Două puncte roşii se mişcau ritmic în întunericul ca de smoală; în sus, apoi în jos, în sus şi în jos şi, iarăşi, în sus şi-n jos, sus şi jos. Strălucirea rece a cerului înstelat amplifica negrul de nepătruns al nopţii. Era frig, foarte frig şi linişte, o linişte aproape asurzitoare. Unul dintre cele două puncte roşii şi-a schimbat traiectoria, s-a deplasat în jos, apoi şi mai în jos şi, brusc, a dispărut. A apăsat cu tocul pantofului mucul de ţigară care s-a afundat în nisipul moale şi a spus cu voce şoptită:
- Stelele îmi vor lipsi. Nu voi mai vedea niciodată un cer atât de înstelat, atât de ...
- Vreau să cred că nu am fost convocat la ora asta târzie, într-o noapte atât de rece, să admir cerul înstelat în deşert ...
- Nu, John. Trebuie să plecăm de aici cât se poate de repede. Kevin a fost ucis la scurt timp după ce-l întâlnise pe Jaques Brunell în Essaouira. Nu cunosc amănuntele. L-am auzit întâmplător pe doctorul Hesse vorbind la telefon despre moartea lui.
- Crezi că au aflat şi de noi?
- Nu ştiu. Posibil. Am reuşit să-l prind la telefon pe Brian Fielding când se afla încă la hotel, în Casablanca. L-am anunţat că plecăm, că îi aşteptăm să vină cât pot de repede la locul stabilit la ultima noastră întâlnire. Sper să nu li se întâmple ceva. În caz contrar, tot ce-am făcut până acum ar fi de prisos.
- Eşti pesimist, Patrick! Moartea lui Kevin s-ar putea să fi fost doar o întâmplare nefericită, să nu aibă nimic de-a face cu chestiunea noastră.
- Instinctul îmi spune că are. Plecăm mâine dimineaţă la 3,30. Mâine e Sâmbătă. Avem amândoi liber. Vor crede că am plecat la Casablanca să ne distrăm.
- Plecăm la Casablanca?
- În principiu, da. Am pregătit totul. Materialele compromiţătoare şi documentele personale necesare pentru a ne da la fund. Nathan s-a ocupat din timp de ele.
- Crezi că au aflat şi despre Nathan? Am fi pierduţi ...
- Niciodată nu-l vor putea deconspira pe Nathan. Nathan este infailibil.
- Oare? Nimic nu pare infailibil sau nici măcar normal în ziua de astăzi! Totul este de vânzare ...
- Acum tu eşti pesimistul, John. Există lucruri şi oameni care nu sunt de vânzare chiar şi în ziua de azi. Altfel, am fi dispărut de mult cu toţii.
- În orice caz, nu Jaques Brunell sau Brian Fielding.
- Nu avem încotro, trebuie să ne folosim de ei. Oricum, m-am răzbunat puţin. Le-am cerut sume de bani pipărate pentru material. Sunt convins că la rândul lor au cerut şi mai mult decât mine.
- Patrick, sper că cei doi ani petrecuţi în iadul de aici, de la Bou-Azzer, nu te-au făcut să devii cinic!
- Am văzut prea multe în profesia mea pentru a deveni cinic la Bou-Azzer. Însă ai dreptate, lucrurile care se petrec aici sunt monstruoase. Sper să reuşim să le punem capăt.
- Acum, ai devenit optimist. Va fi foarte greu. Sunt atât de mulţi implicaţi, interesele sunt prea mari ...
- John! Mâine plecăm devreme. Te rog să-ţi pregăteşti două genţi de voiaj, una o laşi la Casablanca, cealaltă o vei folosi mai târziu.
- Nu rămânem deci la Casablanca ...
*
Patrick McGeen a respirat adânc. Era cald în micul avion al companiei Air Maroc. Pasagerii erau puţini, majoritatea marocani de vârstă medie, probabil comercianţi care fuseseră la Casablanca pentru micile lor afaceri. Era linişte. Zgomotul monoton al motoarelor scăzuse în intensitate. Avionul zbura acum jos, de-a lungul ţărmului. Îl dureau uşor urechile. A întors capul spre John McRory, dar acesta părea că aţipise. A privit pe fereastră. Peisajul văzut de la înălţime era halucinant. Boturi de stâncă neagră pătrundeau adânc în ocean. Valurile le izbeau nemilos, iar spuma lor albă invada plajele de nisip auriu-maroniu aflate între ele. Natura săpase arcade de dimensiuni impunătoare în aceste promotorii, depăşind cu mult imaginaţia oricărui arhitect.
A oftat şi şi-a umezit buzele frumos arcuite. Era un bărbat abia trecut de 40 de ani, înalt, suplu, cu ochi de un verde intens, umbriţi de gene dese. Un bărbat atrăgător. Suferea de o formă uşoară de epilepsie pe care o ascundea cu grijă. Crescuse într-un orfelinat din Dublin, studiase psihologia la Londra, se specializase în tehnici terapeutice de modificare a comportamentului uman la Chicago, în Statele Unite, iar apoi, la sugestia şi cu ajutorul lui Nathan Scott, ajunsese aici, în Maroc, la baza Bou-Azzer. "Dumnezeule! Programul Blue Bird, modificarea comportamentului ... Ce armă groaznică ... Dumnezeule!" a murmurat Patrick. A continuat să privească pe fereastră. "Însă acum ..." şi-a spus în gând şi s-a întors spre John.
John McRory nu împlinise încă 28 de ani, urma s-o facă peste aproape două luni. Foarte înalt, blond, cu ochi extrem de albaştri şi foarte miop era irlandez ca şi el. Emigrase în Canada. Îi plăcuse la Toronto, se însurase din dragoste cu o femeie mult mai în vârstă decât el. Apoi, totul se prăbuşise. Ann, soţia lui, se droga şi începuse şi el să abuzeze de amfetamină. Se revoltase totuşi şi plecase în Statele Unite. Acolo îl cunoscuse pe Patrick. Se împrieteniseră. Patrick îl prezentase lui Nathan şi fuseseră trimişi amândoi să lucreze un timp la baza experimentală CIA de la Bou-Azzer.
- John, trezeşte-te! Aterizăm în curând.
- A, da, a bolborosit acesta, privind năucit în jur. Este cald. Am adormit. Cât e ceasul?
- Unu fără douăzeci. În câteva minute, aterizăm la Sidi Ifni.
Au coborât pe pista de asfalt şi s-au îndreptat spre uşa de intrare a aeroportului, clădire de dimensiuni modeste, dar foarte curată, desenată în liniile elegante ale arhitecturii tradiţionale arabe. Era un aeroport pentru curse interne, aşa încât nu aveau nici o formalitate de îndeplinit. Au ieşit în grabă afară. Era cald, aerul vibra uşor.
- Ne aşteaptă un Logan în parcarea de acolo, a spus Patrick McGeen, făcând un gest cu mâna.
- Un ce?
- Un Logan, o maşină făcută de francezi şi români. O Dacie.
- O ce? Dacie? Nu am auzit niciodată ...
- Sunt maşini făcute în Europa de Est, pentru Europa de Est, dar se vând bine şi în ţările arabe, mai ales în acelea de influenţă franceză. Se vând în Africa, Asia, chiar şi în vest. Sunt ieftine. Este o maşină bună totuşi, iar aici nu atrage atenţia.
- A, da! România. Ţara aia unde se află Transilvania, Dracula, a râs copilăreşte John McRory. Dar cum ... Nu înţeleg!
- Lucrurile au fost pregătite. Nu puteam acţiona la întâmplare, înţelegi? a precizat Patrick şi a deschis uşa maşinii de culoare neutră. Conduci tu întâi. Ieşim din oraş, urmezi şoseaua, dar nu înspre Tan-Tan. Apoi, după circa 40 de kilometri, intrăm pe P30. O iei spre Tiznit.
- Da, a răspuns timid John şi a pornit motorul.
După un timp şi-au făcut apariţia dune de nisip a căror formă indica direcţia vântului. Nisipul era aproape alb, punctat din loc în loc de verdele stins al unor tufe cu frunze mari, cărnoase, aproape rotunde şi fructe de culoare galbenă, ca nişte pepeni mici, răspândite pe jos, în jurul lor.
- Se folosesc contra reumatismului, compresii, nu sunt bune de mâncat, spuse cu voce moale Patrick.
- Ce cruzime! a exclamat pe neaşteptate John. Minute în şir cu capul sub apă, fără să fii lăsat să dormi nopţi la rând, droguri, hipnoză ... a îngânat el, privindu-l pe Patrick cu ochi dilataţi, prin sticla groasă a ochelarilor. Şi pentru ce?
- Nu te mai gândi, l-a întrerupt sec Patrick. Bou-Azzer se află departe acum. Ce frumoşi sunt munţii, a schimbat el discuţia.
Părăsiseră peisajul cu dune, şoseaua şerpuia printre povârnişurile domoale ale munţilor Anti-Atlas. Tufişuri ţepoase formau rotocoale mari de culoare argintie sau verde închis, aproape brun. În văi, pâlcuri de palmieri. Şoseaua era pustie, rareori trecea câte un camion încărcat cu piatră de construcţie sau ţevi metalice.
- Îmi este sete, spuse cu glas clar John McRory şi apăsă ferm pe acceleraţie.
- Ne putem opri la baraj. Suntem aproape. La prima intersecţie, o iei la stânga. Lacul este impresionant.
- Lac aici? În pustietatea asta!
- Da. Acumulează apa provenită din topirea zăpezii din munţii Atlas şi apa de ploaie. Plouă totuşi în Decembrie, Martie ...
John s-a uitat sceptic la vegetaţia scheletică din jur, cactuşi cu precădere, apoi, după câteva serpentine, a oprit maşina. Uluit, a măsurat cu privirea imensitatea lacului cu apele nemişcate sub cerul de un albastru deschis.
- Furnizează apă pentru culturi şi sere. Există peste o sută de lacuri de acumulare în Maroc. Apa este un lucru scump aici, dragul meu. Şi acolo sus, pe culme, da, putem bea cafea sau ceai şi apă proaspătă.
Au urcat tăcuţi până la cubul din chirpici adăpostit între boschetele frumos mirositoare ale unui conifer pe care nu reuşeau să-l identifice. Lângă uşa de intrare, se aflau o masă lungă, scundă şi o bancă din lemn. O împletitură, amintind de frunzele de papură, care prelungea acoperişul plat oferea umbră, oprind razele nemiloase ale soarelui. În partea stângă, pe perete, şaluri de diferite culori erau expuse pe o frânghie. Jos, pe pământul uscat, prăfos, câteva farfurii din ceramică bogat ornamentate, vase mai mici sau mai mari şi alte câteva obiecte, erau destinate eventualilor turişti care s-ar fi aventurat până acolo. Cei doi s-au oprit lângă masa de lemn.
- Hello! a spus Patrick şi s-a aşezat pe bancă, făcându-i semn lui John să facă şi el acelaşi lucru.
Din volumul în pregătire la Crime Scene Publishing
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
