– Domnule Daniel Cristea-Enache, la jumătatea anului 2013 v-aţi remarcat printr-o ispravă culturală care a stârnit vâlvă – înfiinţarea unei reviste literare online, „Literatura de azi”. Într-un interviu acordat „Ziarului de duminică” anul trecut aţi vorbit pe larg despre această ispravă culturală. Care s-a tot impus, până în vara lui 2015, când a dispărut peste noapte. Apoi a reapărut. Ce s-a întâmplat?
– Transparenţa este unul dintre punctele noastre forte, astfel că voi vorbi pentru cititorii „Ziarului de duminică” despre episodul din august 2015. Dar nu înainte de a vă mulţumi pentru aceste întrebări de jurnalist cultural profesionist, de la care am şi învăţat meserie, câtă vreme am lucrat în redacţia „Ziarului de duminică”.
Înţelegerea mea cu creatorul şi administratorul site-ului www.literaturadeazi.ro fusese aceea ca eu să am drept de veto asupra oricărui text propus pentru site. Ca şi la revistele culturale tipărite, unde directorul ori redactorul-şef are ultimul cuvânt în ceea ce priveşte apariţia unui text, şi aici trebuia şi trebuie să fie la fel. Fiindcă eu răspund. Ei bine, întrucât fostul meu coleg, Adrian Pop, nu a acceptat să scoată de pe site un text cu a cărui apariţie eu nu eram de acord (nu contează de cine era semnat, contează principiul), am decis să ne despărţim. I-am mulţumit pentru colaborare – şi o fac, acum, încă o dată.
După acest episod, a trebuit să facem un nou site, adică, în fond, un nou suport online pentru conţinutul revistei „Literatura de azi”. Ca să evit orice altă problemă, site-ul l-am cumpărat eu şi este în proprietatea mea. Noul suport l-am pus la dispoziţia revistei „Literatura de azi”, care are acum la îndemână un site ce place deopotrivă colaboratorilor şi publicului. Şi mie îmi place.
– Ce înseamnă noua variantă, prin ce anume se personalizează?
– S-au mai adăugat colaboratori noi şi vor mai veni, fiindcă o revistă culturală nu este, vorba lui Gabriel Liiceanu, ceva „încremenit în proiect”, ci o structură deschisă şi un produs cultural complex în care tradiţia şi noutatea au mereu alte raporturi. Forma însăşi la care ne-am gândit s-a adaptat acestor permanente evoluţii. Avem un slideshow, PANORAMIC, în care cititorii pot vedea imediat noutăţile culturale ale zilei, aşa cum pe alte site-uri publicul poate vedea noutăţile politice şi sociale. O altă noutate importantă o reprezintă secţiunea TRENDS, unde colaboratorii şi trendsetterii „Literatura de azi” publică texte: poezie, proză, eseu…
Echipa este acum următoarea – redactor-şef: Odilia Roşianu; secretar general de redacţie: Maria Morariu; redactor: Daciana Loi; art director: Laurenţiu Midvichi; fotografie: Dinu Lazăr, Ovidiu Moisin, Andi Spot; film: Daniela Apostol, Gabriel Fleancu. Revista are cod ISSN şi apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România.
În fine, am analizat site-ul cu diferite instrumente de auditare web (Alexa, StatCounter, T5, Trafic), pentru a putea vedea exact impactul nostru real. Vorbele frumoase, dar fără acoperire, nu mă încântă. Graficele sunt mai importante, întrucât ele îmi arată dacă evoluăm ori involuăm, dacă am reuşit să obţinem interesul şi aprecierea publicului – sau nu.
– Raportul net-facebook este acelaşi?
– E o întrebare importantă, ca şi tipul de răspuns la ea. Am gândit de la bun început „holding”-ul nostru de Facebook (paginile „Literatura de azi”, + 161.000 fani, Octavian Paler, aproape 55.000 fani, Sertarul Scriitorului Român, + 10.000 fani) ca pe o componentă esenţială a platformei online. Paginile de Facebook nu sunt deci nişte accesorii, ci parte a structurii noastre online.
Facebook, care a depăşit cifra de 1 miliard de utilizatori prezenţi într-o singură zi, este al doilea site din lume, după Google. Relevant pentru orice site este timpul petrecut de un utilizator pe site-ul respectiv. E o diferenţă calitativă însemnată între un site cu (aparent) mulţi cititori, dar în care timpul petrecut pe site este, în medie, de 1-2 minute pe zi, şi un site în care se atinge media de 10 minute pe zi. Modelul meu declarat de site este Facebook. Cifra pe care a atins-o constituie reperul: aproape 21 de minute pe zi stau, în medie, utilizatorii Facebook. Comparaţia cu multe site-uri autohtone este strivitoare. Pe site-ul celui mai puternic tabloid românesc utilizatorii stau, în medie, 3 minute şi jumătate pe zi...
Nu este vorba, prin urmare, numai de cifre, ci şi de latura calitativă din spatele lor. Dezvoltarea pe care ne-o dorim pentru „Literatura de azi” nu este „dezvoltarea” de tip tabloid, ci dezvoltarea organică de tip Facebook sau Google. În acest moment am ajuns la jumătatea drumului evolutiv: 9 minute şi jumătate stau, în medie, pe zi cititorii revistei „Literatura de azi” pe site-ul revistei; şi ei deschid, tot în medie, 6 pagini pe zi. La Facebook sunt 12 pagini. Deci suntem fix la jumătatea drumului către modelul nostru, Facebook.
– Sunteţi unul dintre cei mai împătimiţi promotori ai domeniului online pe care îi cunosc şi, în egală măsură, scrieţi pentru reviste în varianta clasică, pe hârtie. Care credeţi că e viitorul fiecărui domeniu? Vor dispărea revistele tipărite pe hârtie? Vor exista doar reviste culturale online? Se va extinde suportul electronic la orice fel de tipăritură?
– Pentru audienţa publicaţiilor tipărite există factori obiectivi de frânare şi cauze reale de diminuare. Problemele publicaţiilor noastre cu difuzarea, de pildă, sunt prea bine cunoscute. În schimb, pentru audienţă mediocră în sfera online nu există circumstanţe şi nu încap scuze.
O publicaţie pe suport online care să nu fie citită în online este un nonsens, o formă goală. Ea ori a apărut pentru că mediul online exprima nevoia de ea, ori a apărut cu motivaţia vanităţii celui care a creat-o. Orgoliul meu e deja subiect de conversaţie; dar la ce ar folosi el unei publicaţii cu zece cititori, dintre care unul să fiu eu însumi, iar ceilalţi să fie nişte prieteni apropiaţi şi milostivi?
Succesul revistei noastre constă în a fi citită de oameni pe care nu îi cunosc şi în a le fi acestora de folos intelectual. Păstrându-şi gratuitatea artistică, ba chiar cultivând-o, o revistă culturală trebuie să răspundă unei nevoi fundamentale a individului şi a societăţii. Publicaţiile care nu răspund acestei nevoi, ci au fost gândite pentru micile vanităţi ale producătorilor lor – vor dispărea. Publicaţiile care şi-au păstrat, ba chiar şi-au creat un public (cazul nostru) vor fi, cred, tot mai puternice. E firesc să fie aşa.
– Sunt convins că aţi observat şi dvs. un fenomen îngrijorător: în domeniul online – bloguri sau facebook – aproape nu există autocenzură, sunt mulţi care aştern pe ecran (hârtie?) absolut tot ce le trece prin cap, de la aiureli la aberaţii şi înjurături. Culmea este că unii chiar au audienţă, se întâmplă la fel şi cu emisiunile tv proaste, de cancan, e gustul pervertit al publicului. Cum se poate, dacă se poate, pune stavilă acestui fenomen?
– Este motivul pentru care un mare critic precum Nicolae Manolescu, cu care am început de curând o carte de convorbiri, a fost şi rămâne mefient în privinţa mediului online. Această lipsă de cenzură şi autocenzură (el îi spune „ciur”), cultivarea unui stil vadimist cu nicknames au făcut deja nefrecventabile forumurile ziarelor noastre, unde cititorii cu bun simţ, bună credinţă şi discernământ critic s-au văzut înecaţi într-un potop de comentarii slinoase.
Ambiţia vieţii unui forumist era să comenteze primul la orice text de Andrei Pleşu, înjurându-l pe strălucitul eseist. Asemenea comportamente sunt greu de îngrădit pe internet, dar nu imposibil. La „Literatura de azi”, am desfiinţat comentariile pe site, invitând cititorii să comenteze pe pagina de Facebook a revistei. Ori chiar să distribuie la ei, pe contul personal de Facebook, şi să comenteze. Pe Facebook identitatea nu poate fi ascunsă, iar dacă totuşi sunt utilizatori abuzivi care o fac (celebrii haters), ei pot fi blocaţi cu uşurinţă.
– În continuarea întrebării precedente: e o impresie că multe dintre site-urile culturale de acest fel caută scandalul sau chiar aşa se întâmplă? De ce?
– A face scandal pentru a câştiga notorietate este ceva ce, după mine, ţine de vârsta adolescenţei sau a pubertăţii. E o „strategie” naivă, pe care cu toţii am aplicat-o, când, în clasa a IX-a (cel mult), îi răspundeam obraznic unui profesor.
A mai fi scandalagiu la maturitate e însă tragicomic. E limpede, pentru mine, că este vorba de nişte losers care încearcă să se afirme nu prin valoarea lor (care valoare?), ci prin împroşcarea cu noroi a elitelor profesionale. Revin la exemplul cu Pleşu şi forumistul obsedat: din chiar obsesia celui de-al doilea de a-l injuria pe Andrei Pleşu se conturează raportul dintre valoarea omologată ca atare şi neputinţa non-valorii de a se amesteca, profitabil, cu ea.
– Există vreo diferenţă între cititorul pe net/blog şi cel pe print?
– O să râdeţi de mine, laolaltă cu cititorii acestui interviu, dar eu nu citesc decât pe hârtie. Sigur, un articol, colo, nu-i greu de citit pe net, dar un roman, de exemplu, nu pot să „lecturez” (cum spun unii dintre politicienii noştri, cei semidocţi) decât în formă tipărită. Chiar dacă m-am adaptat noii epoci tehnologice, sunt un produs al celei vechi. Adaptarea nu-i totală.
Un produs al noii epoci e însă fiul nostru, Matei, care citeşte cu aceeaşi plăcere cărţi tipărite şi cărţi pe Kindle. Suntem diferiţi, da. Însă diferenţa este ceva frumos, nu ceva ce trebuie conotat negativ. Putem citi pe orice suport; important e să citim.
– Sigur v-am mai întrebat: se poate face critică literară bună pe blog sau pe Facebook?
– Critica literară din online este la fel de bună sau la fel de proastă ca şi cea din publicaţiile tipărite. Să nu mi se spună că toate contribuţiile lui Nicolae Manolescu de la rubrica Autobiografice din „Literatura de azi” sunt slabe, pentru că sunt într-o revistă online, pe când editorialele aceluiaşi Nicolae Manolescu din „România literară” sunt bune, pentru că apar într-o revistă tipărită. Manolescu e acelaşi şi într-o parte, şi în cealaltă.
Mai mult, la secţiunea Recenzii, şi Alex. Ştefănescu, şi alţi colaboratori ai revistei noastre online îşi republică, menţionând asta, cronici şi recenzii apărute deja în reviste tipărite. Ce dovedeşte asta? Că nu suportul contează – ci autorul.
– Cât de mult ajută blogurile şi Facebookul în promovarea cărţilor şi a literaturii?
– Semnificativ. Eu aveam ceea ce se numeşte notorietate, pentru că activitatea mea de cronicar literar numără aproape 20 de ani, fiindcă am avut o emisiune la TVR Cultural, fiindcă publicasem constant în „Adevărul”, în „Evenimentul Zilei”, în „Caţavencii”, în „Ziarul de duminică”...
Însă conectarea României la internet, din ultimii ani, şi descoperirea reţelei Facebook au dus lucrurile unde cu gândul nu gândeam. Ca în filmele proaste, de care râdeam, am ajuns să nu mă mai pot plimba liniştit printr-un parc fără ca o bună parte din trecători să mă privească atent şi să mă „recunoască”.
Fireşte, eu sunt tot cel pe care-l ştiţi, tânărul care nu şi-a luat-o niciodată în cap (consider fudulia simptom de carierism şi, vorba lui Al. Paleologu, de pură prostie); dar este tot mai evident că acest capital de simpatie poate fi întors către literatura română, către scriitorii noştri. Dacă eu n-aş putea fi critic literar fără cărţile lor, nu e firesc să le întorc ceva din capitalul „meu” simbolic?
– Vă mai socotiţi un lider al tinerilor?
– Eu nu m-am socotit niciodată un lider al tinerilor. Îmi ajunge să fiu critic literar – dar să fiu unul, cu adevărat. Şi aş mai avea nevoie să fiu sănătos şi să trăiesc până îmi scriu Istoria. Fac tot ce depinde de mine cu timpul care mi se dă – de către ştim noi Cine.
– Multelor dvs. activităţi (profesor, critic literar, făcător de reviste, eseist, realizator de emisiuni tv) i-aţi mai adăugat una – director de imagine al Uniunii Scriitorilor. Ce înseamnă să fii director de imagine?
– A deveni director de imagine al Uniunii Scriitorilor din România a fost ceva la care eu nu mă gândisem niciodată, dar la care s-a gândit un scriitor căruia USR îi datorează foarte mult: Gabriel Chifu. Fireşte că am acceptat provocarea (e o provocare să reprezinţi imaginea unei bresle atât de orgolioase cum este cea a scriitorilor). Cine n-ar vrea să fie alături de nume precum Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Varujan Vosganian?
Eu rămân critic literar oricând şi oriunde – şi, cum am mai spus, prefer să muncesc pro bono alături de nişte valori decât să „câştig” alături de mediocrităţi şi impostori. Sunt un, horribile dictu, elitist.
Fotografia lui Daniel Cristea-Enache de Moisin
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
