Una dintre cele mai autobiografice cărţi ale lui V.S. Naipaul, Enigmatica sosire este construită din patru secţiuni în care se reflectă atât călătoriile naratorului din colonia britanică Trinidad până într-un satuc din Anglia, dar şi dintr-o stare de spirit în alta.
„Cea mai rafinată carte a lui Naipaul de până acum.”- Chicago Tribune
„Concluzia este atât dureroasă, cât şi dătătoare de curaj: singurul antidot pentru distrugere – a viselor, a realităţii – este amintirea. Cu elocvenţa unui scriitor, Naipaul îşi aminteşte.”- Time
V.S. Naipaul (n. 1932 la Chaguanas, Trinidad) este unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani. După ce a studiat literatura la Oxford, acesta s-a stabilit la Londra, de unde s-a preocupat de cea mai mare pasiune a sa, scrisul. Este un autor prolific, care a publicat volume precum: Maseurul mistic (1957, John Llewellyn Rhys Memorial Prize), Strada Miguel (1959, Somerset Maugham Award), O casă pentru domnul Biswas (1961), Măscăricii (1967, W.H. Smith Award), Într-un stat liber (1971, Booker Prize), La cotul râului (1979), O viaţă pe jumătate (2001). În 2001 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.
I. Grădina lui Jack
În primele patru zile a plouat. Abia reuşeam să mă dumiresc unde mă aflam. Apoi ploaia a stat şi, dincolo de peluză şi de clădirile exterioare din jurul căsuţei mele, am zărit câmpuri cu pomi despuiaţi pe marginea fiecăruia, iar, în depărtare – în funcţie de lumină –, sclipirile unui râuleţ, sclipiri care uneori păreau – în mod straniu – situate deasupra nivelului pământului.
Râul se numea Avon, nu cel legat de Shakespeare. Mai târziu – când pământul căpătase un înţeles mai profund, după ce absorbise mai mult din viaţa mea decât uliţa tropicală pe care crescusem – am reuşit să mă gândesc la întinderile plate şi umede, brăzdate de şanţuri, ca la „lunci de apă” ori „pajişti mlăştinoase”, iar la dealurile joase şi domoale din depărtare ca la „dâmburi”. Dar în acel moment, după ploaie, tot ce vedeam – deşi trăiam în Anglia de douăzeci de ani – erau nişte şesuri joase şi un râuşor îngust.
Era iarnă. Ideea de iarnă cu zăpadă mă emoţionase întotdeauna. În Anglia, însă, cuvântul „zăpadă” îşi pierduse o parte din aura lui romantică, deoarece iernile trăite în această ţară erau departe de a fi fost severe, cum mi le imaginasem acolo, departe, pe insula mea tropicală. Făcusem cunoştinţă cu asprimea vremii pe alte meleaguri: o lună ianuarie în Spania, la o staţiune de schi de lângă Madrid; în India, într-un decembrie la Simla şi pe crestele Himalaiei în august. Dar se părea că Anglia nu cunoştea niciodată o vreme atât de aprigă. Aici purtam aceleaşi haine tot timpul anului; rareori îmi mai puneam un pulover; nu prea era nevoie de pardesiu.
Deşi ştiam că verile erau însorite, iar iarna copacii desfrunziţi luau aspectul de perie, ca în acuarelele lui Rowland Hilder, tot anul – în privinţa temeperaturii constante şi a vegetaţiei – era pentru mine ceva difuz. Îmi era greu să disting un anotimp de altul, o secţiune de alta. Nu făceam racordul dintre flori sau frunzişul arborilor şi o anumită lună. Totuşi, îmi plăcea să zăbovesc cu privirea; observam totul, mă mişcau frumuseţea pomilor şi a florilor, zorii de ziuă însoriţi şi luminozitatea serilor târzii. Pentru mine, iarna semnifica în primul rând o perioadă cu zile scurte, cu lumini electrice aprinse pretutindeni în orele de lucru; dar şi un timp când zăpada devenea o posibilitate.
Dacă afirm că era iarnă când am ajuns la casa aceea din lunca râului, o fac pentru că îmi amintesc ceaţa, cele patru zile de ploaie amestecată cu pâclă, care-mi ascundea împrejurimile, alimentând şi anxietatea mea de atunci, anxietate provocată de munca mea şi de mutarea în acest loc nou, încă una dintre multele mele schimbări de domiciliu în Anglia.
Era iarnă şi pentru că mă îngrijora preţul căldurii. Căsuţa nu beneficia decât de electricitate – mai scumpă decât gazul ori păcura. Era o locuinţă greu de încălzit. Lungă şi îngustă, nu era departe de râu şi de pajiştile mocirloase; padimentul de ciment se ridica cu doar treizeci de centimetri deasupra solului.
Apoi, într-o după-amiază, se porni să ningă. Zăpada a acoperit peluza din faţa casei; a pudrat cu alb crengile golaşe ale copacilor; a subliniat obiectele ignorate, a evidenţiat construcţiile goale, cu înfăţişare veche, din jurul peluzei, cărora nu le dădusem atenţie, nefiind pe deplin conştient de existenţa lor; astfel, bucăţică de bucăţică, contemplând căderea zăpezii, în jurul meu se constituia o pictură naivă a peisajului înconjurător.
Iepuri ieşiră din vizuini ca să se zbenguie în zăpadă sau să caute hrană. O mamă iepuroaică, cocoşată, cu trei sau patru pui. Se distingeau clar în zăpadă, fiindcă aveau o culoare albă diferită, mai murdară. Imaginea aceasta a iepurilor, mai precis a culorii lor inedite, evocă sau creează celelalte detalii ale acelei zile de iarnă: lumina filtrată prin zăpadă a după-amiezii târzii; construcţiile stranii şi goale din jurul peluzei, devenind albe, vizibile şi mai impozante. Mai evocă şi amintirea pădurii pe care crezusem că o văzusem dincolo de gardul viu, tot mai înălbit, din care se hrăneau iepurii. Pajiştea albă; casele goale din jurul ei; gardul viu de pe o margine a peluzei, gaura din el, o potecă; pădurea de dincolo. Am văzut o pădure. De fapt, nu era o pădure, ci doar o veche livadă în dosul conacului pe ale cărui terenuri se ridica şi căsuţa mea.
Văzusem foarte clar ceea ce văzusem. Doar că nu ştiusem ce anume priveam. Nu puteam încadra imaginea. Încă eram într-un fel de spaţiu nestructurat. Eram conştient, totuşi, de existenţa anumitor lucruri. Cunoşteam numele oraşului în care sosisem cu trenul. Era Salisbury. Aproape primul oraş englezesc pe care ajunsesem să-l cunosc, primul despre care îmi formasem o oarecare idee, pornind de la o reproducere după tabloul lui Constrable cu Catedrala din Salisbury, din manualul de citire pentru clasa a treia. De acolo de departe, din insula mea tropicală, dinainte de a fi împlinit zece ani. O reproducere color, socotită de mine cea mai frumoasă ilustraţie din câte văzusem. Ştiam că locuinţa la care ajunsesem se afla în lunca unui râu din apropiere de Salisbury.
Cu excepţia vrăjii romantice a reproducerii după Constable, cunoştinţele pe care le adusesem cu mine în acel loc erau preponderent lingvistice. Ştiam că „avon” însemnase la origine „râu”, tot aşa cum „hound” la origine însemnase „câine”, orice soi de câine. Mai ştiam că ambele părţi componente ale cuvântului „Waldenshaw” – numele satului şi al conacului pe al căror teritoriu mă aflam – adică atât „walden” cât şi „shaw” însemnau „pădure”. Un alt motiv – pe lângă sentimentul de basm creat de ninsoare şi de iepuri – ca să cred că ceea ce văzusem era o pădure.
Mai ştiam şi că acea casă era aproape de Stonehenge. Aflasem de existenţa unui traseu care te ducea până la cercul de pietroaie megalitice şi că undeva, sus de tot pe traseul ăsta, era un punct bun de observaţie. Iar când ploaia s-a oprit şi ceaţa s-a ridicat, după primele patru zile, am ieşit într-o după-amiază să caut traseul şi vederea panoramică.
De fapt, nu se putea vorbi de un sat. Acest lucru mă bucura. Aş fi fost nervos dacă ar fi trebuit să întâlnesc oameni. Deşi eram de mult timp în Anglia, tot nu mă simţeam în largul meu într-un loc nou, mai reacţionam la el dureros, tot mai aveamn senzaţia că trăiesc în ţara altcuiva, îmi simţeam alteritatea, solitudinea. Orice excursie într-o parte nouă a ţării – pentru alţii, poate, o aventură – era pentru mine echivalentul ruperii unei vechi cicatrici.
Îngustul drum public trecea pe lângă terenurile conacului, ascunse de o lizieră de arbori de tisă. Imediat dincolo de drum, de gardul de sârmă şi de tufărişul de pe margine pantea dealului urca accentuat. Stonehenge şi cărarea spre ea se aflau în direcţia aceea. Trebuia să existe o alee sau o potecă derivată din drumul public. Ca să o găsesc, era mai bine să cotesc la stânga sau la dreapta? Nicio problemă, de fapt. Ajungeai la o potecă dacă o coteai la stânga; ajungeai la alta dacă o coteai la dreapta. Cele două se întâlneau la casa lui Jack, mai bine zis în curtea vechii ferme unde se ridica pe vremuri casa lui Jack, în lunca de după deal.
Două drumuri până la casă. Drumuri diferite: unul vechi, celălalt nou. Cel vechi era mai lung şi mai neted, urma o albie veche, lată şi şerpuitoare; odinioară fusese probabil folosit de căruţe. Drumul nou – destinat maşinilor – era mai povârnit, urca dealul şi apoi îl cobora direct.
La drumul vechi ajungeai dacă o luai la stânga pe şosea. Porţiunea asta de drum era umbrită de fagi. Se întindea de-a lungul unei ieşituri a colinei, chiar deasupra râului, pe urmă cobora aproape până la nivelul apei. O mică aşezare acolo – doar câteva case. Am observat: o căsuţă veche din cărămidă şi cremene, cu un portic frumos şi, chiar pe malul râului, foarte aproape de apă, o clădire joasă, cu ziduri văruite în alb şi acoperiş de paie, în curs de „recondiţionare”. (După trecerea mai multor ani, construcţia aceea era încă în curs de „recondiţionare”; prin geamurile prăfuite se mai vedeau înăuntru saci de ciment pe jumătate folosiţi). Aici, la această aşezare, o coteai pe drumul vechi înspre căsuţa lui Jack.
Uliţa asfaltată trecea prin dreptul a cinci-şase case obişnuite, dintre care două sau trei etalau – unica tuşă fantezistă – elaborata monogramă a proprietarului, arhitectului sau constructorului şi data – surprinzător, una din perioada războiului: 1944. Asfaltul se termina, aleea îngustă devenea pietroasă; apoi, pătrunzând într-o vale, se lăţea, cu multe făgaşuri de roţi, tari ca piatra, despărţite de fâşii neregulate de iarbă grosolană şi strivită. Valea îţi dădea senzaţia că era străveche. La stânga, panta abruptă închidea perspectiva. Versantul era golaş, fără copaci sau tufe; sub pătura moale, dar subţire, de iarbă vedeai linii şi dungi, ca nişte plesnituri de bici, sugerându-ţi ani şi ani de arat pământul cu plugul, cu mult timp în urmă; sugerând de asemenea fortificaţii. Drumul larg se răsucea; valea largă (posibil albia unui râu antic) ocupată de drum continua în linie dreaptă până departe, mărginită în zare de poalele unui dâmb jos. Casa lui Jack şi curtea fermei se aflau la capătul acelei porţiuni drepte, unde drumul cotea.
Celălalt traseu până la casă, drumul mai scurt, mai abrupt şi mai nou, urcând de la şosea şi coborând apoi până în vale şi la curtea fermei, era mărginit la nord de o perdea de pomi care trebuia să oprească vântul: fagi tineri, protejaţi de pini mai înalţi. Pe culmea pantei se afla un şopron modern, din tablă; puţin mai jos, pe partea cealaltă, o întrerupere în perdeaua de arbori. Acolo era punctul de observaţie pentru Stonehenge: depărtat, mic, nu uşor de văzut, nu atât de uşor ca ţintele roşii sau portocalii de pe poligoanele de tir ale armatei. Iar la piciorul pantei, în jos pe cărarea şerpuită, pietroasă, denivelată de lângă liziera de pomi, erau clădirile dărăpănate ale fermei şi şirurile încă vii de căsuţe ale agricultorilor; în una dintre ele locuia Jack.
De jur-împrejur, colinele erau uscate şi presărate cu roci de un brun alburiu, de un verde alburiu. Dar jos, în valea largă, pe lângă căsuţele fermierilor, solul era negru şi noroios. Roţile tractoarelor trasaseră bălţi rectiinii, de lungime neregulată, în clisa neagră.
În prima după-amiază, ajuns în dreptul caselor fermierilor, după ce coborâsem pe drumul abrupt, pe lângă perdeaua de copaci, a trebuit să întreb cum ajung la Stonehenge. Din vârf, din punctul de observaţie, traseul mi se păruse clar. Dar, la coborâre, coline se profilaseră peste coline, pante peste pante; coborâşurile şi potecile fură mascate; ajuns în fundul văii, unde tina şi bălţile alungite îngreunau mersul şi făceau ca spaţiile să pară mai mari şi să se ivească prea multe piste, unele abătându-se de la drumul larg din vale, mă zăpăcisem. Şi totuşi, o întrebare atât de simplă, în pustietatea aceea; n-am uitat că în prima zi am întrebat pe cineva de drum. Să fi fost Jack? N-am fost atent la persoană; mă preocupa mai mult ciudăţenia acelei plimbări, propria mea ciudăţenie şi absurditatea cercetărilor mele.
Mi s-a spus să ocolesc clădirile fermei, s-o iau la dreapta şi să nu mă abat de la drumul principal, să ignor toate ademenitoarele cărări uscate ce duceau de la drumul principal spre pădurile din ambele părţi, pădurici tinere ce dădeau impresia falsă de lizieră a unor codri adânci.
Aşa că, trecând prin noroiul din curtea fermei şi din jurul căsuţelor, pe lângă talmeş-balmeşul alcătuit din cherestea veche, sârmă ghimpată ruginită şi maşini agricole pesemne abandonate, am cotit la dreapta. Drumul lat şi clisos se acoperi cu iarbă – o iarbă lungă şi udă. Curând după aceea, după ce am lăsat înapoia mea clădirile fermei şi mi-am dat seama că merg de-a lungul unei albii de râu veche, goală şi lată, sentimentul spaţiului necuprins m-a copleşit. Drumul plin de iarbă, fosta albie de râu (cum credeam atunci), urca, aşa că ochiul îmi stătea aţintit la zenit; de ambele părţi erau pantele colinelor, lărgindu-se şi ridicându-se pe cer. Pe o parte se găseau vite, pe cealaltă, dincolo de o păşune, o mare suprafaţă goală, un pâlc de pini tineri, o pădurice. Decorul părea străvechi; dădea impresia de spaţiu vast, de pământ neocupat, de început al tuturor lucrurilor. Nu se vedea nicio casă, doar drumul lat şi năpădit de iarbă, cerul de deasupra lui şi pantele largi de pe ambele părţi.
Pe acest segment al drumului era posibil să te agăţi de ideea de vid. Dar când am ajuns în vârful drumului cu iarbă, la acelaşi nivel cu gorganele şi tumulii presăraţi pretutindeni pe colinele înalte, şi am privit în jos, la Stonehenge, am zărit şi poligoanele de tragere din Câmpia Salisbury şi căsuţele multe şi cochete din West Amesbury. Pustietatea, spaţiul imens prin care simţisem că trec erau la fel de iluzorii ca şi ideea existenţei unei păduri adânci în spatele pinilor tineri. Peste tot în jur – şi nu departe – erau şosele şi autostrăzi, cu maşini şi autocamioane în culori vii, ca nişte jucării. Pe cer se profilau Stonehenge, vechile gorgane şi tumuli, poligoanele militare, West Amesbury. Vechiul şi noul; şi, la jumătatea drumului, dintr-o altă eră, ferma cu căsuţa lui Jack, pe fundul văii.
Multe clădiri nu mai erau folosite. Şurile şi ţarcurile – ziduri de cărămidă roşie, acoperişuri din ardezie sau ţigle de lut – din jurul curţii noroioase erau într-o stare avansată de dărăpănare; doar ocazional se vedeau şi vite în ţarcuri, mai ales viţeluşi rahitici, izolaţi de cireadă. Ţigle căzute, acoperişuri găurite, tablă galvanizată ruginită, fâşii de metal îndoite, o umezeală generală; culori: ruginiu, brun şi negru, cu câte o sclipire de muşchi verde-închis în noroiul frământat, înmuiat de baligi, al ţarcului pentru animale; izolarea dobitoacelor în acel peisaj, ca şi cum şi ele ar fi fost obiecte bune de aruncat, era sinstră.
Cândva existaseră acolo vite suferinde de malformaţii. Creşterea acestor animale devenise atât de mecanică, încât şi malformaţia părea maşinală, rebutul unui proces industrial. Curioase excrescenţe cărnoase apăreau în diferite locuri pe corpurile dobitoacelor, ca şi cum animalele respective ar fi fost turnate într-o formă, o formă divizată în două secţiuni; ca şi cum, în locul unde se uneau secţiunile materialul pentru fabricat vite, amestecul din care erau plămădite ele dăduse pe afară şi se întărise, se maturizase, devenind carne pe care crescuse apoi păr, în modelul alb-negru al celorlalte vaci friziene. Acolo stătuseră, în curtea de fermă ruinată, abandonată, plină de baligă şi de muşchi, împrospătată doar de propriile lor dejecţii – împovărate în maniera asta stranie de materialul excedentar ce le atârna la mijloc ca nişte guşi de taur, precum nişte draperii grele – aşteptând să fie transportate la abatorul din oraş.
Mai departe de vechile clădiri ale fermei, în jos pe poteca lată şi netedă pe care o credeam vechiul drum ce ducea la fermă şi la casa lui Jack, mai erau şi alte rămăşiţe şi ruine, relicve ale altor vieţi şi altor strădanii. La capătul potecii late, într-o latură, în iarba înaltă, se găseau nişte lăzi plate, vopsite în cenuşiu, puţin adânci, clădite pe două rânduri. Mai târziu, cineva mi-a spus că erau sau fuseseră stupi de albine. N-am aflat niciodată cine anume ţinuse albine. Fusese oare argatul de la fermă, vreun locuitor al căsuţelor, ori cineva cu mai mult timp liber, care încercase să pună pe picioare o mică afacere, dar apoi renunţase şi uitase de ea? Acum abandonate, neexplicate, cutiile gri pe care nimeni nu le socotise suficient de valoroase ca să le ia de acolo, erau destul de misterioase în spaţiul acela deschis, neîngrădit.
Pe cealaltă parte a drumului larg, unde începea marea curbă în jurul clădirilor fermei, la adăpostul pomilor şi tufelor tinere, era un car vechi cu coviltir verde, galben şi roşu, o caravană ţigănească ţipător vopsită din vremurile de odinioară (credeam eu), arătând de parcă telegarii abia fuseseră deshămaţi. Alt mister, un alt lucru meşterit cu meticulozitate şi abandonat, încă o bucăţică de trecut nefolositoare, care fusese aruncată cât colo. Ca anticele, greoaiele maşini agricole împrăştiate printre clădirile fermei şi lăsate să ruginească.
În mijlocul căii largi şi drepte, mult dincolo de stupi şi de căruţa cu coviltir, era un vechi depozit de fân, cu baloturile clădite în formă de casă şi acoperite cu o folie veche, neagră de plastic. Fânul se învechise; din masa lui neagră ieşeau firişoare verzi; fânul care fusese cosit cu grijă într-o vară oarecare, balotat şi înmagazinat putrezea acum, transformându-se în îngrăşământ organic. Fânul fermei era depozitat acum într-o şură modernă, deschisă, o structură din prefabricate, cu numele fabricantului pus chiar sub vârful acoperişului. Şura asta fusese ridicată imediat dincolo de harababura din curtea fermei – de parcă s-ar fi găsit berechet spaţiu şi nu era nevoie să construieşti peste lucrurile vechi. Fânul din şura asta, proaspăt, degaja un miros dulce şi cald; baloturile erau desfăcute în aşa fel încât să formeze trepte aurii, curate, cald-mirositoare, care mă făceau să mă gândesc la basmul în care se obţine aur din torsul paielor şi la referirile din cărţile cu fundal european la oamenii care dorm în hambare, pe paie. Acestea erau lucruri de neînţeles pentru mine în Trinidad, unde vitele primeau doar iarbă proaspăt cosită, niciodată lăsată să se îngălbenească şi să devină fân. Acum, iarna, pe fundul acestei văi umede – baloturi aurii de fân stivuite înalt, trepte calde şi aurii lângă făgaşele de noroi negru.
Nu departe de dărăpănatul stog cu înfăţişare de colibă ori de căsuţă se aflau resturile unei case propriu-zise, o casă cu ziduri ce puteau fi din cremene sau din beton. O casă simplă, poate fără temelie sub ziduri, iar acum total expusă vederii. Ziduri ruinate, fără acoperiş, puse pe pământul gol – nici urmă de pardoseală din piatră sau ciment. Cât de jilavă părea! De jur-împrejurul parcelei, copacii ce o delimitau –sicamori ori fagi ori stejari – crescuseră nemăsurat de înalţi, făcând-o să pară şi mai mică. Cândva abia de vor fi fost vizibili, copacii ăştia care, continuând să trăiască în timp ce casa îşi încetase existenţa, ţineau acum terenul în umbră perpetuă, rece – negru şi năpădit de muşchi. Pe lângă drumurile publice erau case mai mici, construite în secolul trecut de squatters (majoritatea muncitori agricoli), cu drepturi de proprietate stabilite pentru constructori şi descendenţii lor. Dar aici, lângă drumeagul plin de iarbă, între coline şi lunci, în solitudine deplină, proprietarul sau constructorul acestei case nu lăsase nimic în urma sa; nimic prestabilit. Doar pomii plantaţi de el continuaseră să se înalţe (...)
Fragment din Enigmatica sosire, de V. S. Naipaul. Traducere din limba engleză de Virgil Stanciu. Volum în curs de apariţie la Editura Art, în seria de autor V.S. Naipaul
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
