Ramanem in toamna lui 1916. Trupele noastre se regrupeaza in jurul oraselor pe langa care trec, dau batalii pentru ele, in vreme ce convoaie de carute, oameni si animale fug din calea ocupantilor... Acesta este ultimul episod pe care-l reproducem din amintirile lui Mihail Gusita. Ele contin insa numeroase alte pagini memorabile care, speram, impreuna cu cele pe care le-ati parcurs deja, isi vor gasi in curand locul intre copertile unui volum. (Rada Davidescu)
Pe masura ce mergeam, dupa ce iesiseram din sat, lupta dinspre Severin se deslusea tot mai apriga. Comandantul detasamentului german, care ocupase orasul, capitanul Picht, vazandu-se incoltit de trupele noastre, ce primisera ordin sa atace Severinul, ceru grabnic ajutor aliatilor sai, bulgarii de peste Dunare, unde se aflau mai demult, ca ocupanti ai Serbiei. Bulgarii trecusera toata noaptea trupe cu barcile de la Cladova; si asa intarit, Picht organiza o buna aparare a Severinului. Cand sublocotenentul Stefanescu auzi bine ce-i inspre Severin, deci incotro mergeam, imi zise:
- Pai bine, tizule, ce cautam inspre Severin? N-auzi ce-i acolo?
- Da? in urma ce-i? raspund.
- Eu zic sa asteptam acolo unde ni s-a dat ordin azi-noapte sa oprim convoaiele, replica el.
- Cum vreti. Eu nu raman. Ordin nu ne-a venit sa pornim, dar situatia nu-i de stat pe loc. Trebuie sa gasim pe locotenent sau pe cineva care sa ne dea vreo dispozitie. Sa ne descurcam in vreun fel; altminteri, in mai putin de un ceas vor fi capturate de inamicul care vine din urma. (...)
Grabiram pasul, ba cate o bucata o strabateam in pas alergator, gioflaind prin noroaiele mocirloase de ploaie. In plecarea grabita, cu gand ca vom da curand de cineva care sa ne scoata din nesiguranta situatiei noastre si a convoaielor si deci ne vom intoarce sa dam dispozitii de pornire a lor, nu ne luasem caii din Jidostita si acum regretam, caci am fi putut merge mai repede si totodata scutiti de noroiul care ne ingreuia rau mersul. Facuram cativa kilometri. Trecuram de cantonul silvic si de aci soseaua incepu urcusul inspre dealul Varanicului, catre Breznita. In directia in care mergeam, soseaua era marginita, pe dreapta, de padurile care se lasa din Matorat, iar pe stanga, de o lunca larga de aproape un kilometru, dincolo de care incepea iarasi o padure. Rasuflaram cateva clipe si ne facuram rost de cate un bat din padure, ca sa ne sprijinim mersul. Incepuram a urca dealul ce da inspre Breznita si Severin, dar din padurea pe marginea careia mergeam incepura impuscaturi din ce in ce mai intetite.
In anumite grele imprejurari din viata, iti vin nu stiu de unde niste puteri de care, in afara de acele imprejurari, ai fi incapabil sa fii in stare. Asa si acum: nemancati si neodihniti de doua zile, cu imbracamintea umeda, istoviti de alergatura si de noroaie, am ajuns intr-o continua alergare in varful dealului.
Spre surprinderea noastra, gasim aci, descalecat, cu calul alaturi tinut de soldat, sub un copac, pe comandantul nostru, locotenentul Bosoanca, binocland cand inspre convoaie la Jidostita, cand inspre Severin.
- Domnule locotenent, toata noaptea am asteptat ordin de pornire a convoaielor si vazand ca pana acum nu primim nimic, ca ariergarzile noastre impinse de inamic se retrag inspre sat, am luat-o dupa dumneavoastra, incotro merge toata lumea, sa vedem ce facem, ca nu e vreme de pierdut, zise sublocotenentul Stefanescu.
- Nici eu n-am mai primit nici un ordin, ca s-a pierdut legatura, in cautarea careia am pornit la fel si eu. Si cum se prezinta situatia, urmeaza sa ne descurcam singuri. Si, ca sa salvam convoaiele, nu-i altceva de facut decat sa paraseasca soseaua, sa strabata cat mai repede lunca si sa intre in padurea de dincolo, unde au un drum nou, militar, prin care se pot scurge catre Balvanesti-Valea Copcii-Zagaia. Alta solutie eu nu vad, fiindca inspre Severin soseaua e reperata si batuta de artileria inamica. Asa ca intoarceti-va indarat si dati ordin plutonierilor de la convoaie sa execute retragerea convoaielor pe traseul aratat.
- Dar, domnule locotenent, raspunse Stefanescu, convoaiele sunt, unele, care cu boi, altele - carute cu cai, altele - furgoane militare grele; la trecerea prin lunca se vor innamoli, ca aici lunca nu-i sosea batuta, ci pamant muiat de ploi si, intrand intr-un spatiu vizibil inamicului ce coboara de sus, de pe Matorat, vor fi distruse.
- Aici ramane precum om avea noroc. Alta solutie eu nu gasesc. Daca ai una mai buna, spune-o! Noi suntem datori sa-ncercam salvarea. De nu s-o putea, mai bine sa le captureze distruse decat intacte... Zi-i, Frant, daca ai alta alifie la buba, incheie locotenentul catre sublocotenentul Stefanescu care, din cauza ca era blond si din fire gasea nod in papura la orice, era poreclit Frant. (...)
De acum inainte, in povestirea noastra, sublocotenentului Stefanescu ii vom zice numai Frant, spre a-i schimba porecla in renume.
Bietul Frant, neavand alta solutie, o lua impreuna cu mine inapoi, prin santul soselei, ca sa comunicam ordinul. Dupa vreun kilometru de drum inapoi, daduram de plutonierul convoiului, care, vazand ca nu mai era de stat, pornise si el in cautarea cuiva din cei ce trebuia sa ordone ce-i de facut, caci se simtea din ce in ce ca inamicul se apropie.
Imprejurari de felul acesta dovedesc ca nimic nu-i mai penibil decat sa pierzi legatura, sa nu stii ce sa faci; sa ramai sa te descurci singur, fara a avea dreptul sa-ti iei raspunderea.
Frant transmise plutonierului ordinul locotenentului. Plutonierul obiecta exact ce obiectase Frant si acesta ii replica exact ce ii replicase locotenentul, la care plutonierul incheie:
- Am inteles, domnule sublocotenent, ordinul e ordin, il vom executa, dar zisei si eu asa o parere.
- La razboi, omul destept isi lasa toate parerile acasa, la nevasta, ii riposta Frant. (...)
Parea ca totul se va sfarsi bine, fara sa observe inamicul. Cei mai multi dintre soldatii convoaielor incalecasera pe cai peste hamuri ca, biciuindu-i si pintenandu-i totodata, sa zboare cat mai repede peste lunca. Tocmai cand majoritatea vehiculelor ajunsesera cam la jumatatea luncii, un intens bombardament de artilerie le incadra. Si atunci, boi, cai, care, furgoane, cu tot ce era in ele, se vazura zburand in toate partile. In cateva minute se termina totul.
Abia vreo treizeci de carute apucasera sa intre in padure, care ne-au ajuns a treia zi, pe la Rogova. Asa s-a incheiat soarta convoaielor centrului de aprovizionare al grupului Cerna; dupa ce la plecare mai distrusese pe loc o mare cantitate de furaje, faina si cateva mii de paini, peste care s-a turnat petrol si li s-a dat foc, nefiind suficiente vehicule de incarcare. Dupa dezastru, ne-am intors amandoi indarat la locotenent, caruia Frant i-a zis:
- Le cantaram prohodul!...
- N-aveam, baieti, alta solutie. Cred ca dupa valmasagul de azi-noapte de pe Matorat, spre a nu mai incurca scurgerea trupelor, inadins comandamentul a lasat convoaiele fara vreun ordin de incolonare. Si, in zori, angajandu-se lupta la Severin, au considerat ca nu vor mai putea fi salvate. De vom scapa, vom vedea cauza.
Am pornit apoi toti in vale, spre Breznita, pe soseaua pe unde se scursesera trupele: Breznita-Nord - Severin.
Coborand panta dealului, intalnim pe locotenentul rezervist Codreanu, comandantul unei companii de militieni, carora le daduse ordin sa se strecoare fiecare cum o sti si sa se intalneasca cu totii la Zagaia. Pesemne ca se stia ori se banuia traseul retragerii. Mai jos, am intalnit pe maiorul medic veterinar Sitaru, om in varsta, obez, abia gafaia prin noroiul soselei, sprijinit intr-un bat.
- Ce ziceti, domnule maior? il intreba locotenentul nostru.
- Ce sa zic, domnule?... Unde nu-i cap, vai de picioare, raspunse el amarat.
Tirul artileriei inamice germane din Severin batea acum soseaua inspre Breznita. Ajunsesem in dreptul celei dintai case din Breznita, razletita mai sus de sat, cand locotenentul Bosoanca ne zise:
- Unde mergem? Ia sa trecem in dosul casei asteia sa nu mai fim vizibili in grup pe sosea si sa facem un consiliu.
Eram cinci: maior veterinar Sitaru, locotenentii Bosoanca si Codreanu, sublocotenentul Frant, plutonier Cutui N. si eu, "tivilu" sau "doftoru", cum mai obisnuiau sa-mi zica, dupa banderola sanitara de Cruce Rosie de pe brat.
- Incotro o luam? Pe unde ne strecuram? puse locotenentul Bosoanca intrebarea, fiindca, dupa cum vedem, o parte dintre trupe au angajat lupta la Severin, iar o parte trebuie sa fi luat directia Zagaia, prin Valea Copcii, deoarece drumul pe marginea Dunarii, Severin-Hinova-Starmina, e sub foc inamic de peste Dunare. Rugam pe dom? maior medic Sitaru, cel mai mare in grad si in varsta, sa decida si noi primim "verdictul".
- Eu, domnilor, dupa cum vedeti, sunt obez; nu pot face pe jos nici 4-5 kilometri, asa ca hotararea sau mai bine zis parerea mea nu poate sluji nici unuia dintre dumneavoastra. Eu m-oi tari pana mai jos de sat. M-oi adaposti la vreo casa si mai departe ce s-o alege... Fiindca ai nostri, chiar daca izbutesc sa ocupe Severinul, tot nu pot ramane aci.
Rostul grupului e reluarea legaturii si incadrarea in grosul ostirii noastre; or, dupa cum se aude, nemtii sunt la Filiasi si se indreapta spre Craiova; nu-i de sperat ca se va putea implini asa curand legatura si eu, cu suta mea si douazeci kilograme, nici calare nu pot merge. E tragic, dar pentru mine alta cale nu poate fi. (...)
Peste cinci sute de morti si raniti au cazut in batalia de la Severin. (...) N-am aflat niciodata precis rostul acestei batalii.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
