Ziarul de Duminică

Cum a românizat Regina Elisabeta elita ţării/ de Elisabeta Lăsconi

Cum a românizat Regina Elisabeta elita ţării/ de Elisabeta Lăsconi

Autor: Elisabeta Lasconi

07.05.2015, 23:50 393

Fotograful Curţii Regale de Simona Antonescu, roman al câştigătoarei Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească încântă şi intrigă deopotrivă pe cititori, este o aparţie neobişnuită din foarte multe puncte de vedere. Mai întâi, pentru că are o construcţie cum puţini autori îndrăznesc să realizeze: suită de povestiri în ramă. Rama o formează biografia lui Franz Mayer, de la venirea cu tânăra lui soţie la Bucureşti, ca să-şi facă un rost ca fotograf (şi reuşeşte, devenind curând fotograful Curţii Regale) la apoteoza reprezentată de Expoziţia Universală de la Paris din 1889. Povestirile ilustrează cele mai reuşite fotografii, prin destine şi biografii ieşite din comun.

Fiecare povestire decupează aspecte ale marii istorii care hotărăsc soarta oamenilor. Prima narează felul în care a ajuns la Bucureşti Franz Mayer, student al Academiei Bavareze de Arte Frumoase, căsătorit şi dedicat artei fotografice. Tinerii soţi Mayer au o poveste complicată în spate. Anna, soţia lui Franz Mayer este nepoata prototopopului Bisericii Lutherane din Mediaş, căsătoria au grăbit-o legile din Transilvania de maghiarizare forţată a românilor şi saşilor. Curtarea fetei, peţitul şi cununia etalează obiceiurile din viaţa saşilor. Bătrânul protopop le trimite cu Anna şi pe cele două surori mai mici, Greta şi Filipa, ele vor fi educate la Şcoala Centrală de fete.

Franz Mayer se distinge între ceilalţi fotografi, este ales să fotografieze întoarcerea victorioasă a armatei române cu tânărul principe Carol în frunte şi trecerea pe sub Arcul de Triumf. Este aşadar anul 1877, al Războiului de Independenţă. Începe în Principatele Unite un lung proces de modernizare, a Bucureştiului în primul rând. Bunăstarea i-a adus pe cei doi soţi în centrul capitalei, lângă Piaţa Teatrului, având vecini pe înstăriţii negustori greci şi armeni. Fotografiile făcute familiei lui Chiron Grecul şi celei a lui Agopian îi explică succesul: ştia ca nimeni altul cum să fotografieze copii, cum să le etaleze în vitrina atelierului ca să atragă atenţia tuturor.

Saşi, greci, armeni... lor li se adaugă evreii, cu trai modest, care locuiesc pe Calea Dudeşti. Apoi ţiganii de la mahala din care ies la lumină talentaţii lăutari ca starostele OchiAlbi şi Fărâmiţă. Legăturile cu românii abia se înfiripă. Fiul negustorului grec venit cu ultimul domn fanariot se căsătoreşte cu o româncă, sora Annei – Greta se căsătoreşte cu tânărul Prisăceanu, perceput ca apropiat datorită studiilor făcute la Berlin, Filipa, sora cea mică provoacă un mic duel între doi fii din boierimea bucureşteană, siliţi apoi de isprava lor să ia calea străinătăţii.

Cititorul se întreabă la un moment dat: dar românii unde sunt? Şi constată, dar spre mijlocul cărţii, că ei formează talpa ţării: rudăriţa, fetiţa de 12 ani, cu talent uluitor de a sculpta în lemn şi mama ei, morăriţa văduvă care îşi creşte greu de tot copiii încă mici, ciobanul de lângă Stâna Regală, văduv şi el, cu alţi copii, dintre care unul bolnav de „sânge albastru”, croitoresele – cele două fete din familie boierească, dar apăsate ca de o fatalitate de isprava unei înaintaşe care a fugit de acasă cu un actor, sacagiul care aduce apă proaspătă în zori până în cartierele înstărite din centrul oraşului, femeile venite din ţară cu zestrea lor de costume şi covoare, ca s-o bucure pe Regina Elisabeta.

Abia spre sfârşitul lecturii, îţi dai seama că marele personaj al romanului este Regina Elisabeta, care apare ici şi colo în câteva povestiri, mai mult se vorbeşte despre ideile şi gusturile ei excentrice, neînţelese nici măcar de emancipata Despina Agopian. Regina a descoperit frumuseţea portului popular şi-l transformă în modă – îl adoptă ea însăşi, imitată fiind de elita doamnelor. Preţuieşte şi alte arte: ceramica şi sculptura în lemn. Mesagerele ei aduc din toate colţurile ţării minunăţii peste minunăţii, expuse apoi în Pavilionul României de la Expoziţia Universală din Paris din 1889. Aici, concertul inaugural îl scoate la lumină pe Fărâmiţă scripcarul, singurul violonist din uriaşa orchestră care cântă fără partitură când sala rămâne în întuneric, apoi îşi omagiază regina cu vioara Stradivarius în mână, sub ochii uimiţi ai întregului Paris.

Fotograful Curţii Regale este un roman vintage, reuşind să capteze istoria cea mare prin istoriile mărunte, cu multe poveşti cu mister (Croitoresele), poveşti magice (Balta Vrăjitoarelor) sau fabuloase (Căsăndriţa Sânzienelor) şi naraţiuni iniţiatice (Lăutarii). Este dovada unui talent autentic, îi rămâne să confirme cu următoarea carte că este ceea ce promite aici: o mare scriitoare.

 

Simona Antonescu, Fotograful Curţii Regale, editura Cartea Românească, 2015, 376 pag.

AFACERI DE LA ZERO