• Leu / EUR4.6639
  • Leu / GBP5.2762
  • Leu / USD4.1179
Ziarul de Duminică

Duelul Emanoil Lahovary-Nicolae Filipescu/ de Emanuel Bădescu

Duelul Emanoil Lahovary-Nicolae Filipescu/ de Emanuel Bădescu

Autor: Emanuel Badescu

2 iul 2015 861

Astăzi, „onoarea” este doar un cuvânt de dicţionar folosit în cazuri speciale, aproape în şoaptă, vădind jena celui care şi-a amintit de el, însă, cu un veac, un veac şi jumătate în urmă, reprezenta coloana vertebrală a personalităţii domnilor din înalta societate. Era reglajul fin al bunei-purtări şi al bunelor-maniere, nesocotirea „onoarei” având consecinţe grave, deseori fatale. Marea problemă o constituia absenţa unităţii de măsură, numeroase fiind cazurile când o vorbă banală, un plescăit, o privire chiorâşă, chiar un gest oarecare putea ofensa „onoarea” cuiva şi provoca un duel pe viaţă şi pe moarte. Nu lua înfăţişarea răzbunării, ca în lumea mitocănimii, a Miţei Baston, era, dimpotrivă, un joc de bărbaţi în toată firea, ce-i drept unul ce sfida instinctul de conservare pe principiul moral al şanselor egale. Din nefericire, acest principiu a fost şi va fi doar teoretic, niciun individ, om sau animal nefiind egal în şanse cu altul sau cu alţii. Cavalerii medievali şi muschetarii regelui Ludovic al XIII-lea au demonstrat cu prisosinţă inegalitatea de şanse pe câmpul de luptă, încât nu-i de mirare că, de-a lungul timpului, s-au dat numeroase decrete de interdicţie a duelurilor.

Deşi în Vechiul Regat nobilii puteau fi număraţi pe degetele unei mâini, apărarea onoarei – un atribut specific cavalerilor, implicit al nobililor, – făcuse suficient de multe victime în tagma boierilor ca duelul să fie cuprins în Codul Penal încă din 1865, pentru ca două decenii mai târziu, prin Legea din 17 februarie 1874, să fie asociat atentatului la viaţa cuiva, însă pedepsele mici, cuprinse între 15 zile şi 4 ani de închisoare, lasă să se înţeleagă că legiuitorii erau profund marcaţi de principiul onoarei, prin urmare, dacă se respecta codul duelului, decesul unuia dintre combatanţi nu avea decât consecinţe modice. În cazul duelului fără consecinţe, combatanţii se puteau aştepta la două-trei săptămâni de închisoare şi la o amendă de până la 2000 lei. Străjerii „Onoarei” puteau veghea netulburaţi la respectarea ei, fără să le pese de urmări. Un caz ce se pliază perfect pe această mărinimie a legiuitorilor a fost duelul dintre Nicolae Filipescu şi Gheorghe Emanoil Lahovary. Comentând câteva dueluri ce zguduiseră înalta societate bucureşteană, Emanoil Hagi Moscu preciza că duelul – la care mă voi referi mai departe – pornise de la articolul „L’Histoire d’une fiction”, de fapt „Deux politiques”, apărut în ziarul de nuanţă liberală „L’Idependance Roumaine”. În acel articol de fond, scris cu eleganţă, fineţe logică şi impecabil argumentat, autorul, semnat G.Em. Lahovary, demonstra sieşi, ca vechi conservator, cât şi cititorilor, că mai tânărul Nicolae Filipescu – între ei fiind o diferenţă de 8 ani – una zice şi alta face, ignorând doctrina ce-i unea pe conservatori. În replică, Filipescu, şi el proprietar al unui ziar de succes, „Epoca”, l-a acuzat în paginile ziarului său că a trecut în tabăra naţional-liberală, că l-a incriminat de pe poziţiile aceleia, deci pe nedrept şi pentru această trădare nemărturisită cere satisfacţie. Imediat, speriat de consecinţe, Lahovary, care abia scăpase cu viaţă din confruntarea cu Gheorghe Costaforu cu 25 de ani în urmă, a dat o declaraţie în care arăta că nu a avut în vedere persoana şi a propus împăcarea. A fost refuzat cu furie. Ofensa era, însă, un pretext, alta fiind adevărata problemă: compromiterea unei persoane publice datorată tirajului.    

 

În 1883, după expulzarea lui Emile Gally, care, apărând interesele Franţei, scrisese articole defavorabile apropierii României de Austria şi Germania, ziarul trecuse în proprietatea familiei Ciurcu. Cum Alexandru Ciurcu stătea mai mult în conacul său din Copăceni, iar când revenea în Capitală îşi petrecea vremea fie în casa proprie de pe strada Labirint, fie alături de foştii colegi de la „Timpul”, ziarul se dusese de râpă. În 1885, când Gheorghe Lahovary i-a propus să-i vândă ziarul, a pretins o sumă onorabilă, 150.000 de franci, în care mai intrau palatul, tipografia şi sala de conferinţe de la etajul I, devenită ulterior cinematograf. Ciurcu nu stătuse pe gânduri, mulţumit şi de faptul că „L’Independence” nu încăpea iarăşi în mâna vreunui liberal. Totuşi, numirea lui Frederic Dame în funcţia de redactor-şef a însemnat o îndepărtare, care – în ani – va fi tot mai pronunţată, de principiile doctrinei conservatoare. Până şi doctrina atât de laxă a junimiştilor a fost părăsită sub forma unor critici nu totdeauna juste. Nici naţional-liberalii nu erau scutiţi de mustrări, însă faţă de ei tonul căpăta nuanţe părinteşti. Părea o trecere a redacţiei în zona imparţialităţii, tonul fiind dat de Lahovary, care renunţase în 1891 la politica parlamentară, ceea ce a condus la o creştere substanţială a vânzării acestui ziar, cumpărat de membrii tuturor taberelor din ţară şi străinătate. La succes contribuiau şi comentariile mondene ale lui Mişu Văcărescu-Claymoor, foarte preţuite de doamnele şi domnişoarele înfierbântaţilor combatanţi politici. Ca atare, abonamentele au crescut vertiginos, profiturile întrecând cu mult cheltuielile. În anul 1897 ziarul „devenise al doilea cel mai bine difuzat din ţară”, probabil după „Românul” lui Vintilă Rosetti.

Se deduce uşor că a fi încondeiat de „L’Independance” însemna să fii aruncat în arena bârfelor de salon sau, mai rău, de alcov, echivala cu terfelirea savantă la Capşa ori la Jockey Club, locaţii atât de scumpe omului de lume Nicu Filipescu. Ori, nu am nici cel mai mic dubiu că preopinentul avusese deja de înfruntat citate memorate din articolul lui Lahovary, garnisite cu ironii crude şi hohote de râs. Chiar dacă tema acelui articol se voise una de atitudine morală corectă, lovind în relativizarea actului politic în raport cu doctrina de bază, în cele din urmă se transformase într-un pamflet, cel puţin aşa îl recepţiona Filipescu şi nu se înşela. Autorul nu luase în calcul impactul datorat tirajului asupra omului care făcea politică, ignorase micimea umană prezentă în mai toţi membrii societăţii şi care se exprima îndeobşte sarcastic ori brutal, după nivelul educaţiei fiecăruia. Deznodământul era, prin urmare, previzibil. Conform rechizitoriului procurorului general Ştefan Stătescu susţinut în faţa Curţii de Apel în 12-13 iunie 1898, vineri, 28 noiembrie 1897, Alexandru Săulescu şi Victor Ionescu s-au prezentat în biroul lui Gh.Em. Lahovary din Palatul L’independence Roumaine şi, în calitate de martori, i-au înmânat provocarea la duel din partea lui Nicolae Filipescu. Lahovary a numit imediat doi martori, pe Theodor Văcărescu şi Iancu Isvoranu, chemaţi telefonic, cărora le-a prezentat motivaţia provocării şi care s-au pronunţat prompt în scris: „Noi, martorii domnului Lahovary, declarăm că onoarea domnului Filipescu nu este decum atinsă, clientul nostru mărginindu-se să-i aprecieze actele sale politice, după cum domnul Filipescu apreciase mai înainte pe acelea ale domnului Lahovary”. În realitate, cum vor declara la proces, nu aveau în vedere concilierea…

Filipescu a refuzat anularea duelului şi le-a cerut celor patru martori să caute un spaţiu propice, hotărând ca duelul să aibă loc a doua zi dimineaţa. Dinaintea „acestei încăpăţânări a lui Filipescu”, Th. Văcărescu, „rudă cu Lahovary şi bun prieten cu Filipescu”, s-a retras, fiind înlocuit cu Nicolae Drossu, militar de carieră. După discuţiile determinate de această schimbare, s-a întocmit o nouă dare de seamă: „În urma discuţiilor ce au avut loc, neputându-se stabili o înţelegere asupra condiţiunilor de împăciuire, am decis eşirea pe teren. Noi, Isvoranu şi Drossu, cu toate că nu împărtăşim vederile domnilor Săulescu şi Ionescu şi considerăm că încercările noastre au rămas fără rezultat, în numele clientului nostru acceptăm lupta şi condiţiile impuse”. Arma aleasă a fost spada. Întrucât timpul era friguros, cei patru au optat pentru manejul de la Malmaison, dar au fost refuzaţi, apoi s-au oprit asupra sălii de gimnastică a Societăţii „Bukarester Turnverein”, care corespundea codului duelului, adică avea o lungime de 30 m, însă era deosebit de friguroasă. În cele din urmă s-a ales sala de gimnastică şi scrimă (tir) a respectivei societăţi, lungă de doar 12 m. În ea se antrena Nicu Filipescu! A doua zi, la ora 10 şi 45 de minute, Gheorghe Em. Filipescu, Nicolae Filipescu, însoţiţi de martori, de câte un valet şi de profesorul doctor Thoma Ionescu, coborau din trăsuri şi intrau în clădirea Turnverein, vecină cu Baia Mitraszewski, în care fusese arestat cândva Eminescu. În sală, la ora 11,05, cei doi au luat poziţia de luptă. O primă repriză s-a consumat în mai puţin de un minut. Martorii au remarcat că Lahovary a bătut în retragere, fiind inferior adversarului tactic şi fizic. A doua repriză a avut aceeaşi durată, dar s-a sfârşit cu înfigerea spadei în corpul lui Lahovary: intrase 20 de cm în zona inimii. Lahovary s-a stins în braţele valetului său murmurând: „Ils m’ont assassiné…”. Ceasul indica ora 11 şi 10 minute. Vestea morţii sale s-a răspândit fulgerător. Poliţia a intervenit, a ridicat cadavrul şi i-a arestat pe ceilalţi, care vor fi supuşi interogatorului şi înaintaţi spre judecată în februarie 1898. Verdictul dat în 5 martie acelaşi an, seara la orele 8,30, de judecătorul Florian a fost următorul: „Nicolae Filipescu se condamnă la 6 luni închisoare şi la 1 leu despăgubire reclamată prin partea civilă, doamna Maria Lahovary. Secundanţii duelului, d-nii V. Ionescu, Săulescu, Drossu şi Isvoranu au fost achitaţi”. După citirea sentinţei „mai multe persoane din sală au izbucnit în strigăte: Trăiască Filipescu!”… Nicolae Filipescu a fost închis la Văcăreşti.

Funeraliile lui Gheorghe Em. Lahovary, de amploarea unora naţionale, au avut loc în ziua de 1 decembrie 1898, convoiul mortuar, în care regele Carol I a fost reprezentat de generalul Vlădescu, a pornit de la casa defunctului, situată în apropierea intersecţiei Căii Griviţei cu Calea Victoriei, a trecut prin faţa Palatului L’Independance Roumaine, când au început să bată clopotele bisericilor Dintr-o Zi şi Jenei, au parcurs drumul până la calea Rahovei, apoi, pe această arteră până la intersecţia cu strada 11 iunie, pe care a mers până în dreptul fostei bariere Bărbătescu, înhumarea fiind săvârşită la Cimitirul Bellu din apropiere. De remarcat că pentru sufletul şi odihna adormitului Gh. Em. Lahovary s-a rugat însuşi mitropolitul primat… În anul 1903, Zoe Filipescu, „văduva neconsolată” cum o vedea Claymoor, a reuşit să ridice în memoria soţului un interesant monument cu fântână, executat, probabil de Romanelli, pe care l-a amplasat în apropierea locului în care căzuse străpuns de spada lui Filipescu. Multă vreme trecătorii au putut vedea, indiferent de anotimp, flori proaspete într-o glastră de alabastru.

Etichete:

Newsletter Ziarul Financiar

Înscrie-te la newsletter-ul ZF.ro ca să primeşti zilnic informaţiile de business care contează. Ia decizii în cunoştinţă de cauză!

Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.6639
Diferență: 0,0086
Ieri: 4.6635
Azi: 4.1179
Diferență: -0,2519
Ieri: 4.1283
Azi: 5.2762
Diferență: -0,1722
Ieri: 5.2853
Azi: 4.0856
Diferență: -0,3682
Ieri: 4.1007