Războiul Civil american - cunoscut, pentru europeni, mai mult sub denumirea de Războiul de Secesiune - a reprezentat coloana vertebrală a istoriei Lumii Noi, a stabilit un stistem social unic, bazat pe o totală democraţie şi egalitate în drepturi, a deschis Vestul pentru agricultură, a dezvoltat producţia industrială, a făcut să prospere marea finanţă şi a transformat ţara dintr-un conglomerat de colonii încă marcate de dependenţa din veacul anterior faţă de metropola britanică, într-o mare putere universală. Dar, ochii au continuat să fie îndreptaţi spre Europa, cel puţin în ceea ce priveşte vestimentaţia şi gustul pentru rafinament cultural-artistic.
Amintirea acestui război este încă foarte puternică pentru americani. După încheierea sa, ororile câmpului de luptă au fost făcute cunoscute de fotografi, pictori şi literaţi. Expoziţiile şi albumele cu fotografii de pe front ale lui Mathew B. Brady, Alexander Gardner, George N. Barnard şi Timothy O'Sullivan au zguduit publicul prin verismul lor şi prin relevarea părţii urâte a încleştării, care era atât de departe de părăzile strălucitoare şi de chipurile sănătoase, îmbujorate şi bine hrănite ale soldaţilor în timp de pace. Ambrose Bierce, fost combatant, a dat la iveală volumul Povestiri cu soldaţi şi civili iar Stephen Crane, Semnul roşu al curajului, ce au suscitat mai multe ecranizări de-a lungul timpului. Cea din urmă este oferită chiar în contemporaneitate drept piesă pentru elevii care au echipă de teatru în şcoala lor şi vor să serbeze printr-un spectacol una dintre sărbătorile naţionale ale ţării. Dar, cea mai celebră carte, scrisă de Margaret Mitchell, autoare fără experienţă literară - dar o adevărată fiică a Sudului în a cărui nobleţă credea cu fermitate şi-i deplâgea nedreapta înfrângere şi decădere - a fost Pe aripile vântului, transformat într-un film clasic de enorm succes.
Comemorări ale celor 150 de ani de la declanşarea conflictului fratricid dintre statele din Nord şi cele din Sud s-au desfăşurat pe tot parcursul lui 2011 şi vor continua în anii următori cu manifestări legate de marile şi sângeroasele bătălii care au pecetluit istoria continentului nord-american. Nu trebuie uitat că mişcarea de reînscenare (re-enactment) a prins viaţă în Statele Unite, cu ocazia împlinirii centenarului Războiului de Secesiune, în 1961, pentru ca apoi să se răspândească pe întregul glob iar în prezent să fie un adevărat hobby de masă. Ce-i drept, în intervalul 1961-1965, rănile din conştiinţa socială şi politică, deschise de conflagraţia desfăşurată cu un secol în urmă, încă nu se cicatrizaseră complet şi problemele rasiale erau la ordinea zilei. Azi acestea au dispărut cu totul şi consensul naţional a fost, în sfârşit, restabilit.
Conflictele armate au avut, totdeauna, repercusiuni asupra vestimentaţiei populaţiei civile: fie dispariţia unor articole de îmbrăcăminte şi apariţia altora, fie înlocuirea cu surogate a unor materiale tradiţionale, fie accentuarea sobrietăţii ţinutelor şi renunţarea la bijuterii. Iar conflagraţia din intervalul 1861-1865 a ilustrat, cu prisosinţă, acest lucru. Toate aspectele mai sus menionate sunt evidenţiate în expoziţia "On the Home Front. Civil War Fashions and Domestic Life" (Pe frontul de acasă. Modele şi existenţa casnică în timpul Războiului Civil), deschisă pe 30 septembrie 2011 la Kent State University Museum din Kent, Ohio, şi care poate fi vizitată până pe 26 august 2012.
Kent Sate University Museum este o instituţie muzeală dedicată artei modei şi costumului, inaugurată pe 12 octombrie 1985. Iniţiatori au fost Shannon Rodgers (1910-1996) şi Jerry Silverman (1911-1984) care îşi statuaseră renumele şi-şi agonisiseră substanţiala avere în lumea creatorilor de modă. Pasionaţi de meseria lor, au închegat şi o colecţie de piese de artă decorativă şi îmbrăcăminte din toate timpurile şi de pe toate continentele care, atunci când nu a mai putut fi păstrată în spaţiul locuinţei, s-au decis să o doneze. Universitatea de Stat din Kent, unde funcţiona un departament de design vestimentar, a acceptat generoasa ofertă a celor doi colecţionari. Am avut şansa să-l cunosc pe Shannon Rodgers şi să colaborez cu el la organizarea "Expoziţiei româneşti - Două sute de ani de costum şi artă", deschisă în intervalul 25 octombrie 1991-20 iulie 1992. În 2010 muzeul a serbat 25 de ani de la înfiinţare cu o suită de manifestări şi de expoziţii atractive.
Intrată în cel de-al treilea deceniu de existenţă, instituţia ţine pasul cu evenimentele şi caută să răspundă aşteptărilor publicului prin manifestările ce le propune. Cum peste tot în muzeele, galeriile şi bibliotecile din Statele Unite au fost programate expoziţii legate de Războiul Civil, la Kent a fost organizată această prezentare de piese de îmbrăcăminte purtate în acea perioadă. O asemenea etalare de toalete sau obiecte din repertoriul eleganţei feminine era scutită de autocenzura pe care fiecare muzeograf american şi-o impune la constituirea unei tematici spre a respecta, cu stricteţe, "corectitudinea politică" (political corectness), fără de care nicio expoziţie nu poate fi deschisă, la fel cum era la noi, pe vremea comuniştilor, când erau făcute previzionări de către "tovarăşii" de la cabinetul de partid al instituţiei sau de la Comitetul Municipal de Cultură şi Educaţie Socialistă.
Cum era şi firesc, moda americană o urma pe aceea europeană. Elita societăţii din New York, Washington, Richmond, New Orleans sau Charleston urmărea, cu înfrigurare, spectacolul modelor din Lumea Veche: rochiile cu crinolină, atât de şic la Paris sau Londra, se purtau cu aceeaşi naturaleţe în oraşele mari şi mici ale Americii răvăşită de război. Jurnale locale de modă, precum "Godey's Lady's Book and Magazine" sau "Paterson's Magazine" pur şi simplu copiau planşele din periodicele franţuzeşti de specialitate şi traduceau textele în engleză. Ce-i drept, şi America a avut o contribuţie esenţială la progresul croitoriei prin generalizarea folosirii maşinii de cusut a lui Isaac Singer care a uşurat şi scurtat timpul de confecţionare a hainelor.
În ţinuta feminină şi infantilă sunt asimilate forme ale căror surse se găseau în uniformele militare. Aşa este cazul cu jecheta de zuav, scurtă până în talie, cu colţurile rotunjite şi mânecile largi, sau cu bluza Garibaldi, din mătase subţire, confortabilă prin lărgimea ei, şi strânsă la talie cu un cordon lat. Ambele îşi aveau originile în armatele europene, prima în cea franceză unde zuavii erau trupe de elită din infanteria colonială ce luptase în Algeria şi adoptase ţinutele localnicilor iar cea de-a doua în trupele republicane ale marelui general italian ce contribuise la unificarea peninsulei şi devenise idolul tuturor luptătorilor pentru libertate. La acestea se mai adăuga un veşmânt potrivit timpului friguros, amplu, fără talie, cu glugă, încheiat cu gitane şi abundent decorat cu pasmanterie la piept şi la manşete, numit burnus sau algeriană, purtat atât de băbaţi cât şi de femei şi avându-şi originile, aşa cum o arată numele, în Africa de Nord. Aceasta independent de faptul că, pentru băieţaşi de la 5-6 ani până la 10 ani, micile uniforme militare erau o vestimentaţie curentă. În expoziţie sunt prezente mai multe rochii cu crinolină ale căror bluze sunt à la zouave, sau un burnus ce a aparţinut unui ofiţer superior. Însă este expusă o singură uniformă ce a aparţinut unui colonel nordist.
Aranjate pe manechine neutre, neindividualizate, rochiile din tafta, mătase broşată ori din bumbac dau întreaga măreţie imperială pe care le-o conferise, peste ocean, împărăteasa Eugenia, soţia lui Napoleon III, pe care toate femeile de societate încercau să o imite. Un bogat şi foarte scump şal de caşmir, în tonalităţi stinse de roşu, accentua preţiozitatea toaletei. După caz, şalul putea fi înlocuit cu o pelerină din acelaşi material ca şi rochea sau cu o capă din catifea şi dantelă fină. Materialele erau fie uni fie imprimate. Nuanţele variau în funcţie de ora zilei şi de finalitatea pentru care erau îmbrăcate: dimineaţă, plimbare în oraş sau în natură, vizită de după-amiază sau de seară, prânz în familie sau dineu oficial, la ore târzii, serate sau ieşiri la spectacole, nunţi sau alte evenimente ce impuneau o ţinută de mare gală. Pentru fiecare dintre acestea erau gradate şi ornamentele ori bijuteriile. Dar, fiind vorba de o perioadă de război, când nu era potrivit a se face paradă deşănţată de avuţie - iar, în unele cazuri era chiar aşteptat ca femeile să-şi sacrifice sculele preţioase în favoarea cauzei pentru care luptau soţii şi fiii lor, precum aceea a Confederaţiei Sudiste (moment dramatic prezentat în neuitatul film "Pe aripile vântului", mai sus amintit - podoabele nu se arborau prea des. Ori acestea erau înlocuite cu bijuterii împletite din păr - din buclele unei persoane iubite ce, de mutle ori, era decedată. Americanii au avut totdeauna o aplecare spre macabru pe care nu s-au sfiit să o facă publică, precum fotografierea cadavrelor de pe câmpul de luptă ori acelea ale fiinţelor dragi trecute în lumea umbrelor dar pe care familia continua să le păstreze în albumul familiei, imortalizate în poziţii fireşti, aşezate şi chiar cu ochii deschişi, înconjurate de rude cu aspect prosper şi voios, înainte de a fi înhumate. Asemenea brăţări ori broşe aveau, uneori, în mijloc, portretul defunctului.
Pe lângă toalete complete, în vitrine sau pe suporturi speciale erau expuse piese esenţiale din garderoba unei elegante, anume acelea care asigurau forma şi cabrarea rochei: corsete şi crinoline, adică scheletele din arce de oţel care susţineau fusta şi-i dădeau volumul impozant, emisferic. Sub o asemenea "colivie", cum era numită în epocă, era pusă şi perechea de pantaloni cu dantelă la margini, ce se purta pe dedesubt şi care erau meniţi a păstra o temperatură acceptabilă beneficiarei. Cei din urmă sunt, în mod special, valoroşi pentru că foarte mulţi au dispărut odată cu ieşirea lor din uz şi trecerea timpului.
Alături de ţinutele destinate activităţilor curente, se afla o suită de rochii de nuntă, albe, imaculate. O selecţie de imagini fotografice - fie dagherotipii, fie ambrotipii, ferotipii sau poze imprimate pe hârtie - completează expoziţia. Ele evidenţiază talia medie şi fizionomiile specifice epoci respective, precum şi felul de purtare a straielor prezentate, alături, pe manechine.
După exponatele adunate cu această ocazie s-ar putea crede că perioada Războiului Civil a fost una de mare opulenţă şi veselie. Dar nu a fost deloc aşa. E drept că, la început, populaţia civilă nu a prea luat în serios conflictul şi a crezut că se va termina foarte repede, odată cu restabilirea Uniunii din care se rupseseră cele 13 state secesioniste din Sud. La prima confruntare armată, desfăşurată pe 21 iulie 1861, la Bull Run, în apropierea capitalei, bunii burghezi din Washington au crezut că merită să se deplaseze, cu panere pline de merinde şi pături - ca pentru picnic -, pe câmpul unde se aştepta a se desfîşura confruntarea dintre armatele oponente, spre a asista la spectacol în vreme ce-şi luau dejunul în natură. Dar aparentul noroc de la început al trupelor unioniste s-a transformat într-o retragere în debandadă, accentuată şi de prezenţa civililor care o luaseră la sănătoasa la primele detunături şi proiectile ce le zburaseră pe deasupra capetelor.
Fragmente de corespondenţă şi jurnal, selectate din multiplele mărturii adunate în pagini memorialistice, dau informaţii foarte interesante asupra lipsurilor din acele vremuri. Aceste citate, păstrând caligrafia expeditorilor, sunt lipite pe panourile dintre exponate. Dacă Nordul continua să fie aprovizionat cu jurnale şi mărfuri de lux din Europa, Sudul era văduvit de acestea din cauza blocadei flotei de război unioniste. Bumbacul sudist, principalul produs al zonei, nu mai putea fi exportat spre pieţele europene a căror industrie textilă depindea în proporţie de 80% de acesta. "Regele bumbac" ieşea din scenă! Eliminarea de pe piaţă a Americii a avut drept efect găsirea altor ţări producătoare de bumbac precum India, Egiptul şi Brazilia. Pasaje din scrisori expediate de doamne sudiste către prietene nordiste revelau creşterea exagerată a preţurilor la stofe şi articole de galanterie. Era nevoie de multă ingeniozitate pentru doamnele elegante ca să-şi procure o toaletă nouă în pofida lipsurilor. Scena în care Scarlett O'Hara îşi croieşte o roche noua dintr-o perdea este simptomatică. La fel şi aceea din capodopera lui D. W. Griffith, "Naşterea unei naţiuni" unde, pentru a-şi întâmpina fratelui mai mare ce revenea de pe front, mezina familiei Cameron îşi garniseşte vechea rochiţă de stambă cu "hermina sudului" adică şuviţe de bumbac pe care le punctase cu funingine spre a sugera codiţele negre ale micilor rozătoare cu blană preţioasă. Atunci "micul colonel" realizează marea mizerie în care a fost adusă ţara sa de trecerea tăvălugului războinic. Idilica existenţă a familiilor de plantatori bogaţi din seniorialul Sud luase sfârşit! O clasă nouă formată din burghezia industrială şi bancară a Nordului înlocuia aristocraţia sudistă, descendentă a fondatorilor Americii, a oamenilor politici şi a generalilor care, cu doar trei generaţii mai înainte, luptaseră pentru independenţă.
În suita de expoziţii recent deschise pe întreg teritoriul ţării care prezintă factologicul, cauzele şi urmările conflictului, intrând în detalii de strategie a campaniei şi de dotare a trupelor, expoziţia On the Home Front de la Kent State University Museum face notă separată prin mesajul ei paşnic şi prin rafinamentul exponatelor ce, subliminal, arătau că, în pofida războiului, acasă viaţa mergea înainte şi merita trăită plenar, în lux şi voioşie. Era cel mai bun mijloc de a combate, tacit dar temeinic, militarismul şi ambiţiile politice ale guvernanţilor. Spilcuitul Rhett Butler şi cocheta Scarlett O'Hara prind viaţă prin hainele ce ar fi putut să le poarte în viaţa ce le-a fost conferită în pagini de roman.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
