La 1900, in Regatul Romaniei, diplomatia nu este o profesiune banoasa, ci una de prestigiu. Care necesita "nume" si "avere". Cu atat mai mult cu cat, deseori, functionarii Ministerului Afacerilor Straine sunt evaluati in functie de averea, nu de calitatile lor.
Cu o leafa de diplomat e greu de tinut o casa, intr-o societate care pune mult pret pe formalism. O cariera in diplomatie e greu de imaginat in cazul oamenilor fara mijloace. Asa se face ca multi diplomati traiesc de pe urma mosiilor lor. Nu intamplator, in randurile acestui corp al elitei politice romanesti intalnim, cu predilectie, membri ai unor vechi familii boieresti (Ghica, Manu, Cantacuzino, Catargi, Mavrocordat sau Rosetti). Putem vorbi chiar de cazuri in care cariera diplomatica reprezinta deja o traditie de familie. Ghiculestii, de exemplu, pe care ii intalnim cam prin toate legatiile Romaniei din Europa acelor vremuri.
Este perioada in care numele "modest" reprezinta, deseori, un inconvenient pentru o cariera diplomatica de succes. "Parerea ca meritul trebuie sa cedeze in fata protectiunii, ca numele modest, dar cinstit pe care-l purtam nu-mi permitea sa pretind la un tratament egal cu fiii celor ce faceau parte din asa-zisa boierime, am intalnit-o nu o data la debutul carierei mele", isi aduce aminte diplomatul Alexandru Iacovaky.
Accederea in randurile corpului diplomatic strict pe criteriul averii si al numelui da nastere unor situatii nedorite. "Astazi se recruteaza intr-un mod foarte dificil; de exemplu: vine cineva si zice ca are un nepot sau o ruda in strainatate, cand este pe bancile scoalei si-ti cere ca sa-l pui atasat", declara, la 1885, ministrul Afacerilor Straine, Ion Campineanu, in Adunarea Deputatilor. Rezultatul? "Cedezi in fata atator staruinte; il numesti ca atasat de legatiune si, dupa ce-si face carta de vizita cu acest titlu, dupa ce-si face uniforma pe care o plimba pe unde trebuie si pe unde nu trebuie, ducand o viata care n-ar trebui s-o duca ca functionar diplomatic, ajunge in sfarsit de a face scandaluri, si rezultatul este ca fuge din acea localitate, si noi ramanem cu dezonoarea". In plus, sustine acelasi ministru al Afacerilor Straine, "se intampla ca, crescut de mic in strainatate, facandu-si studiile facultatilor universitare in strainatate, ajungea in acest stadiu, ca nu cunostea limba tarii, nu cunostea obiceiurile tarii, nu cunostea pasurile tarii, nu cunostea organizatiunea tarii. Si acei domni ne reprezinta in strainatate".
*
Un exemplu. Istoricul ceh Konstantin Jiricek, care detine mai multe demnitati publice in Principatul Bulgariei, noteaza in jurnalul sau, in decembrie 1881, motivele rechemarii primului agent diplomatic roman la Sofia, Alexandru C. Sturdza: "Acesta a avut contract cu doua patroane de case publice, fiecare sa-i trimita regulat, o data pe saptamana, doua fete (si batranul era deja definitiv vlaguit), abonament 5 poli pe luna. Dar el nu a platit. A existat in acest sens un contract scris semnat de el si de intermediare. Cum el nu a platit, ele s-au adresat guvernului roman, la Bucuresti! Ii era dator si frizerului (de doua ori pe zi era client). De aceea a fost chemat asa de iute".
*
Este o lume a micilor orgolii si vanitati. Diplomatul N.B. Cantacuzino remarca, in memoriile sale, "aerele de mare importanta si de trufie care-si dau anumiti diplomati si personaje sus-puse". Mandri sa imbrace haina brodata cu fir de aur si sa poarte bicorn cu pene albe, semnul puterii depline al unui sef de misiune. Iata un exemplu: "Odata, un nenorocit oarecare, neavand habar de protocol, cum era si firesc, s-a adresat printr-o scrisoare unuia din ministrii nostri plenipotentiari, gresind titulatura si scriind pe plic "consul". Scrisoarea i-a fost trimisa inapoi. De unde putea banui bietul om prapastia ce desparte pe un consul de un ministru plenipotentiar! Apoi a scris o alta scrisoare, adresata "D-lui ministru al Romaniei". Iar scrisoarea se inapoie la expeditor. In sfarsit, Excelenta primi o scrisoare cu toata adresa protocolara: "Trimis extraordinar si ministru plenipotentiar al MS Regelui" etc. etc. Dar scrisoarea nu continea decat un singur cuvant: Bou! Era desigur o lipsa elementara de respect, dar Excelenta si-a cam meritat acest raspuns".
Nu este singurul caz. La inceputul lui 1913, sosit la Constantinopol pentru a-si prelua noul post, in plin conflict balcanic, ministrul Constantin G. Manu este preocupat de forma in care urmeaza sa ia contact oficial cu ambasadorii marilor puteri, carora, conform uzantelor, trebuie sa le ceara o audienta. Grija lui nu este de a cunoaste cat mai repede acele persoane, de la care avea de aflat lucruri interesante, ci de a sti daca le va trimite scrisori scrise cu mana proprie sau dactilografiate si semnate de dansul, isi aduce aminte fostul sau subaltern, Alexandru Iacovaky. "Caci, zicea el, daca voi scrie eu cu mana si vreun ambasador imi va raspunde printr-o scrisoare dactilografiata, aceasta va fi pentru mine o ofensa. Incurcat de aceste subtilitati protocolare, noul sef imi ceru parerea. Raspunsul meu fu categoric: interesul D-tale este sa stabilesti cat mai repede relatii cu sefii misiunilor straine; deci oricum le vei scrie si oricum iti vor raspunde, esentialul este sa-i cunosti. Solutia adoptata fu mijlocie: Manu scrise cu mana lui proprie ambasadorilor si semna scrisori dactilografiate catre ministri. Astfel, marea chestiune fu rezolvata".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
