Nu, nu prin miraculoasa - şi mult râvnita - maşină a timpului s-a întreprins această fabuloasă călătorie, ci prin intermediul reînscenării istorice. Aceasta este tot un fel de aparat care dă timpul înapoi şi-l face palpabil, dar un aparat mult mai uşor de manipulat şi mai la îndemâna copiilor mari cărora le place să se joace "de-a soldaţii".
La Râşnov, timp de două zile, istoria a prins viaţă. Între 26 şi 28 august, oraşul a fost sub ocupaţia trupelor aliate austro-ceho-bulgaro-franco-române care, în cadrul celei de-a treia ediţii a Festivalului istoric-academic "În numele trandafirului", au oferit publicului o lecţie de istorie practică. Iar cu ocupanţii nu era de glumit căci, prin Proclamaţia citită în prima seară, în piaţa oraşului, de generalul comandant, se instituia legea marţială şi locuitorii erau sfătuiţi să-i respecte şi să-i aprovizioneze cu de-ale gurii pe noii-veniţi, astfel asigurându-li-se liniştea şi pacea. Se mai spunea în acel document că, de la orele 9 post meridiane, iluminatul public şi privat trebuia întrerupt pentru ca bunii localnici să se poata odihni, în tihnă, spre a-şi reface forţele în vederea activităţilor diurne, foarte utile pentru bunăstarea tuturor. Spre compensarea acelui întuneric fizic le era adusă lumina culturii prin publicaţii şi filme conjuncturale.
Au fost intonate Imnul Naţional şi Imnul Regal. Trupele au dat onorul. Primarul, el însuşi încins cu sabie şi purtând uniforma oficială funcţiei sale - redingotă bleumarin cu guler şi manşete de catifea neagră, brodate cu fir argintiu, şi bicorn pe cap iar peste piept lenta tricoloră - a asistat la ceremonie şi a trecut trupele în revistă, alături de comandantul suprem şi de un alt general maior din armata prusiană. Raportul a fost dat de şeful Statului Major, baronul Roman Gamotha, maior în Regimentul 3 Dragoni Cesaro-crăieşti "König von Sachsen", îmbrăcat în impozanta uniformă de mare ţinută a acelor trupe de cavalerie, cu cască pe cap şi pieptul plin de decoraţii. Apoi, în sunetele unui marş alert, a condus defilarea prin faţa notabilităţilor locale şi a înaltelor ranguri militare, care au salutat trupele.
Întunericul a cuprins oraşul şi tabăra de corturi din cetate. Căci parte dintre soldaţii "de duminică" au optat pentru un regim strict de campanie şi au refuzat ospitalitatea în casele confortabile ale localnicilor unde primiseră cvartir doar câteva dintre unităţi. Ofiţerii şi soldaţii lui Napoleon I din Regimentul 57 de Linie - poreclit, pentru bravura sa, "Le Terrible" - şi-au întins corturile la poalele fortăreţei. Li s-au pus la dispoziţie paie pentru a-şi aşterne culcuşul şi lemne de foc pentru a avea o minimă sursă de lumină ca şi pentru a-şi găti mâncarea. Dimineaţa devreme, aceşti viteji erau deja în picioare şi-şi aranjau ţinutele conform reglementărilor din jurul anului 1805. Unii încă mai aveau plete prinse în coadă, la spate; alţii erau tunşi, dar aveau favoriţi şi mustăţi lungi. Toţi purtau bicornuri. Unul dintre ei avea ţintuită de pălărie, în partea opusă cocardei tricolore, o carte de joc norocoasă, ca talisman în bătălie. De raniţă le atârnau căni din zinc, ulcioare şi ustensile de bucătărie. Pentru ca raniţa din piele de viţel să pară cât mai plină dar nici să nu atârne prea greu, un soldat găsise un admirabil subterfugiu umflând o minge de plastic pe care o tuflea înăuntru. Din punct de vedere al autenticităţii pe care orice re-enactor trebuie să o respecte nu era chiar idealul dar procedeul era salutar - atâta vreme cât nu era observat de organizatorii, foarte drastici în materie de corectitudine a reconstituirii. În vederea restituirii fără cusur a epocii, s-au făcut mai mutle sacrificii faciale: sergentul Aurique şi-a ras bărbia şi a păstrat doar favoriţii sutfoşi specifici unui fusilier al Imperiului, camaradul său cu mingea de plastic şi-a potrivit pe cap, în pofida căldurii tropicale, o perucă puţin cam neţesălată şi cu o coadă lungă, destul de soioasă iar colonelul şi-a ras imperiala ce-l desemnase, până ieri, ca pe un contemporan al Celui de-al Doilea Imperiu, spre a se muta în timpurile pe care le întrupau astăzi, acelea ale lui Napoleon cel Mare.
În incinta cetăţii au început să se adune şi ceilalţi militari, "duşmanii" care făceau parte din coaliţia antifranceză: austriecii şi ruşii. Fiecare grup îşi avea propriul cort de mari dimensiuni în care se instalaseră, la umbră, şi-şi expuneau echipamentul ori obiectele vieţii zilnice, folosite în campanie. Radim Dufek, generalul prusian de ieri era astăzi căpitan în armata ţarului Alexandru I: strâns în uniforma sa verde închis, cu guler roşu şi cu bicorn înalt de sub care i se iţea o coadă lungă, împletită - semn că slujise şi sub împăratul Pavel I care ţinea atât de mult ca soldaţii săi să poarte peruci pudrate - el îşi muştruluia soldaţii, sprijindu-se într-un baston cu care, din când în când, le explica mişcările armei şi poziţia pe care trebuia să o aibă aceasta la diverse comenzi. Două hazeaice rumene la faţă, îmbrăcate în sarafane înflorate şi cu kokoşnik pe cap, erau o perfectă întrupare a tradiţionalei Matrioşka. Ele făceau parte dintre acele femei care urmau trupele în campanie şi se făceau utile, în multe feluri, soldaţilor, de la spălarea şi cârpirea rufelor la pregătirea mâncării sau ajutarea răniţilor trimişi în spatele frontului şi până la chestiuni... intime. Sub soarele necruţător, în pauzele dintre două reprize de instrucţie, le ofereau infanteriştilor apă spre a-şi ogoi setea. Soldatul rus era echipat cu acelaşi frac verde, din postav gros, pe cap avea ceacou din piele, ornamentat cu un foarte înalt şi gros penaj negru iar la spinare, raniţa de o formă foarte specială, unică în armatele de la începutul secolului al XIX-lea, ca o cutie cilindrică, din piele neagră, susţinută de o curea albă, în bandulieră, ce se încrucişea pe piept cu lata curea a cartuşierei, ţinută pe şoldul drept.
În vreme ce muscalii făceau exerciţii cu întregul echipament, nu departe de ei, în acelaşi spaţiu, francezii, uşor echipaţi - doar în cămăşi, cu veste albe pe deasupra şi bonete de poliţie pe cap - deprindeau Şcoala soldatului sub ordinele locotenentului Renné şi caporalului Horace. Şi ei erau însoţiţi de câteva vivandiere drăguţe şi îndatoritoare: una, cu tricorn împodobit cu pană de struţ albă - capturat, probabil, de la vreun aristocrat al Vechiului Regim ghilotinat în anii Terorii, dar la care adăugase o cocardă tricoloră spre a-şi arăta totalul ataşament faţă de "sans-culottes" - îşi purta coşul golit de proviziile ce le distribuise soldaţilor; o alta, pe nume Eva, cu boneţică de stambă şi şorţ dinainte, trebăluia pe lângă corturi, încălţată în nişte saboţi uriaşi; încă una, blondă şi mereu surâzătoare, gătită cu o bonetă militară al cărei ciucure îi atârna până pe umăr, se aţinea pe lângă trupeţii însetaţi, cu un ulcior în mână. Pentru a îmbina, în chip fericit visul cu realitatea, din când în când, scotea pe ascuns, din traistă, un aparat fotografic performant, cu care imortaliza evoluţia camarazilor în campanie. Era, dacă putem să spunem aşa, reporter sub acoperire. Nu este vorbă că, şi noi, francezii valahi, aveam un asemenea fotoreporter disimulat în uniformă de felcer ("habit" albastru deschis, cu manşete şi guler roşu închis, eghileţi la umărul drept, vestă roşie de catifea, pantaloni albi cu jambiere negre şi bicorn) care putea să onoreze, de minune, cele două ocupaţii. Acesta este mijlocul ideal de a avea, pe front, un fotograf oficial care, uniformat fiind, nu strică imaginile altor fotografi profesionişti prin imixtiunea în mijlocul trupelor îmbrăcat în maieu cu inscripţii, tenişi şi canadiană roşie ori verde, ce ar frânge visul şi ar întrerupe, brusc, coborârea într-un alt veac.
Mulţi se vor întreba, poate: "Ce legătură are Râşnovul cu războaiele napoleoniene?" Este ştiut că, în armatele kaiserului Francisc II al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană luptau şi regimente de grăniceri români din Trasilvania, iar la Braşov au fost aduşi câţiva prizonieri francezi. Aşa că prezenţa pe aceste meleaguri a soldaţilor celor trei imperii este cu totul legitimă.
După un prânz uşor, soldăţesc, mâncat în străchini şi cu linguri de lemn, trupele s-au reunit pe câmp şi, grupate pe naţiuni şi alianţe, s-au confruntat, cu toată bărbăţia. Grenadierii şi puşcaşii din Regimentul 57, comandaţi de locotenentul Renné, secondat de caporalul Horace, au încrucişat armele cu jäger-ii din Zneim şi infanteriştii austrieci şi cu grenadierii ruşi. În grupuri mici, câte doi, jäger-ii cu uniformele lor gri-bleu, cu gulere, manşete şi căptuşeală verde închis iar pe cap cu pălării cu un bor mai înalt decât celălalt, ţintuit de calotă cu un însemn de armă, din alamă, în formă de corn de vântoare, foloseau tactici vânătoreşti, strecurându-se printre bălării şi bolovani pentru a se apropia cât mai mult de inamici. Ajunşi la distanţa potrivită, puneau un genunchi în pământ şi deschideau focul, apoi se retrăgeau pentru a-şi încărca armele ghintuite şi a lăsa locul camarazilor din spate, care procedau la fel. Francezii din infanteria de linie au tolerat o vreme aceste atacuri după care au pornit ei înşişi la atac. După slobozirea mai multor salve din muschetele cu pulbere neagră care au acoperit tot terenul cu fumul acru, înecăcios, s-au angajat în lupte corp la corp. Cele două secţii ale contingentului franţuzesc s-au despărţit astfel că una s-a îndreptat spre ruşii cu penaje înalte, ceilaltă către grenadierii austriecii în uniforme albe şi cu căciuli de urs. Înaintând, în grup compact, cu puştile cu baioneta lucitoare îndreptată către adversari, s-au ciocnit cu putere, împingându-se şi înghiontindu-se reciproc, dar cu chicoteli şi saluturi prieteneşti. Pierderi s-au semnalat de ambele părţi: unii dintre cei care nu mai rezistau efortului şi căldurii ori nu mai suportau greutatea raniţei şi a echipamentului, se aruncau la pământ, ca morţi sau răniţi. Bravul felcer-reporter, descotorosindu-se de bicornul ce-l incomoda, a dat ajutor unui minuscul sapeur, strivit de propria-i căciulă enormă, pe care l-a încărcat în spatele-i vânjos şi l-a transportat în linia a doua, în siguranţă. Alţii, mai puţin norocoşi - sau prea corpolenţi, ce nu puteau fi purtaţi cu aceeaşi uşurinţă - au rămas pe câmp sub razele nemiloase ale soarelui până la finalul bătăliei. O pală de vânt a stârnit praful gros şi a transformat totul într-un fel de furtună de nisip ce a dat impresia că nu ne aflam în timpul unei campanii europene din 1805 ci în plină Bătălie de la Piramide, din 1798!
Când comandanţii au constatat că subordonaţii lor s-au cam încins i-au oprit cu ordinul "Halt!" Vrăjmaşii de dinainte şi-au strâns mâinile şi s-au tratat cu o priză de tutun care, trasă, elegant, pe nas, le-a produs un strănut sănătos dar le-a şi lăsat dâre maronii în jurul nărilor care concurau urmele negre de pulbere din jurul buzelor, căci cartuşul de hârtie era rupt cu dinţii la încrăcarea în 12 timpi a armei. Alţii şi-au scos pipele de lut şi au început să fumeze adunaţi la umbra cortului. Căci cine nu şi-ar dori să revină la ediţiile viitoare pentru a asista la o luptă atât de măiestrit regizată unde i se oferea, pe deasupra, posibilitatea să păstreze o amintire a acestei zile memorabile într-o poză făcută alături de vajnicul şi jovialul soldat napoleonian?
Spectacolul din Cetate se terminase. Trupele s-au repliat în oraş, în piaţa din faţa Primăriei unde au făcut front. S-a intonat "Marseillesa" şi s-au ridicat urale de "Vive l'Empereur!". S-a tras şi o salvă de onoare. Apoi, la sugestia şefului de stat major, baronul Gamotha, prin staţia de amplificare a fost difuzată o suită de melodii tradiţionale central-europene, polci, mazurci şi valsuri. Fără a fi măcar invitaţi, osteniţii combatanţi de mai înainte, transpiraţi, cu hainele în neorânduială şi cu ghetele pline de praf, au uitat de toate privaţiunile războiului şi s-au prins la dans. Fără a mai ţine seama de anterioarele inamiciţii, francezii au luat la dans austriece, vivandierele dansau cu ruşii, încingându-se un foarte animat bal popular în plin centru al Râşnovului, spre uimirea râşnovenilor care nu mai văzuseră aşa ceva. Dintre localnici s-a desprins o mireasă care de astăzi punea în cui libertăţile fecioriei şi, pentru a se bucura pentru încă o clipă de privlegiile vieţii fără griji şi fără obligaţii de până atunci, s-a prins a vălţui cu un foarte înalt infanterist. Distracţia a continuat până la lăsarea întunericului, când trupele s-au retras în cvartir.
A doua zi am schimbat, din nou, epoca. Ne-am trezit chiar mai devreme ca de obicei spre a ne face, în tihnă, toaleta: favoriţii au fost mult scurtaţi şi mustăţile bine răsucite pentru a corespunde modei din prima decadă a secolului XX. Ne-am pus uniformele de campanie din Războiul cel Mare. Trupele s-au adunat, din nou, în piaţă şi de acolo, s-au deplasat la biserica ortodoxă şi apoi la cimitirul evanghelic, pentru a depune coroane de flori la monumentele eroilor acelei conflagraţii mondiale. Pe când coroanele erau purtate, solemn şi cu pas măsurat - exclusiv de soldaţi selectaţi pentru vrednicia şi bărbăţia lor - spre obeliscurile comemorative, unul dintre cehii îmbrăcaţi în uniforma armatei cesaro-crăieşti a dat un semnal prelung din goarnă: era sunetul acela pătrunzător, trist, sfâşietor, cu care sunt însoţite ceremoniile funebre militare, semnificând stingerea.
După aceasta trupele s-au adunat în cetate. Fiecare grup expusese, pe mesele lungi din cortul ce le fusese pus la dispoziţie, piese de echipament şi armament, publicaţii vechi, broşuri şi pliante noi, privind istoricul şi tradiţiile unităţii pe care o întrupau. În jurul cortului prusac îşi făceau de lucru soldaţii sub ochiul ager al generalului Dufek. Două cochete doamne cu toalete cu trenă şi pălării mari, împodobite cu pene de struţ, la modă între 1900 şi 1914, se plimbau, cu graţie, protejându-şi tenul diafan sub umbreluţele de soare, din dantelă. Sub această vestimentaţie şic le-am recunoscut pe hazeaicile de ieri care schimbaseră şi ele epoca şi se încadraseră în Belle Époque.
Câţiva copii de trupă, cu capelele date pe ceafă şi moletierele legate cam neglijent - într-atât încât capetele le atârnau prin praf - alergau prin tabără cu teancuri de ziare pe braţ, strigând în gura mare: "Ediţie specială! Ediţie specială! Intrarea României în război. Soldaţii noaştri au trecut munţii. Cuvântul regelui către Armată. Luaţi «Neamul Românesc», ziarul domnului profesor Iorga. Ediţie specială!" Era, într-adevăr, o ediţie specială, scoasă sub îngrijirea reporterului de front Bogdan Iorga, care prezenta fierbintele an 1916 şi evoluţia evenimentelor, pe front şi în spatele său, consemnate de condeiele dibace ale câtorva dintre fruntaşii Regimentului 6 Dorobanţi.
În aceeaşi zi, dar cu 95 de ani în urmă, pe 28 august 1916, trupele noastre au trecut Carpaţii spre a elibera Ardealul. Astfel, România care păstrase doi ani de neutralitate, intra în război alături de Aliaţi. O zi mai târziu, fără a se opune o rezistenţă prea dârză din partea trupelor cesar-crăieşti, a fost ocupat Braşovul. Prin jertfa ostaşilor de atunci s-a înfăptuit România Mare! Iar spectacolul de istorie vie pus în scenă de "soldaţii de duminică" era menit să omagieze memoria soldaţilor adevăraţi care şi-au jertfit sângele pentru Patrie.
Terenul a fost amenajat pentru o campanie pe crestele Carpaţilor, la fel ca în 1916: au fost aduse capre de lemn cu sârmă ghimpată care să delimiteze liniile oponente şi gabioane pentru a asigura ambrazurile bateriei. Micul tun de munte se afla în grija a trei servanţi comandaţi de un sergent. Infanteriştii români din Regimentul 6 Dorobanţi, îi aveau alături pe bravii poilus francezi şi pe legionarii cehi din Regimentul 43 din Brno. De cealaltă parte se aflau soldaţii din Regimentul 28 Infanterie Cesaro-Crăiesc, vânătorii imperiali din Regimentul 2 (Kaiserschützenregiment Nr. 2), bulgarii din Regimentul 18 "Regele Ferdinand I" şi prusienii.
La punctul de comandă al trupelor Puterilor Centrale, generalul maior Dufek le insufla curaj subordonaţilor prin sângele rece pe care-l dovedea fumând un trabuc pe linia de bătaie. Îi avea alături pe maiorul Milan Novak din cavaleria austriacă, pe gornist şi pe stegarul ce ţinea în vânt flamura prusiană de război, albă cu acvila în mijlocul unei cruci neagre. Trupele erau pregătite. Aşteptau semnalul de atac. Când un ofiţer bulgar a ridicat mâna arătând spre înainte, soldaţii săi au pornit, în valuri, spre linia românească. Au fost respinşi. Au avut şi pierderi: doi brancardieri au înaintat printre linii şi au ridicat pe rănit. Terenul, ca oricare altul dintr-o zonă montană, era accidentat aşa că, în cădere, unii dintre morţii şi răniţii voluntari s-au contuzionat de-adevăratelea.
Din flancul stâng au înaintat soldaţii austro-ungari comandaţi de locotenentul major Michael Heres susţinuţi, din centru, de prusienii cu căştile acoperite cu huse de pânză. Avansau cu precauţie dar cu fermitate. Deodată, spre surprinderea tuturor, din rândul infanteriei habsburgice s-a ridicat un militar, probabil ceh, care, fluturând o batistă albă, a dezertat fugind înspre liniile româneşti unde, pentru a-l primi, a fost încetat focul. A urmat un baraj de artilerie. Tunul de munte nu era prea eficient, a dat greş de câteva ori. Trupele au fost adunate pentru ceremonia finală în care comandantul suprem i-a citat, prin ordin de zi pe armată, pe toţi bravii şefi ai unităţilor ce se distinseseră în luptă şi, înainte de aceasta, prin impecabila ţinută militară şi disciplină. A fost acordată o singură decoraţie - medalia "Tradiţie Militară" - soldatului Iorga, redactorul foii distribuită pe front şi al filmului documentar mut cu scene din viaţa ostăşească, ce fusese difuzat, spre deliciul asistenţei, în seara precedentă, după cină. A fost păstrat un moment de reculegere pentru eroi urmată de o salvă de onoare.
Mai rămânea un singur episod din program, însă cel mai important: depunerea unei coroane de flori la cenotaful inimii Reginei Maria din stânca Branului. Pentru că fusese ordonată ruperea rândurilor şi majoritatea participanţilor îşi dezbrăcaseră, în grabă, uniformele prăfuite şi transpirate iar unii dintre ei erau chiar pe drumul de întoarcere acasă, am formată o mică secţiune mixtă, de militari şi civili, patru infanterişi români şi doi poilus francezi, cu care ne-am deplasat la Bran. Apariţia noastră, în uniforme, a creat senzaţie printre petrecăreţii adunaţi exact în acel loc, în orele după-amiezei toride de duminică, pe peluza din faţa cenotafului, vis-a-vis de castel. Se confruntau acolo două lumi total diferite: contemporaneitatea hedonistă în ignoranţa ei şi perenitatea tradiţiilor istorice. Ne strecuram printre grătare pe care sfârîiau fleici şi cârnaţi, tarabe cu brânzeturi comercializate de mocani cu clop negru pe cap şi mese cu suveniruri inspirate de Dracula şi produse în China. Am devenit brusc obiectul interesului celor ce până atunci ciocniseră sticle cu bere şi ascultaseră muzică populară transmisă prin difuzoarele unei staţii de amplificare pusă la maximum. Unii făceau poze. Alţii îşi părăsiseră amicii de băutură ca să caşte gura la noi.
Imperturbabili, am urcat la cenotaf, am depus coroana. Pătrunşi de solemnitatea momentului, soldaţii au dat onorul iar ofiţerii au salutat nişa goală, săpată în piatră, care adăpostise, cândva, caseta cu inima Reginei.
Apoi, am plecat fără o vorbă. Ne reîntorceam în istorie, la locul nostru. Dar o întrebare ne chinuia pe fiecare dintre noi, cei veniţi de departe: "Unde eşti, O! Regină Maria să vezi ce a ajuns pajiştea Majestăţii Tale?"
După cum se vede, călătoria a fost chiar mai lungă decât fusese programată căci, de la Belle Époque am sărit până la Époque Manelienne, qui n'est pas du tout belle!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
