• Leu / EUR4.7619
  • Leu / GBP5.5448
  • Leu / USD4.3202
Ziarul de Duminică

Darul lui Serafim (I)/ de Simona Antonescu

Darul lui Serafim (I)/ de Simona Antonescu

Fotografia autoarei de Sorin Petculescu

Autor: Ziarul de Duminica

19 feb 2016 220

Simona Antonescu s-a născut la Galaţi, în anul 1969, şi a copilărit în localitatea Ţintea, judeţul Prahova. După absolvirea Liceului „Constantin Dobrogeanu-Gherea” (actualul Colegiu Naţional „Nichita Stănescu”) din Ploieşti a urmat cursurile Facultăţii de Chimie din cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti. În prezent locuieşte în Ploieşti.

În anul 2015 publică romanul Fotograful Curţii Regale – premiat la Concursul de Debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2014. Romanul devine în scurt timp bestseller.

Romanul Darul lui Serafim leagă trei poveşti istorisite pe trei voci diferite, care  introduc cititorul în atmosfera anilor nebuni ai jazzului, ai epocii în care se naşte viteza şi încep să moară vechile convenţii sociale, într-o Românie modernă, doar în aparenţă calmă şi prosperă.

Actori principali: Nicolae Malaxa, unul dintre cei mai mari industriaşi români din perioada interbelică, producătorul locomotivelor Malaxa, inginer talentat şi figură politică foarte controversată a acelor ani; o candidată la titlul de Miss România 1932, concurs organizat de revista Realitatea ilustrată; o familie aparţinând aristocraţiei bucureştene, cu toţi membrii săi strânşi în jurul celor doi băieţi de vârstă şcolară.

Ce au în comun toate aceste personaje?

Răspunsul îl ştie numai Serafim, bătrânul cerşetor cu puteri tainice care străjuieşte, în noaptea de Vovidenie a anului 1932, impunătoarea biserică a Amzei.

„Simona Antonescu are o vervă de povestaş hipnotic. Îl priveşti în ochi şi, obligatoriu, accepţi tot ce grăieşte.” – George Neagoe

*

*     *

Nicolae Malaxa nu recunoştea nicio graniţă.

Graniţele înseamnă capăt de drum. Drumurile închise nu erau pe placul lui, şi nu le lua în seamă marginile. Precum apa care nu se opreşte în faţa niciunui munte, ci îl ocoleşte şi îl cercetează pe toate părţile, până când ajunge dincolo, Malaxa cerceta problema venind către ea din toate părţile, până când nimerea punctul slab. Nu găsea că este un drum anevoios. Încercările îi făceau plăcere şi nereuşitele îl îndârjeau şi-l amuzau puţin. „Nu pe aici”, se ivea în mintea lui un gând. „Dar pe aici?”, ieşea la lumină imediat altul, gata pregătit de noi încercări.

Până acum, stăruinţa lui dovedise fără greş împotrivirile feluriţilor parteneri de care, la un moment dat, depinsese vreo izbândă de-a lui. „Atâta vreme cât apa trece prin piatră, voi ajunge unde doresc”, obişnuia el să-şi spună, arătând lumii din afară numai un surâs.

Uzinele Malaxa, pornite odinioară cu un simplu atelier de reparaţii pentru locomotive, în gara Titan, scotea cea dintâi locomotivă românească, umplând de mândrie pe Nick. Primise un avans considerabil de la Căile Ferate Române, cumpărase maşini-unelte din Germania, adusese şi muncitori germani şi dăduse pe lângă ei tot atâţia muncitori români, care să ucenicească.

În anul acela nu lipsise nicio zi din uzină. Unui ochi străin de toate acestea i-ar fi fost greu să deosebească pe patronul uzinelor de inginerii, maiştrii ori muncitorii români aplecaţi peste umărul celor germani. Prânzul îl lua, precum odinioară în Passau şi ca în Bârladul lăsat în urmă, lângă zidurile uzinelor, la umbră, desfăşurând pe un ştergar merinde ce nu ar fi făcut pe niciunul dintre oamenii săi să se ruşineze de ale lui.

Oamenii îl urmau fără să se întrebe de ce o fac. Îşi puneau în el toată nădejdea şi aşteptau doar să ridice mâna, ca să se alinieze imediat cu toţii în spatele lui. Unii îi fuseseră alături de pe vremea când purta, la fel ca şi ei, salopetă şi îşi acoperea tot părul cu o bască. Numai încălţămintea îl dădea de gol, pantofii lui privind stingheri în jur, la toţi ceilalţi bocanci cazoni, cusuţi la cizmar de mai multe ori, peticiţi şi cu şireturile înnodate o dată în plus pe la jumătate, unde se rupseseră mai an.

Din acest motiv, apropierea dintre el şi însuşi Regele era de mare mirare celor ce îi cunoşteau pe amândoi.

De curând intrat în ţară pe uşa din dos, Carol al II-lea încălcase deja toate înţelegerile făcute pentru reîntoarcerea lui. Vechile lui isprăvi nu fuseseră date uitării. La 25 de ani, în vreme de război, Principele Moştenitor – nădejdea ţării – dezertase din unitatea sa militară şi luase drumul pribegiei, căsătorindu-se, împotriva Statutului Casei Regale, cu domnişoara Zizi Lambrino. Ba încă trimisese scrisoare precum că ar dori să renunţe la tronul ţării.

Lumea pestriţă a Bucureştilor, domnişoare de pension deopotrivă cu cuconiţe demimondene, târgoveţi şi meseriaşi, cu toţii au gustat, cu surâsuri ascunse în spatele evantaielor şi pe sub mustăţi, delicioasa faptă a prinţului, care îl apropia oarecum de ei, prin coborâre pe treapta pe care vieţuiau cu toţii. Dezertarea a trecut pe planul doi în minţile dornice de istorii amoroase ale bucureştenilor. Nimeni nu s-a oprit, la vremea aceea, ca să-i judece greutatea ori să-i prevadă efectele.

Căsătoria a fost anulată de către Parlament, iar cererea de renunţare la tron a fost respinsă. Năbădăiosul vlăstar regal a fost adus înapoi în ţară, cu interdicţie de a o mai căuta pe domnişoara Zizi Lambrino, căreia – în treacăt fie spus – i s-a stabilit, de comun acord cu domnia sa, o situaţie financiară princiară, pentru tot restul vieţii.

Tinereţea întârzia însă mai mult decât ar fi trebuit în sângele lui Carol. Măcar că legase jurăminte solemne în faţa Regelui şi a întregului Consiliu de Miniştri, principele a continuat să o vadă pe domnişoara Zizi, care anunţa, la câteva luni de zile, că va aduce pe lume un copil. A urmat din partea lui Carol cea de-a doua scrisoare de renunţare la tron.

Din fericire pentru întreaga situaţie, care scurta zilele părinţilor lui şi albea nopţile miniştrilor ţării, spre deliciul total al cuconiţelor, târgoveţilor, meseriaşilor şi al tuturor mahalalelor oraşului, şi-a făcut apariţia încă o doamnă cu un prunc de mână. Onest în focul tuturor acestor iubiri ale sale, principele moştenitor a recunoscut că pruncul este al său.

Rănită, domnişoara Zizi s-a retras dintr-o luptă ce-i cobora rangul, de vreme ce cealaltă era numai o simplă târgoveaţă ce locuia în apropierea palatului. Spre deznădejdea totală a domnişoarei Zizi, o slujnică i-a şoptit la ureche, pieptănând părul frumos al stăpânei sale şi dorind să-i aline lacrimile, că femeia este cunoscută în tot oraşul cu numele de Păsărica. Astfel, o inimă rănită de femeie a făcut ce nu au putut face Regele, Regina şi Consiliul de Miniştri: Zizi Lambrino s-a despărţit pentru totdeauna de Carol. Bucureştiul împreună cu toate marile capitale europene urmăreau aventurile cu sufletul la gură.

Ca punct final al tuturor acestora, gândind că vârsta de 28 de ani este, totuşi, mai mult decât potrivită pentru ca un bărbat să pună capăt unei anumite perioade din viaţa lui, Carol, prinţ moştenitor al României, se căsători cu prinţesa Elena a Greciei.

Prinţul Mihai se născu în acelaşi an cu încheierea căsătoriei. Toţi tinerii ofiţeri din garnizoanele de pe tot cuprinsul ţării, luând drept model pe prinţul alături de care adesea petrecuseră în anii trecuţi până la ziuă, prinseră a căuta din priviri, împrejurul lor, domnişoare demne a deveni soţii de ofiţeri. Consiliul de Miniştri îşi întoarse, în sfârşit, atenţia şi către alte probleme de stat, în afara zburdălniciilor vlăstarului regesc.

Lucrurile nu intrară însă pe făgaşul aşteptat. Adevărata perioadă neagră a familiei regale şi a ţării abia acum începea.

Prinţul Moştenitor Mihai mergea pe al patrulea an când tatăl său îşi făcea apariţia, la felurite evenimente sportive, alături de o doamnă roşcată, versată, cu un râs puternic, bărbătesc, ce şoca şi atrăgea privirile peste tot pe unde răsuna atunci când apărea, spre maliţioasa ei plăcere.

Duduia ieşise în calea lui Carol la una dintre cursele de automobile la care el participa adesea, la volanul unui Daimler de culoarea untului. Se apropiase de automobil şi aruncase înăuntru un buchet de flori şi o privire provocatoare, ce răvăşise toate planurile prinţului.

De atunci, Carol şi Duduia formau un cuplu deloc discret.

Foştii lui camarazi de arme şi nu numai plecară ochii şi evitară să discute. Lucrurile se repetau, de data aceasta însă la vârste care nu mai puteau scuza nimic. Consiliul de Miniştri se întruni din nou pentru stânjenitoarea problemă de stat care era Carol. Se decise trimiterea sa în străinătate pentru o vreme, cu scopul de a-l îndepărta de ruşinoasa legătură cu o damă de lume, divorţată din motive de alcov.

Prilejul călătoriei se ivi singur, exact la momentul potrivit: Casa Regală a României trebuia să trimită un reprezentant la ceremoniile de înmormântare ale Reginei Victoria a Angliei. Carol fu desemnat să fie acel reprezentant, şi plecă spre Londra, unde ar fi trebuit să rămână vreme de două luni, cât să petreacă şi Crăciunul acelui an alături de verii şi unchii săi.

La scurt timp, Duduia ieşi la rândul ei din ţară, şi cei doi se întâlniră la Paris.

În locul cadoului de Crăciun pentru fiul său de patru ani şi pentru o familie întreagă căreia îi cam pusese răbdarea la încercare până atunci, Carol trimise, exact înainte de Crăciun, o scrisoare prin care, pentru a treia oară, renunţa la tronul ţării. Avea 33 de ani. De data aceasta, tatăl său convocă Consiliul de Coroană şi acceptă renunţarea lui Carol la dreptul de moştenitor al tronului. Modificară Statutul Case Regale, Prinţul Mihai fu proclamat moştenitor şi se constitui o Regenţă, având în vedere vârsta fragedă a micului principe.

După numai un an, Regele Ferdinand se stinse din viaţă, lăsând ţara condusă de Regenţa care trebuia să asigure perioada de domnie până la majoratul tânărului rege, aflat la vârsta de cinci ani. Carol însă se răzgândi. Mânat sau nu de dorinţele Duduii, atras sau nu în luptele nesfârşite dintre partidele unei ţări cu un Rege copil, fapt este că plănui o revenire demnă de peliculele americane, cu gangsteri ce încalcă legile prohibiţiei şi scapă de armate întregi de poliţişti, în urma unor curse ba cu automobile, ba cu avioane.

Aşa se face că, la cinci ani după ce jurase că nu va mai reveni în ţară şi că renunţă la orice drepturi revenite din calitatea de moştenitor al tronului, Carol ateriză la bordul unui avion pe Aeroportul Băneasa, cu chipul acoperit cu o eşarfă neagră. Detronă pe fiul său, exilă pe mama acestuia în Italia şi pe mama sa la Balcic şi, sprijinit de partide aflate la vremea aceea în opoziţie şi dornice ca situaţia să se schimbe, fu proclamat Rege.

Singura condiţie pe care respectivele partide i-au pus-o a fost ca Duduia să rămână în continuare în palatul ei din Franţa.

Carol a acceptat.

După care a adus-o pe Duduie mai întâi în Sinaia, în castelul clădit de bunicul său la aceeaşi vârstă ca aceea pe care o traversa el acum, apoi în cel mai select cartier al Bucureştilor, într-o vilă din Parcul Filipescu.

 

Din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească

Principalele valute BNR - luni, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7619
Diferență: 0,1451
Ieri: 4.7627
Azi: 4.3202
Diferență: 1,1306
Ieri: 4.3164
Azi: 5.5448
Diferență: 0,3075
Ieri: 5.5297
Azi: 4.3410
Diferență: 0,9488
Ieri: 4.3386