Un distins fost coleg de facultate si actual de revista a facut in urma cu cateva numere un aspru rechizitoriu generatiei '80. Dan C. Mihailescu, caci despre el este vorba, nu a avut nici un moment de indoiala, macar unul mic, asa, cat o clipire din ochi, sa pronunte/scrie despre esecul generatiei. Ii inteleg intr-o buna masura amaraciunea, pentru ca pornea dintr-un larg orizont de asteptare si dintr-o analiza participativa la generatie, insa nu pot sa nu constat ca argumentarea suferea pe alocuri. Asta poate si pentru ca avem noi romanii un mare talent de a canta prohodul inainte de a vedea mortul pe nasalie.
Principala acuza adusa de Dan C. Mihailescu generatiei '80 este legata de absenta acelor mari opere care sa fixeze in constiinta publicului autorii sau chiar un moment literar cum este cel luat in discutie. Inainte de a vorbi despre ce inseamna opere fundamentale (sau mari sau capodopere sau esentiale), este cazul sa stabilim cateva repere istorico-biografice.
Debutantii din jurul anului 1980 (plus minus 2-3 ani) nu erau niste juni (aveau in jur de 25-27 de ani, daca nu chiar mai multi), erau cunoscuti mai ales in mediile universitare (cenacluri studentesti, critici, profesori universitari etc.) si, sub presiunea sistemului politic, erau obligati sa-si indeplineasca diversele indatoriri sociale: loc de munca (navetismul era in floare in mai toate profesiile, nu numai pentru profesori!), familie, cetatenism. Literatura nu mai era un spatiu al boemei sau al profesiei. Nici macar membri ai Uniunii Scriitorilor nu erau, astfel incat macar formal sa se arate autoritatilor ca oameni in campul muncii, prezentand o legitimatie care nu stiu cata trecere ar fi avut in ochii unui militian de pe strada sau sectorist de cartier, dar, orisicat, era o hartie.
Dupa debutul in conditii din ce in ce mai vitrege, au reusit sa mai scoata un volum, doua, maximum trei. Dupa 1986, aparitiile au fost aproape interzise pentru cei carora nu avea cine sa puna o vorba acolo unde trebuia.
Anii '90 i-au surprins la varsta de 40 de ani. Asadar, nici foarte tineri cat sa imbratiseze curentul contestatarilor a tot ce a insemnat literatura romana sub comunism, nici suficient de batrani incat, cu un nume, bun-rau, dar nume, sa se replieze pe alte (aceleasi) aliniamente pentru a-si apara pozitiile cucerite candva. Ca oameni care au tanjit in tineretea lor spre libertatea intelectuala, ca europeni ce vazusera Europa numai prin reviste si carti, ca romani ce se lovisera in atata amar de timp de un comunism sufocant, represiv, si-au disipat energia in varii directii.
Ultimul deceniu al secolului XX a fost mai degraba un deceniu al trairii, al recuperarii altui deceniu netrait, decat al asezarii temeinice la masa de scris. Implicarea acestei generatii in viata sociala, politica, jurnalistica sau culturala a fost benefica societatii romanesti in tranzitie, ridicandu-i stacheta intelectuala. Prezentele optzecistilor in lumea universitara (Musina, Craciun, Cartarescu, Lefter etc.), in lumea editorilor (Calin Vlasie, Marineasa), in lumea politica (Stelian Tanase), a publicisticii de atitudine sau culturale (Liviu Ioan Stoiciu, Gabriela Adamesteanu, Cornelia Maria Savu), a programelor editoriale (Denisa Comanescu), descoperirea cu frenezie a noilor tehnologii media si multimedia (Florin Iaru, Mircea Nedelciu) au grabit procesul de recuperare a decalajului dintre Romania si Europa, cel putin in campul cultural. A circulat multa informatie in acest mod, s-au cristalizat alte scari valorice si ne-am deprovincializat. Multi dintre ei au calatorit mult, iar contactele personale reprezinta un mod excelent de a-ti face cunoscuta cultura in lume. In viziunea lui Dan C. Mihailescu, toate acestea inseamna o derobare de la scris, o esuare in domenii conexe. Asa sa fie oare? Nu este asa si pentru ca, intre timp, multi dintre optzecisti au scris, au publicat, au fost tradusi in afara tarii.
Cei vizati de distinsul critic au, la inceput de mileniu, in jur de 50 de ani (o varsta relativ tanara pentru occidentali) ceea ce, in viziunea sa, inseamna probabil un sfarsit de existenta literara. Marota geniului tanar a functionat in literatura romana, dar ea este o realitate cam demult depasita. Literatura nu este o agentie de modeling care sa te plimbe pe scena numai pana la o anumita varsta si numai dupa niste standarde fizice! Dupa '90, multi critici au scos pe banda generatii, "nouazecistii", douamiistii" etc., dupa acest principiu al rotatiei modei: colectiile nu dureaza mai mult de doua sezoane (toamna-iarna, primavara-vara), efectele fiind cele ale furtunilor in desert: redesenand mereu alte dune, spre derutarea calatorului.
In fine, ce inseamna opere esentiale? Fara a se pronunta foarte clar, Dan C. Mihailescu lasa doar de inteles ca s-ar referi la acele carti care ar clasiciza ceea ce la un moment dat a fost experiment in generatia '80. Poti clasiciza printr-o carte sau prin intregul parcurs al operei, asa cum a facut Mariana Marin sau cum fac Florin Iaru, Traian T. Cosovei, Ion Stratan - in poezie, Gheorghe Iova, Gheorghe Craciun, Cristian Teodorescu, Mircea Cartarescu in proza (o paranteza absolut necesara - eu nu fac aici liste exhaustive de autori valorosi ai generatiei, eu exemplific cu cateva nume!). Cel putin in proza, as da si cateva titluri de care sunt sigur ca vor fi candva receptate ca opere esentiale: "De cati oameni e nevoie pentru sfarsitul lumii" (al lui Iova), "Orbitor" (al lui Cartarescu) si "Pupa russa" (al lui Craciun).
Eu cred ca aceasta generatie abia acum se asaza si ca ea este in deplina maturitate (si stabilitate sociala, materiala) care sa-i permita si succesul de public, si cel social (pentru ca si asta inseamna clasicizare). In fond, ce Dumnezeu, au abia 50 de ani!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
