Clemens J. Setz (n. 1982, Graz) este poet, romancier, dramaturg şi traducător, autor al romanelor Söhne und Planeten (2007; Fii şi planete), Die Frequenzen (2009; Frecvenţe), Indigo (2012). A fost distins cu Premiul Ernt-Willner (2008), Premiul pentru literatură al oraşului Bremen (2010), Premiul Târgului de Carte de la Leipzig pentru Dragostea în vremea Copilului din Mahlstadt, iar cărţile sale au fost traduse în mai multe limbi, inclusiv în arabă.
O tânără care îşi pune prietenul s-o încuie într-o cuşcă în propria ei bucătărie; un bărbat locuind singur pe o planetă îndepărtată dintr-o galaxie necunosctă; un scriitor încărunţit, într-un pat cu gratii, devenit piesa principală a arhivei propriei sale opere postume; şi mai e şi Lilly, care, „după o zi lungă şi grea la birou, a constatat că i-au crescut aripi pe omoplaţi: nişte excrescenţe de piele roz murdar, cu un aspect vulnerabil, care-i dădeau mâncărimi ca acelea ale înţepăturilor de ţânţar”. Sunt doar câteva dintre personajele stranii ale acestui volum de proză scurtă al tânărului scriitor austriac Clemens J. Setz. La apariţie, Dragostea în vremea Copilului din Mahlstadt a fost o revelaţie pentru critică şi public deopotrivă, prin fineţea şi rafinamentul limbajului, prin iscusinţa cu care scriitorul îşi pune personajele să se descurce în situaţii bizare sau de-a dreptul groteşti, prin inserţiile neaşteptate de fantastic şi comic într-un cotidian marcat de banalitatea şi stresul obligaţiilor sociale.
*
* *
– Chiar eşti aşa drăguţ să ai grijă de apartament cât sunt eu plecată?
– Da, doar de‑asta am venit.
– Ai tot ce‑ţi trebuie?
– Ce anume?
– Tot ce ai nevoie.
– Păi am apă minerală şi, dacă la asta te referi, şi biscuiţii ăştia mici, ciudaţi. De fapt, de altceva nici n‑am nevoie. Iar în camera ta e un stingător de incendiu.
– Pe bune?
– Pe bibliotecă, sus de tot.
– A, cutia de hidrant? Da, posibil să fie un stingător de incendiu. Dar nu cred că are apă...
– Păi e apa de la chiuvetă.
– Aşa e.
– Şi apa minerală.
– Da... ştii, Kirill, sunt puţin neliniştită.
– Cum aşa?
– Nu ştiu. Niciodată n‑am făcut aşa ceva până acum. Eşti sigur că ai tot ce‑ţi trebuie, dat fiind că apartamentul ţi‑e oarecum străin... şi pisica, poate că e iresponsabil s‑o las aşa, pur şi simplu, singură, o noapte.
– Dar n‑o laşi deloc singură, doar e cineva cu ea.
– Cu el.
– Da, ştiu, Maestrul Perotinus Magnus.
– Pero, mai simplu, de numele ăsta ascultă, cred.
– Pisicile nu ascultă de nimic.
– Totuşi, când îmi aude vocea, vine mereu. Chiar şi dacă doarme. Nu‑ţi poţi imagina cât e de devotat.
– O să reziste, şi mă are pe mine.
– Da, toarce de fiecare dată când îl iei în braţe. Deşi am auzit că pisicile obişnuiesc să toarcă nu doar când se simt bine, ci şi când sunt în pericol. Sau muribunde.
– Tot ce‑i posibil, totuşi o să‑şi dea seama imediat că eu nu reprezint nici un pericol. Sunt calm şi probabil că o să stau toată noaptea în faţa televizorului, rumegând biscuiţii ăştia – cum le spune?
– Limiti.
– Exact. E imposibil să ţin minte numele ăsta cretin. Dar tu ai la tine tot ce‑ţi trebuie?
– Geaca este neagră, aşa şi trebuie, ca să nu fiu reperată imediat de oricine. Mănuşi am, chiar două perechi, în caz că una se rupe... Lanţul îl am aici la spate.
– Iei şi‑un lanţ la tine?
– E exagerat? Ţi se pare cumva...
– Nu, e decizia ta. Cu condiţia să nu te năpusteşti cu el asupra cuiva.
– N‑aş face asta sub nici o formă! De ce toată lumea îmi spune asta? Mereu acelaşi lucru: cu condiţia să nu ucid un copil în carne şi oase sau un om în carne şi oase, cu condiţia să nu omor de‑a‑devăratelea pe cineva...
– Oamenilor le place să le provoace altora mustrări de conştiinţă.
– Uşor de zis. Uneori aş vrea să fiu şi eu deasupra la toate astea, Kirill, aşa ca tine.
– Nu e adevărat că eu sunt aşa.
– Cum să nu.
– Oricum, nu mi se pare exagerată chestia cu lanţul.
– Nu? Bine, atunci îl iau la mine. Pot să mă decid la faţa locului dacă îl folosesc sau nu. Sigur o să meargă şi fără lanţ.
– Alţii iau cu ei chiar şi ţevi şi bâte, aşa am auzit.
– Aha, ai auzit.
– N‑am fost niciodată acolo.
– Niciodată noaptea, vrei să spui?
– Da, ziua normal că am fost. E imposibil să nu treci pe lângă copil. S‑a ajuns ca aproape o treime dintre manifestaţii şi mai toate concertele să aibă loc acolo. Toată chestia asta chiar începe să devină plicticoasă, dacă înţelegi ce vreau să spun.
– Plicticos. Da, uite un cuvânt bun de folosit drept cod. Atunci – să plec la plictiseală.
– Îţi doresc distracţie plăcută.
– Da, da, adevărat...
– Ce?
– Să ai grijă de Pero al meu. Vezi că nu‑i plac zgomotele puternice.
– Vrei să spui, ca atunci când izbeşti în lut cu un lanţ de fier? Nu‑ţi fie teamă, aşa ceva n‑o să audă de la mine.
– Ce vrei să zici cu asta? Ţi se pare exagerat? Maladiv?
– Nu, era doar o glumă. Distrează‑te. Să ştii că arăţi foarte frumos cu geaca asta.
– Da? Uite cine vorbeşte.
– N‑am vrut să spun cu asta că...
– Stop, fără astfel de vorbe în faţa motanului meu. E castrat.
– Ce vorbe?
– Visează mai departe.
– Bine, oricum, deci, ca să repet: e frumoasă geaca.
– La revedere, o noapte plăcută.
– O noapte plăcută şi ţie, Lea.
Femeia s‑a strecurat pe uşă şi a încuiat‑o pe dinafară. Bărbatul a mai stat o vreme nemişcat în faţa uşii, privind încuietoarea în formă de i. N‑am cheie, i‑a trecut lui prin cap, nu am cheie dacă vreau să fug. Dar, în ciuda aşteptărilor, nu a simţit nici urmă de claustrofobie. Poate pentru că lunga discuţie îl obosise.
Oboseala‑i dar de la Dumnezeu, / de asta să îţi aminteşti mereu. Din calendarul ţăranilor, fantezii apocaliptice provocate de anii cu recolte slabe. Moartea, universul rece care te pândeşte de pretutindeni. O mănuşă singuratică, însângerată, pe un stâlp de gard, santinelă la graniţa unei culturi sfârtecate.
Imaginile acestea patetice îi făceau bine, îl linişteau.
În living s‑a răsturnat ceva. Conştientă de propria‑i vinovăţie, pisica s‑a strecurat în goană pe lângă el, dispărând în baia dotată cu încălzire în pardoseală. Era un animal minunat, mlădios, cu lăbuţe mândre, subţiri şi ochii de chihlimbar‑închis, fulgerători. Spre deosebire de blana vărgată care‑i acoperea corpul suplu, botul îi era alb, cu un singur punct negru cât o aluniţă artificială.
În living, Kirill a scotocit prin colecţia de CD‑uri a Leei. Hindemith. Chiar şi Ligeti. Bill Evans. Egberto Gismonti. Hun‑Huur‑Tuu. Radiohead. Nine Inch Nails. Preferinţe muzicale dintre cele mai diferite. Îl avea şi pe Bob Dylan, aproape toate albumele poetului. Take me on a trip upon your... – dar asta ce era? Hilliard Ensemble: Perotin. A pus CD‑ul. A răsunat prima silabă a melodiei: Viii...
– Hei, ia ascultă aici, zici că tu ai compus asta, i s‑a adresat pisicii, care tocmai revenise în cameră să se uite mai bine la străinul de acolo.
N‑a dat nici o atenţie muzicii, în schimb a marcat cu botul, apoi cu coastele, tocul de lemn al uşii, pentru a‑i da de înţeles că aici era teritoriul ei şi că se aştepta ca el să se comporte în consecinţă.
– Da, ştiu, i‑a spus el pisicii, nu am de gând să mă ating de nimic.
Tacticos, motanul şi‑a pus labele din faţă una lângă alta, aşezându‑se pe burtă, pe podea. Ca o statuie a lui Buddha, care marchează centrul universului, pisica stătea aşa nemişcată, cu privirile pironite asupra musafirului. Oare cum era politicos, s‑a întrebat Kirill în sinea lui, să se uite în altă parte sau să‑i susţină privirea?
S‑a aşezat în fotoliul din faţa televizorului. Ansamblul Hilliard intona la nesfârşit silaba deeh sau dääh, la un moment dat va trebui să treacă la silaba următoare. Cea mai lentă muzică de pe lume. Probabil că, în vremurile acelea, oamenii aveau altfel de răbdare. Nu venea din interior, ca în zilele noastre, şi‑a spus Kirill, ci se învăţa de‑a lungul vieţii, aşa cum înveţi să stai culcat sau să te aşezi în poziţie de tragere.
O clipă, a lăsat gândul acesta să i se topească pe limbă. Probabil că era o tâmpenie. Deşi suna bine. Culcat. Poziţie de tragere. Poate că mai bine ar fi să spună cum înveţi să călăreşti, cine ştie dacă pe atunci se trăgea la fel ca astăzi, cu paşii aferenţi şi tot restul.
A observat că, între timp, pisica se tolănise pe canapeaua de lângă uşa balconului. Îşi îndoise puţin lăbuţele din faţă, aşa că semăna de departe cu o barcă pneumatică, şi acum îl fixa pe Kirill cu nişte ochi somnoroşi. Poate că totuşi e mai bine să se uite în altă parte. Să‑şi arate politeţea ignorând‑o.
Primul cuvânt al cântecului s‑a dizolvat într‑un ‑ruuunt uşurat, acum avea să vină cuvântul următor, omnes. Însă, până să se ajungă la el, Kirill a închis aparatul.
*
Copilul din Mahlstadt a venit în oraş în urmă cu două luni. După ceva discuţii contradictorii (căci mai multe instituţii au reclamat pentru ele această operă de artă), a fost expus definitiv la capătul unei fundături, între două clădiri, la marginea parcului. Clădirile erau de mult sortite demolării, acum planul acesta a fost amânat. La celălalt capăt al străduţei se afla o ridicătură naturală, asemănătoare unui soclu. Nimeni nu‑şi mai amintea de când se afla acolo acest obstacol. Când intrai pe străduţa aceasta (dar nu cu maşina, nu era posibil), trebuia să urci o treaptă. Era o singură treaptă, şi totuşi avea efectul unei bariere. După ce o lăsai în urmă, străduţa îngustă te ducea, după câţiva metri, direct la sculptură. Te apropiai de ea deconectat de la zgomotele străzii, ferit de vânt, la stânga şi la dreapta, ca nişte ochelari de cal, de zidurile vechi ale caselor, pe care se vedeau deja marcajele provizorii ale viitoarelor lucrări de implozie.
Treceai printre zidurile înguste, îndreptându‑te spre sculptură, fără ispita de a te uita permanent în jur sau de a căuta altceva cu privirea. Grupurile de vizitatori nu puteau sta în faţa ei decât înghesuite, după cum au constatat ziarele, nu fără resentimente la adresa administraţiei orăşeneşti.
Cea mai celebră work in progress din toată ţara, opera unui sculptor al cărui nume era pe buzele tuturor, dar care ducea o viaţă foarte retrasă. Când a început să se facă vâlvă în jurul lui, nenumărate universităţi şi instituţii culturale invitându‑l din ce în ce mai des la mese rotunde şi simpozioane, a ales să se mute la ţară.
Singurul statement al artistului despre propria sa operă adus vreodată la cunoştinţa publicului era un discurs ţinut în Piaţa Principală din oraşul lui natal, în ziua când sculptura a fost pentru prima dată expusă. Discursul acesta era retipărit, iar şi iar, în toate ziarele, de fiecare dată când sculptura îşi schimba locul.
De la bun început, motivele pentru celebritatea lui şi a sculpturii sale Un copil, pe care însă toţi o numeau Copilul din Mahlstadt, trebuie să‑i fi fost sculptorului foarte clare, căci de la bun început miza lui a fost să atragă un public cât mai larg: dintr‑un amestec de lut şi un schelet flexibil, format din mici ţevi care păstrau umezeala, a modelat un copil mare, stând jos, cu capul plecat, ca şi cum tocmai l‑ar fi clătinat neîncrezător la auzul cine ştie cărei absurdităţi. O mică gaură în adăpostul cranian permitea introducerea apei în schelet, păstrând astfel materialul moale şi maleabil. Îl însoţea o tăbliţă, acoperită cu un scris elegant, conţinând un fel de instrucţiuni de utilizare, în care se spunea că artistul nu ar trebui să‑şi rezerve niciodată monopolul asupra desăvârşirii operei sale şi că orice persoană interesată de artă este chemată să‑i modeleze fizionomia prin bătăi, lovituri cu picioarele, ajutat de unelte sau, dacă e necesar, chiar de arme, dându‑i ceea ce se consideră în general forma desăvârşită a unui copil.
Din volumul în pregătire la Editura Univers. Traducere de Iulia Dondorici
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
