiată, la inceputul secolului, de către invăţătorul satului. Urmaşilor săi li se fură ba scaunele, ba intreg bufetul (!), ba cărţile, pentru a se face focul cu ele (de inţeles: e criză de lemne). Iar după moartea bătrânilor neputincioşi, o şatră de ţigani ocupă şi usucă pur şi simplu curtea care, altădată, reprezenta centrul de lumină al Comoştenilor. Revenită in sat, Adela (Del) Nicolescu priveşte cu jale către casa părintească: „Curtea se intindea netedă, acum fără copaci şi fără clădiri, ocupată de corturile costorarilor ca o tabără de război. Din fosta casă mai rămăseseră doar scara şi zidul dinspre moară, ca un decor de teatru, cu fereastra de la care Del privise de atâtea ori spre crucea roşie a morii" (p. 167). Senin şi vesel, apărătorul ordinii publice ii are la mână şi pe ţiganii autoimproprietăriţi (ei trebuie să cotizeze pentru a rămâne in graţiile şefului de post), şi pe moştenitorii siluiţi: „La urma urmelor – analizează el situaţia, cu un cinism „tehnic" –, ţiganii nu erau pe teren public, ci in curte la Nicolescu. Fata aia, Adela, trebuia să se ocupe, să-i dea in judecată pe ţigani şi aşa mai departe. Ceea ce ştia foarte bine că nu era posibil, pentru că ţiganii n-aveau acte, nu figurau in evidenţe şi nu puteau fi convocaţi. Vânzarea terenului ori a caselor particulare era interzisă. Se puteau face doar vânzări prin inţelegere, fără acte. Prin urmare, Adela nu putea să facă nimic, nu putea să-şi apere terenul. Totul rămânea la mila lui" (p. 343).
Inainte de a fi un roman al supranaturalului manifest, Fantoma din moară e cronica, remarcabil conturată, a unei comunităţi distruse in epoca „omului nou". Cu instinct de romancier veritabil, Doina Ruşti se fereşte să caracterizeze pozitiv ori negativ oamenii şi faptele lor. Istoria fiecăruia este desfăşurată (nonlinear, dar coerent) in condiţiile date, impuse de către noul Centru. Satul trăieşte după indicaţiile şi tabelele activiştilor judeţeni: cine să fie promovat şi cine să fie sancţionat, câte arestări să se facă şi pentru ce delicte. Fiecare unitate politico-administrativă este legată, cu cătuşe sigure, de cea imediat superioară. De aici şi senzaţia Adelei că toţi oamenii venind şi coborând din maşini negre la Comoşteni au exact aceeaşi figură, prea bine ştiută: „nasul cioplit in grabă, ochii fanatici şi buzele viermuitoare".
In acest cadru de fier ideologic şi clone sociale, micile invârteli locale sunt tolerate, ba chiar incurajate, pentru a se păstra motivaţia şi, implicit, zelul tovarăşilor. In a doua parte a cărţii, in care sunt grupate treizeci de secvenţe epice centrate pe unul sau altul dintre personaje (in partea intâi, aveam un desfăşurător biografic al Adelei Nicolescu), multe dintre „victimele" Sistemului se arată a fi altfel şi altceva decât păreau iniţial. Mircea Buţescu, părintele care innebunise in ziua morţii lui Dej, se dovedeşte, după o vreme, un raţional şi obedient informator. Gabriel Neicuşoru, profesor nonconformist indrăgit de elevi, va face orice pentru a intra in Partid. Până şi Săndina, cu gura ei slobodă ce acuză, zi şi noapte, stricarea bunelor obiceiuri, e o autoare de multe şi detaliate delaţiuni. O reţea vastă şi circulară de complicităţi cuprinde gradele superioare şi cele inferioare, pe şefi şi subordonaţi, tovarăşii de la centru şi cei din sat, informatori şi cei care i-au racolat. Postura morală fiind de regulă aceeaşi (şi prea limpezită pentru a o mai caracteriza), poziţiile de putere, adică figurile de pe eşichier, fluctuează.
Aşa se intâmplă in relaţia Grigore-Nini: cele mai tari, social şi caracterologic, personaje ale romanului. Primul l-a omorât accidental pe Maxu (unchiul Adelei) in moara satului şi l-a convins pe al doilea, martor ocular infricoşat, să ia asupra lui crima. Efectul de persuasiune a fost atât de puternic, incât până şi un critic literar de obicei atent ca Paul Cernat a ajuns să susţină (intr-o cronică din „Bucureştiul cultural") că Nini e criminalul. Dincolo insă de acest qui pro quo, e de observat că, in timp, mai tânăra victimă ia faţa călăului său. Grigore rămâne Miliţianul. In schimb, Nini devine Securistul, cu o majusculă şi mai terifiantă. Cu invârtelile, cotizaţiile şi şantajurile lui, gardianul ordinii publice pare un găinar in comparaţie cu liniştitul, discret-maleficul Jighereanu. Imaginea acestuia dinspre finalul romanului e un stop-cadru al puterii absolute. Precum demonii umani din excepţionalul „F" al lui D.R. Popescu (un roman cu care Fantoma din moară emulează), invingătorul nu mai trebuie să ia nimic, fiindcă are deja totul: „Era el, stăpânul lumii, căruia ingerul morţii sau al lui Maxu i se inchinase, ca un vasal care-şi venerează seniorul şi se bucură de privilegiul de a-şi avea feuda in cel mai bun loc al domeniului. In tot cazul, nu mai era singur, ci luminat in singurătatea lui de mantia albă a morţii" (p. 377).
Cu o seară inainte de a fi dărâmată de factorii „progresului", moara roşie, ca o cruce uriaşă, cu uşa ei „morfăită de timp", respiră greu, in agonie. Suflul vital al satului, refugiat şi „regrupat" aici, ipostaziat apoi, după moartea lui Maxu, in atâtea alcătuiri imateriale, fantasmatice, se va revărsa din nou peste sătenii docili, umplându-le sufletele răbdătoare şi laşe. Ultima parte a romanului, redusă ca intindere, dar de mare intensitate, incadrează şi mai bine istoric intâmplările şi faptele oamenilor din Comoşteni. Impotriva unui „tovarăş de sus" ca Nini Jighereanu, atât de bine adaptat la realitatea socialistă, nici măcar elementul supranatural nu poate câştiga.
„Fantoma din moară" prezintă cel puţin o inadvertenţă moral-psihologică („In vara in care am aflat de moartea tatălui meu am intrat la Automatică, iar victoria aceasta m-a făcut să mai uit de moartea lui." – p. 146) şi câteva fraze rău scrise. Una chiar pe aceeaşi pagină: „Mărturisirile de acest gen şi cu aproape aceleaşi cuvinte mi se păreau pe atunci de o primejdiozitate absolută, dar cu timpul m-am convins că nu erau decât un mod laudativ pentru persoane infricoşate de gândul ratării". Partea a doua, cea mai extinsă, se citeşte şi se asimilează mai greu, fiindcă descripţia e puţin prea minuţioasă, cvasireportericească. Dar merită. Ansamblul este la inălţime: o materie epică deopotrivă densă şi fluidă, diversificată tipologic şi rearticulată simbolic; un ritm adaptabil, alert sau lent, al naraţiunii; un montaj inteligent şi un bun dozaj; in primă şi ultimă instanţă, o vizibilă maturitate artistică.
Cu al treilea său roman, pe cât de ambiţios, pe atât de reuşit, Doina Ruşti intră in elita prozei noastre incă-tinere.
 
*) Doina Ruşti, Fantoma din moară, roman, Editura Polirom, Iaşi, 2008, 432 p.
 

Newsletter Ziarul Financiar

Înscrie-te la newsletter-ul ZF.ro ca să primeşti zilnic informaţiile de business care contează. Ia decizii în cunoştinţă de cauză!

Principalele valute BNR - vineri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.6586
Diferență: -0,0043
Ieri: 4.6588
Azi: 4.1342
Diferență: 0,6794
Ieri: 4.1063
Azi: 5.3120
Diferență: -0,6025
Ieri: 5.3442
Azi: 4.0964
Diferență: 0,4044
Ieri: 4.0799