Ziarul de Duminică

De la o pânză de păianjen/ de Stelian Ţurlea

De la o pânză de păianjen/ de Stelian Ţurlea

Autor: Stelian Turlea

07.01.2016, 23:57 97

Excelentă iniţiativa Editurii Nemira de a continua publicarea romanelor poliţiste ale patriarhului italian al acestui iubit gen literar (Andrea Camilleri are 90 de ani şi continuă să publice!). Cu ani în urmă editura a tradus câteva titluri din mulţimea publicată de Camilleri, în urmă cu doi ani le-a reluat şi succesul a fost instantaneu. „Ziarul de duminică” a scris pe larg despre aceste cărţi care descriu o lume fascinantă – Sicilia, cu soarele orbitor, peşte mult, vacanţe, oameni aşezaţi şi mucaliţi, crime şi Mafie. Citiţi sau reciţi aceste cărţi care sunt oricând o încântare.

Acest nou roman*), apărut în 2004 în original, nu porneşte de la vreo crimă, ci de la o răpire. Fata unui fost arheolog a cărui soţie e pe moarte e răpită, faptul stârneşte uimire, se presupune că răpitorii vor cere o recompensă, dar arheologul e sărac. Mai degrabă ceva din viaţa lui sau a familiei ar putea explica strania faptă. Ca se aflăm curând. Nu vom spune mai mult. Comisarul Montalbano, făcut celebru în toată lumea de Camilleri, iubit de subalterni şi de localnicii satului, dar dispreţuit de superiorii înfumuraţi, va rezolva cazul, firesc, înaintea tututor. Montalbano e un hâtru care ştie să observe tot ce e în jurul lui, iar fiecare observaţie îi luminează mintea. E superb moment, în care contemplă ţesătura de păianjen:

„Sus, între două ramuri dinspre vârf, zări licărind în soare argintiul unei pânze de păian­jen. Montalbano era sigur că în urmă cu o zi nu era acolo, altminteri Livia s-ar fi sesizat şi, cu frica de păianjeni pe care-o avea, ar fi distrus-o cu mătura. Asta-nsemna că fusese ţesută în cursul nopţii.

Comisarul se ridică şi, rezemându-se de balus­tradă, se dădu mai aproape ca să cerceteze pânza, într-adevăr, o construcţie de o precizie geometrică care te lăsa mut.

Vrăjit pur şi simplu, comisarul numără vreo trei­zeci de fire ţesute în cercuri concentrice, cu circum­ferinţe din ce în ce mai mici pe măsură ce se apropiau de centrul pânzei. Distanţa dintre cercuri, la început egală, se mărea vizibil înspre zona centrală. În plus, structura de cercuri concentrice era întărită şi atent rostuită cu ajutorul unor fire lungi, radiale, care ple­cau dinspre centru, ajungând până la circumferinţa exterioară a pânzei.

Montalbano estimă circa douăzeci de fire radiale, cu o distanţă uniformă între ele. Centrul pânzei era format din punctele de convergenţă ale tuturor fire­lor, toate ţinute laolaltă de un fir special, spiralat.

Hm, tare răbdător trebuie să mai fi fost păianje­nul nostru!

Pentru că, în mod cert, obstacole trebuie să fi avut destule – o rafală de vânt care să-i rupă firele, vreo dihanie aflată în trecere care să scuture ramurile... Dar el, nimic, îşi văzuse mai departe de truda lui nocturnă, hotărât să-şi ţeasă cu orice preţ pânza, încrâncenat, mut şi surd la totul din jur.”

Aşa se va fi întâmplat şi cu cel care a uneltit cazul pe care trebuie să-l rezolve?

Citiţi această cărtică. O încântare.

*) Andrea Camilleri – Răbdarea păianjenului. Editura Nemira.Traducere din limba italiană de Emanuel Botezatu

AFACERI DE LA ZERO