Ferragamo
1. Copilăria
Ferragamo, a cărei poveste este diferită de toate celelalte, este o firmă care a ştiut să se ţină departe de revistele de scandal. În ciuda dificultăţilor incredibile şi a repetatelor vicisitudini ale sorţii, familia Ferragamo, una dintre cele mai discrete din lumea modei, a reuşit să dezvolte, în mod spectaculos, o afacere în care la început nu credea nimeni.
Au pornit fără niciun ban. Fără vreun sponsor picat din cer. Fără nicio relaţie în mediul de afaceri. Şi totuşi, cum de au reuşit ca după trei generaţii să ajungă una dintre cele mai puternice şi mai respectate mărci de lux?
Totul a început în sudul Peninsulei Italice, într-un decor asemănător celor create de regizorii italieni în filmele neorealiste. Ne aflăm în Bonito, un sătuc izolat, situat la câteva sute de kilometri de Napoli, care seamănă cu toate celelalte târguşoare din sudul ţării pe care le străbat turiştii grăbiţi să ajungă în Sicilia. Căldură înăbuşitoare, rufe întinse în văzul tuturor pe aleile înguste, străzi pustii, care nu prind viaţă decât la ivirea zorilor. Un decor pentru Camorra, cu obloanele trase şi siluete de femei cernite, care se duc la biserică pentru a depune ofrande de trei ori pe zi. În Bonito parcă nu s-a mai întâmplat nimic de sute de ani. În plus, nimeni de aici nu a cunoscut gustul celebrităţii. Este un spaţiu închis, iar singurele evenimente care marchează o viaţă cotidiană neschimbătoare rămân naşterile, căsătoriile şi moartea.
Sub privirile Sfinţilor Josepha şi Benoît, în jurul cristelniţei s-a adunat un grup de vreo douăzeci de persoane. În această zi de 5 iunie 1898, familia Ferragamo sărbătoreşte intrarea în comunitatea creştină a lui Salvatore, cel de-al unsprezecelea copil al lui Antonio Ferragamo şi al soţiei sale. În pofida eforturilor lăudabile de a o onora pe Fecioara Maria, darurile celor prezenţi le arată sărăcia. Majoritatea sunt desculţi, iar feţele şi picioarele lor sunt arse de soare.
În familia Ferragamo e trimis la şcoală numai unul dintre copiii cei mai mari, şi anume Agostino. Ceilalţi învaţă acasă sau pe băncile bisericii, deoarece au crescut într-o Europă a secolului XIX, unde gurile care trebuiesc hrănite sunt trimise foarte devreme la muncă. La opt sau la nouă ani, fiii şi fiicele familiilor sărace cunosc deja elementele de bază ale unei meserii manuale: unii sunt cizmari, alţii lucrează la fermă, unii zugrăvesc sau tencuiesc clădiri, fetele brodează, însă, de cele mai multe ori, atât băieţii, cât şi fetele fac de toate. Acasă la familia Ferragamo toată lumea pune umărul la treabă: fetele spală, mătură şi lustruiesc de dimineaţa până seara, în timp ce băieţii sunt trimişi la cules pe câmp sau lucrează cu ziua la vecinii mai înstăriţi.
În casa lor de chirpici, tatăl Antonio este cel care porunceşte, iar ei execută fără să crâcnească. Dumnezeu, familia şi munca sunt valorile de bază după care-şi conduce viaţa această familie mai unită decât degetele de la o mână. Nu prea e vreme de visat cu ochii deschişi şi nici de trândăveală când ai de hrănit şaisprezece guri în fiecare zi. Totuşi, pentru cei care îi cunosc, neamul Ferragamo are ceva în plus faţă de restul locuitorilor din Bonito. De aproape zece ani, capul familiei nu se gândeşte la nimic altceva decât la America. O ţară unde, în opinia lui, sărăcia nu poate fi ereditară. Dovada? Un meşter pielar din Santa Croccia care, odată ajuns acolo, a devenit milionar. Un fermier din Lipari, plecat fără nevastă şi copii, s-a întors în ţară după treizeci de ani şi a cumpărat casa primarului pentru familia lui. Asemenea poveşti îi fac pe oamenil să viseze şi să uite de viaţa cotidiană, tot mai grea pe zi ce trece.
Ca să faci avere în ţara lui Cristofor Columb, crede tatăl, nu e nevoie să ştii să scrii sau să citeşti. Dacă aveai puţin chef de muncă şi braţele vânjoase, succesul era floare la ureche! Fără să ştie nimic despre America, Antonio Ferragamo le povestea copiilor săi ceea ce el nu va vedea niciodată. Ardoarea sa aprindea cele mai morocănoase spirite şi le făcea să viseze la un Eldorado al cărui rege era dolarul. O ţară imensă în care ajungi traversând mări şi oceane. O ţară a cuceririlor care îi recompensează pe cei care s-au luptat să ajungă acolo.
Nu se spune oare că sute de mii de italieni ar fi părăsit deja Roma, Napoli, Milano, în căutarea aventurii? Soţia lui Antonio ridică din umeri. În loc să viseze la America, ar fi mai bine să găsească ceva de lucru pentru toţi. Spre nord se pietruieşte drumul bătătorit de căruţele cu două roţi trase de asini. În estul târgului se taie piatră pentru a decora frescele palatelor napolitane. Cât despre ceea ce se întâmplă în sat, aici preotul şi-a pus în cap să dea interiorul bisericii cu var. În ciuda dragostei pe care i-o poartă tatălui său, Salvatore Ferragamo nu vede în jurul lui decât oameni care îşi dedică existenţa prelucrării pielii: şelari, tăbăcari, cizmari care deţin magazine în josul satului; Salvatore îi cunoaşte pe toţi. Francesco. Mario. Pepe. Giancarlo. Luigi. Niciunul dintre ei nu este prea vorbăreţ şi nu le place să leneveşti pe la ei prin atelier. Dar, ca toţi italienii, se simţeau flataţi de îndată ce vreun puşti de pe stradă venea să le admire munca.
Salvatore îşi petrece astfel cea mai mare parte a timpului în atelierul lui Luigi Festa, cizmar de felul lui. Antonio Ferragamo, împietrit de orgoliu şi cufundat în visul lui american, nu poate să conceapă că unul dintre fiii săi doreşte să îşi dedice viaţa unei nevoi atât de primitive ca aceea de a confecţiona cizme. Ghemuiţi pe taburetele lor cu trei piciore, tatăl său nu-i cunoştea decât foarte puţin pe aceşti Luigi Festa, Mario şi alţi sclavi ai pingelei, murdari de dimineaţa până seara, cu nişte cuie în colţul gurii, mirosind interiorul pantofilor mizerabili în încercarea de a-i mai salva încă o dată de la coşul de gunoi. Salvatore ar fi bine să-şi bage minţile în cap! Niciun Ferragamo nu va fi vreodată cizmar sau pantofar. Or fi ei săraci, dar nu până într-atât încât să fie nevoiţi să repare încălţăminte uzată. Mai bine ar fi dacă Salvatore ar urma exemplul fratelui său, Agostino, căruia îi ies toate şi care îşi ia examenele cu uşurinţa copiilor supradotaţi. Înscris la facultatea din Napoli pentru a începe o carieră de viitor profesor, transferat apoi la Florenţa, el este speranţa întregii familii. Agostino este cel care l-a însoţit la Napoli pe fratele lui mai mic, Secondino, în vârstă de doisprezece ani, pentru a-l îmbarca spre America. Tot el îi conduce pe cheiul aceluiaşi port din Napoli pe alţi doi fraţi ai săi, mai întâi pe Girolamo, apoi pe Alfonso, care la rândul lor, la treisprezece şi la paisprezece ani, se sacrifică pentru visul tatălui lor şi pornesc în căutarea norocului dincolo de Atlantic. Înainte de a debarca, aceştia ştiu deja totul despre insula Ellis, un petec de pământ înconjurat de mare, unde imigranţii din toate ţările sunt îngrămădiţi săptămâni întregi înainte să poată ajunge la universul magic al zgârie-norilor de pe cealaltă parte a golfului.
Se zvoneşte prin Bonito şi Napoli că administraţia americană pregăteşte legi pentru a interzice accesul în ţară persoanelor analfabete. Cei mai pesimişti nu ezită să spună că, în curând, va trebui să vorbeşti până şi engleza şi să răspunzi la chestionare imposibile referitoare la istoria ţării. Dar ce mai contează, tot mai bine este să aştepţi săptămâni întregi pe insula Ellis decât să rămâi în Bonito, aşa cum au făcut-o strămoşii înaintea lui. E rândul copiilor lui să profite de şansa pe care el nu a avut-o niciodată. Încă nu sunt legaţi de nimic, dispun deci de toată energia necesară pentru a-şi lua zborul.
Pentru moment, Antonio şi soţia lui sunt în culmea fericirii, deoarece Agostino, copilul lor minune, tocmai i-a anunţat că soseşte în Bonito. Bucuria lor va fi însă de scurtă durată; abia sosit, acesta este ţintuit la pat din cauza febrei care nu vrea să scadă, cu toate infuziile şi remediile mamei. Două săptămâni mai târziu, băiatul îşi dă ultima suflare. Durerea părinţilor este imensă. Antonio se întoarce la himerele sale, iar soţia lui nu se mai lasă dusă de pe băncile bisericii. Oare să-i fi uitat Dumnezeu?
În mijlocul acestei dureri fără margini, Salvatore insistă din nou şi speră că, de data aceasta, să-l convingă pe tatăl său să-l lase să facă ce îşi doreşte. Cum orice şansă ca vreunul dintre membrii familiei să urmeze studii serioase s-a epuizat, ce este rău în faptul că el, Salvatore, lucrează ca cizmar? El nu are şi nu va avea niciodată calităţile şi aptitudinile lui Agostino. Să devină fermier sau viticultor nu e pentru el. Să fie lăsat să facă ce vrea, atunci. Pentru a avea linişte şi pace, tatăl său cedează şi, în 1907, Salvatore îşi începe oficial ucenicia de cizmar la Luigi Festa. Are nouă ani, iar fraţii şi surorile lui lucrează cu toţii, fie în Italia sau în America. La primul său angajator, ziua de muncă începe dimineaţa la şase şi se termină după paisprezece ore. Rindele, foarfece, burghiu, fiecare instrument are o funcţionalitate precisă şi nu se pune niciodată problema să nu termini ce ai de lucru sau să îţi laşi sculele împrăştiate înainte să părăseşti atelierul. Înzestrat cu dorinţa de a învăţa, însuşire care-l va ajuta să treacă peste atâtea şi atâtea dificultăţi, Salvatore progresează cu o viteză uimitoare. După activităţile neplăcute, ca măturatul atelierului, sortarea cuielor şi a tălpilor după mărime, acesta este însărcinat să livreze la domiciliu modelele terminate. Şi uite aşa va descoperi, rând pe rând, cele mai frumoase locuinţe din Bonito.
Face livrările de botine, pantofi şi ghete mergând pe jos de colo-colo, aşa încât Luigi i-a confecţionat o pereche de sandale cu talpă fină prinse cu o cureluşă care se leagă în jurul gleznelor. Sunt primele lui încălţări adevărate şi, datorită lor, reuşeşte să îşi alunge timidatatea în momentul în care trebuie să bată la uşile cu mânere din bronz ce înfrumuseţează puţinele casele ale notabilităţilor din oraş. Uneori, câte un servitor impresionat de tinereţea şi de fragilitatea lui îi oferă un fruct, o bucată de prăjitură cu migdale sau chiar o liră, comoară pe care o ţine strâns la piept până se întoarce la atelier. Acum, când începe să simtă gustul fericirii, o nouă lovitură a sorţii se abate asupra familiei lor. Tatăl lui Salvatore a trebuit transferat brusc la spitalul din Napoli pentru o operaţie de apendicită. În vârstă de cincizeci şi nouă de ani, Antonio Ferragamo cere ca micul Salvatore să fie trimis la căpătâiul său. După plecarea fiicelor şi a fiilor săi în America şi după moartea lui Agostino, Antonio îşi dă seama că, în cazul în care i se întâmplă ceva, Salvatore singur, care are doar zece ani, ar trebui să aibă grijă de mama, de fraţii şi surorile lui mai mici. Salvatore îl ascultă şi promite. Va face ceea ce trebuie. Tatăl său să nu îşi facă griji. Se va ţine de cuvânt şi nu îi va abandona niciodată pe ai lui. Două zile mai târziu, Antonio Ferragamo se stinge în urma unei infecţii postoperatorii. Nimic din ce a visat nu s-a întâmplat. Fiul său Agostino, care trebuia să devină profesor universitar, nu mai e. Cât despre ceilalţi copii, aceştia nu au văzut încă din America decât uzinele şi cartierele sordide, unde imigranţii trăiesc în condiţii mizere.
Moartea fratelui şi apoi cea a tatălui îl fac pe Salvatore să creadă că soarta familiei este de acum înainte în mâinile sale. Şi nu fugind în America şi lăsându-şi mama singură îşi va construi el viitorul. A învăţat multe de la Luigi Festa, dar în scurta lui călătorie la Napoli pentru a-şi vedea tatăl pentru câteva ore înainte ca acesta să moară a descoperit un alt univers: imensitatea unui oraş a cărei existenţă nici nu putea să o bănuiască. În sânul unui oraş de dimensiunea lui Napoli afacerile pot într-adevăr să prospere. Soarta face ca Luigi Festa să fie în relaţii amicale cu unul dintre cei mai buni pantofari din Napoli.
După câteva linguşiri pe lângă un patron nepregătit să-şi piardă cel mai bun muncitor, tocmeala este făcută şi recomandarea scrisă. Salvatore ia drumul către Napoli, având ca bagaj puţinele ustensile de cizmar care-i aparţineau. În oraşul zgomotos şi baroc care urcă şi coboară de la Pausilippe până la cel mai renumit golf din lume, Salvatore, hoinărind, savurează pe cât posibil noile privelişti: marea, în primul rând. Cea care duce spre America şi care face ca dimineaţa devreme să răsară din apă insulele Ischia şi Capri. Bine ancorat de-a lungul portului, castelul regilor de Anjou, protejat de ziduri imposibil de trecut, seamănă cu o grămadă enormă de pietre lăsate în urmă de valuri. Pentru Salvatore, care nu a împlinit încă unsprezece ani, Napoli pare a fi locul propice pentru orice aventură. Nu este oare, după spusele unchiului său, unul dintre oraşele Italiei unde frumuseţea şi strada se îmbină necontenit? Aici se iubeşte mai mult decât în alte părţi, dacă ar fi să dăm crezare legendelor, şi poţi să ajungi bogat, foarte bogat, dacă ştii să-ţi faci norocul. În labirintul vechiului oraş, atelierul noului său patron nici măcar nu este vizibil din exterior. Accesul se face printr-o curte murdară, plină de obiecte heteroclite şi de gunoaie de tot felul. Un zumzet continuu de voci, feţe de femei care se ivesc din când în când la ferestre şi lenjerie întinsă peste tot la uscat.
Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Philobia.Traducere de Magdalena Drăguşin, Diana Coste, Corina Ceclan, Renata Ungureanu, Simona Ungureanu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
